Nu știu alții cum sunt, dar eu nu sunt cabalist. Personajul pe care l-am găsit în diverse documente drept Emanuel sau Emanoil, Emanoil-Radu, Menachem ori Mano (fiindcă era evreu ungur) Stein, cică era. Cel puțin așa îl consideră profesorul româno-israelian Moshe Idel, specialist  și o autoritate în domeniu, care i-a recuperat manuscrisele, le-a publicat parțial și vorbește despre pe el la diverse sesiuni de comunicări științifice. Profesorul Idel îl califică drept un excelent traducător al manuscriselor cabaliste din ebraică română, un bun interpretator al misticii iudaice. Dacă e așa, avem încă un exemplu al faptului că o cultură largă combinată cu inteligență nu exclude apartenența la tagma escrocilor, ba chiar calitățile de mai sus te pot ajuta ”profesional” foarte tare.

Profesorul Idel se întreba, după ce a văzut titlul ”Dr.” în fața semnăturii lui Stein pe manuscrisele ce domeniu aprofundase omul. Posibil să fi fost doctor în orice sau în nimic, din documentul pe care l-am găsit și pe care-l reproduc la sfârșitul textului (ACNSAS, dosar I 938517, vol 14, pag. 28-32) rezultă că Emanuel Stein se recomanda ”doctor în filozofie la Beirut”, ”doctor în științe oculte”, ”doctor în psihiatrie”.

Căutând altceva la CNSAS am dat peste biografia absolut fabuloasă a rabinului Stein, un caracter asemănător cu Ostap Bender, inventat de Ilf și Petrov sau, dacă vreți, cu un alt evreu ungur, personaj real, Ignacz Trebitsch, considerat de unii cel mai mare escroc-aventurier din secolul XX.

Din documentul pe care l-a descoperit, rezultă că Emanuel Stein, dromoman juvenil sau nu, pretindea că a itinerat în tinerețe prin Orientul Mijlociu, unde a fost inițiat în diverse arte oculte, că a luat un doctorat în filozofie la Beirut, a făcut o școală de rabini la Ierusalim, a băgat nasul în misterele Indiei la Bombay.

Întors în imperiul natal, cel Austro-Ungar (era născut la Cluj, în 1889), s-a așezat mai întâi la Viena și apoi la Budapesta, unde s-a proclamat ”rabin făcător de minuni”. Miracolele respective erau financiare, fiindcă în timpul Primului Război Mondial a ajuns la pușcărie pe 4 ani și ceva pentru escrocherii. A ieșit de la pârnaie pe fondul revoluției lui Bela Kuhn și ca tot misticul și gnosticul respectabil s-a făcut bolșevic și ateu, ba chiar a ajuns comisar poitic în Armata Roșie maghiară.

Cum în timpul de după înfrângerea comuniștilor unguri comisarii politici nu aveau o existență ușoară, dacă nu cumva erau ajutați să treacă în altă dimensiune, domnul Stein s-a teleportat la Arad unde l-a redescoperit pe Dumnezeu și i-a păcălit pe unii să le devină rabin. Făcea și ”preziceri”, adică, probabil ”deschidea cartea” cum mai fac unii popi ordotocși azi. Fiindcă nu a putut să se abțină și a dat o țeapă de 50.000 de lei unui coreligionar din Oradea, pe motiv că vrea să deschidă un ”birou de precizări științifice”, a trebuit să vină pâș-pâș la București unde a stat pitulat o perioadă.

Cum Siguranța îl luase la ochi, agenții constataseră că apărea prin diverse locuri din țară, unde cheltuia sume mari de bani care îi parveneau pe căi misterioase. A mai fost rabin la Iași și la Bacău, unde iarăși a făcut niște combinații pentru care a mai fost încălțat cu o condamnare de doi ani. A încercat să facă o comunitate dizidentă a evreilor așkenazi, unde să se pună șef. S-a oferit să fie ciripitor la Ministerul de Interne și să-l înfunde pe șeful opoziției, Iuliu Maniu, dar polițaii interbelici și-au dat seama că îi ducea cu preșul și le livra minciunele, așa că s-au dispersat de serviciile lui. L-a păcălit pe Max Auschnitt că-i face o plachetă, probabil din aur, cu al doilea Templu al lui Solomon.

Lăsa impresia, probabil falsă, că e spion englez și că are un frate rabin la Londra, care influența politica mondială. Mai târziu, după cum spune un alt document descoperit de mine, era suspicionat că ar fi fost agent sovietic, având misiunea să infiltreze comuniști în Mișcarea Legionară (ACNSAS, dosar I 938517, vol 14, pag. 36).

În 1940, în ciuda antisemitismului în creștere, credea că își găsesise un mijloc ”onest” și îndestulător de existență. Pe mână cu alți trei evrei și cu doi funcționari de poliție, atrăgea acasă la el negustori cu venituri nedeclarate la fisc, dar care voiau să facă rost de valută. Fix în momentul tranzacției de schimb, apăreau polițiștii care confiscau banii puși în joc. Ulterior, sumele erau împărțite judicios între ”căuzași”.

Din toată ciorba asta nu putea să lipsească și ceva francmasonerie, parcă nu ar fi fost destul de ocultă istoria de față. În 1942, când masoneria românească era în adormire și ”frații” nu mai știau cum să își ascundă apartenența la organizație, Stein a deschis o lojă masonică în casa unui amic, avocatul Grigore Periețeanu. E posibil ca Stein să fi fost inițiat în perioada interbelică și să fi folosit ce aflase într-o ”întreprindere privată”.Îi atrăsese acolo pe compozitorul de șușanele muzicale George Sbârcea și pe fostul judecător de instrucție Armand Constantinescu, printre alții.  Pe ultimul l-a preclucrat destul de bine, fiindcă a scris tot felul de cărți de astrologie, ba chiar a format un fel de cerc tematic al micilor astrologi. Siguranța și SSI i-au lăsat în pace pe ”masoni” considerându-i probabil o glumiță.

În toamna 1942, însă, atunci când Ion Antonescu, într-una din clasicele sale crize de furie a zbierat să fie reprimată bursa neagră din București, a picat într-un val de arestări și Emanuel Stein. Era profitabil și să vinzi-cumperi mărfuri de contrabandă, nu de alta. A ajuns în Lagărul de la Târgu-Jiu, unde, conform fișei pe care am găsit-o, el, rabinul, îi îmbrobodise fix pe internații legionari să le facă horoscoape și preziceri.

După 23 August  1944, începuse iar să facă ”politică de stânga”. Documentul pe care l-am găsit, datat în decembrie 1944, se află în dosarul ”Legația SUA”. El a fost produs de către SSI la cererea Misiunii Militare Americane din București. Posibil ca Stein să-și oferit serviciile de spion sau ghicitor și pentru americani.Cine știe unde ar fi ajuns dacă nu ar fi murit, în 1946.

P.S.: Poza am obținut-o de aici: https://www.geni.com/people/Emanuel-Stein/6000000005562275756 . Conform site-ului, pe nevasta lui Stein nu o chema Sali Wahrman, cum zice documentul SSI, ci Sarah Varman. În rest, datele coincid.

Oricine e pasionat de istorie a auzit de tentativa de suprimare a lui Hitler din 20 iulie 1944 și de ”Operațiunea Walkiria”.  Chiar dacă bomba a fost amplasată de către colonelul Claus von Stauffenberg, ”ideologul” grupului de opoziție era Hans Bernd von Haeften. Acesta a ajuns un erou în Germania Occidentală după război, mai ales fiindcă nu era comunist și combătea național-socialismul de pe poziții creștin-democrate. El a fost unul dintre puținii puciști care s-a purtat cu demnitate la proces, nu și-a turnat cenușă-n cap și a sfidat agresivii procurori și judecători hitleriști.

Relativ puțină lume știe că von Haeften, diplomat de carieră, a funcționat ca secretar cu probleme culturale al Reich-ului la București, între 1937 și 1940. Mi-am încercat norocul și am cerut la CNSAS dosarul nobilului neamț.

Inițial am fost dezamăgit, am primit doar 8 pagini, dintre care o singură notă informativă, din care am aflat se ocupa de schimbul de studenți între Germania și România, treabă în care era secondat de către nativul din Transilvania Dr. Karl Suprian, că era implicat în viața culturală a nemților de la noi, că era interesat de muzica românească, ne cunoștea bine țara și nu ne era adversar.

O a doua constatare a fost că niște securiști cretini, care habar nu aveau cine a fost von Haeften și că e mort, au găsit de cuviință să scrie că-l au la mână cu două fapte compromițătoare: ”în 1937 a fost și secretarul legației Germaniei la Buc.” și că nevastă-sa ”În 1938 a făcut parte din Org. Hitleristă MSV (Reuniunea Femeilor Germane)”.  De unde au ajuns ei la concluziile astea? Din niște documente cu adevărat importante pe care le public în premieră. Este vorba de două fișe de personal, a lui Hans Bernd von Haeften și a soției sale, Barbara (născută Curtius, nu Curtins, cum scriu tovarășii idioți), probabil capturate după 23 august 1944 de la legația germană din București.

Despre Hans Bernd aflăm că avea ”certificat mic” de arian, adică fusese verificat doar pentru șase generații. Barbara, cu toate că era fata unui politician al Republicii de la Weimar, se băgase în aripa feminină a partidului lui Hitler, botezată NS Frauenschaft (Liga femeilor național-socialiste) și nu în MSV, cum spuneau secureii. Avea carnetul numărul 014445 și poseda, așa cum se cerea membrilor NSDAP, un  ”certificat mare” de arian, cu genealogia verificată până la anul 1750.

Informațiile astea, chiar dacă sunt destul de interesante, nu sunt cea mai importantă chestie pe care am descoperit-o. La sfârșitul fișelor, la ambii soți, se face precizarea ” 1940 Nach Moskau”, adică ”1940 la Moscova”.

Am parcurs mai multe biografii ale lui von Haeften, făcute în Occident. În niciuna dintre ele nu se zice nimic despre vreun stagiu în URSS. În toate se spune că după ce a fost în România, în septembrie 1940, a ajuns să lucreze în centrala Ministerului de Externe de la Berlin. Să fi fost totuși, din scurt, detașat la Moscova în primăvara-vara lui 1940? De ce ar fi trimis Germania nazistă un diplomat cultural , nesigur politic, la Moscova atunci când alianța conjuncturală dintre UESS și Reich încă funcționa? Să fi avut von Haeften vreo misiune din partea grupurilor de rezistență antihitleriste germane care funcționau în acel moment? Să fi luat legătura la Moscova cu reprezentanți ai Marii Britanii, de exemplu? Cum și de ce a fost retras din URSS? Sunt întrebări care pot primi răspuns din unele arhive germane sau, de la urmașii lui von Haeften, ținând cont de faptul că se mai află în viață o parte din copiii săi, iar soția sa, Barbara, a trăit până în 2006. Public în premieră documentele pe care le-am comentat aici:

Pentru mulți dintre intelectualii umaniști de la noi, mai ales cei formații în anii 70-80-90 (sună ca măsurile unui fotomodel) profesorul Anton Dumitriu a fost considerat un exemplu de ”rezistență prin cultură”. Indiscutabil, a fost un om foarte cult, cu studii temeinice. Se pricepea la logică, filozofie și matematică. Lucrarea sa de 1300 de pagini, ”Istoria logicii” este monumentală. Mai mulți epigoni, în ultimii ani, l-au categorisit ba ”un ascet al culturii”, ba drept un fel de mare criptodisident. O doamnă din Brăila (orașul său natal, unde Dumitriu a devenit nume de stradă și școală, brand cultural local principal) a scris despre el o hagiografie intitulată ”Un proscris triumfător”.

Din documentele pe care o să le public mai jos, veți vedea că Anton Dumitriu nu a fost un erou fără prihană. Din contră, el se înscrie în galeria, din păcate mare, a turnătorilor ”rafinați și deștepți”, alături de Nicolae Balotă, Adrian Marino, Ștefan Augustin Doinaș, Alexandru Paleologu. După ce i-am văzut dosarul de turnător aflat în custodia CNSAS, am mai demolat, mental, o statuie.

Tovarășul de drum înfundat

După război, Anton Dumitriu, probabil simțind nevoia de protecție, s-a oploșit la liberalii oportuniști ai lui Gheorghe Tătărescu. Într-o primă fază, părea un fel de ”stea a Dunării”, că tot venea de la Brăila. Fusese ”ales” deputat pe listele controlate de comuniști în 1946, era profesor universitar, devenise mare mason, era bine primit la ambasa URSS și, datorită combinațiilor politice ale lui Tătărescu ajunsese administrator (manager) la Creditul Minier, una dintre cele mai profitabile întreprinderi comerciale din România.

Nu era un imbecil, așa că și-a dat seama că partenerii săi bolșevici îi vor da un brânci pe toboganul care îl va duce la un beci cu celule. Presimțea și că o să vină naționalizarea. A vândut în străinătate, pe sub masă, acțiuni de la Creditul Minier și a umblat la fondurile de protocol ale societății. A avut ghinion. Fix când se pregătea să se piardă prin măruntaiele Mamei Europa Occidentală, deștul lung al securității l-a prins de gaica pardesiului. Partenerii săi de combinație, Ionel Șoneriu și George Litman au avut noroc și au ajuns la Paris.

Condamnat la 8 ani de pușcărie, Anton Dumitriu s-a gândit să-și apere pielea după gratii și a devenit turnător, în 1951. Pentru informatorii recrutați la pârnaie, situația e discutabil-scuzabilă, erau supuși la mari presiuni. Totuși așa cum rezultă din documentul pe care îl public aici, informatorul a făcut exces de zel, fiind apreciat de către autorități. Iată documentul doveditor:

Curat concurență intelectuală

Ieșit după aproape 6 ani de la închisoare, Anton Dumitriu e ”recuperat” de către autorități. Relația lui cu Securitatea a continuat sub forma unui tangou temperamental. De-a lungul timpului, el a dat rapoarte sub 3 pseudonime diferite: ”Radu Milcoveanu”,”Popescu” și Antonel.  El a oferit informații și a cerut  favoruri securiștilor, chestie care i-a cam enervat pe băieți. Condiționa colaborarea de primirea dreptului de a călători la diverse congrese și reuniuni academice din străinătate sau, chiar, de instalarea unui post telefonic. Servil, s-a oferit să-i aducă la sentimente mai bune față de patria socialistă, fix pe Cioran, Eliade, Ionesco și Monica Lovinescu, dacă maica Securitate ar binevoi să-i dea viză de ieșire. Explica și cum ar face asta. Poftiți de vedeți manuscrisul:

Ofițerii nu prea aveau încredere în sinceritatea adeziunii profesorului la construirea socialismului biruitor, așa că îl și urmăreau, îi ascultau telefonul.

Din cauza asta, am putut să observ cât de absurd-bipolar se juca ”Antonel” cu colegii săi de la Centrul de Logică al Academiei Române unde ajunsese cercetător. Nu ezita să-i pupe în cur la telefon și să-i facă de căcat în notele informative.

Astfel, aflăm dintr-un document din 1975, că ”pe baza materialelor furnizate de el privind pe Wald Henry a fost exclus din partid și avertizat” .Iaca documentul , faceți click pe el:

Așadar, cu sprijinul grafiei de semi-analfabet a căpitanului Falcan Ion, ne dăm seama că i-a făcut bucata tocmai ”bunului său prieten Ricu” cu care se conversa foarte amical. A se vedea link-ul:

A avut un război de uzură cu filozoful comunist Atanase Joja, tocmai cel care-l angajase la academie, pe care-l tot taxa drept nebun furios.

Cel mai interesant document pe care l-am găsit este, însă, unul olograf din 29-03-1971, intitulat suav ”Centrul de Logică”. În acesta, mai ceva ca o țață care își bârfește vecinele, ”Antonel” ia la rând toți angajații și aproape nimeni nu scapă de răutățile lui. Nevasta lui Joja, cu care era și ea pe acolo, vorbește prea mult la telefon probleme personale cu secretara, care e ”capabilă de orice”. Sorel Vieru, pe care l-am cunoscut și eu, e ”arivist și oportunist, destul de retras”. Despre ”prietenul” său Dinu Noica, cu care se vedea la cafea și pe care îl lăuda prudent în fața altora, îl face un ipocrit despre care ”niciodată nu se știe ce gândește, nu se poate conta pe el”. Puteți să vizionați opera integrală: aici:

Iar mai jos, două documente despre relația sa amicală cu Noica:

Viața-i complexă…

Ce pot să zic? Dacă racolarea în detenție e parțial de înțeles, hai să spun că și colaborarea de imediat după eliberare, când ar fi fost timorat, ar avea o justificare. Nu-mi dau seama de ce Anton Dumitriu a continuat să toarne și după ce fusese reabilitat, ba chiar decorat de statul comunist (cu medalia ”A XXV-a Aniversare a Republicii”- ”pentru merite speciale în construirea socialismului”), era cunoscut în mediile academice internaționale, publicat în reviste științifice prestigioase din lume. Având notorietate, Securitatea nu mai putea face orice ar fi vrut cu el în anii 60-70. Ce să-l fi mânat în luptă?! Anihilarea unor emuli (p.s.-emul înseamnă concurent, nu discipol, cum cred mulți) din generația lui sau mai tineri, care i-ar fi pus în pericol poziția de prim-violoncel al logicii românești? Posibil.  Închei cu o cugetare demnă de Hagi sau Traian Băsescu: viața e complexă.

Gabriel Liiceanu e un ins care urăște sau iubește cu patimă. Dacă ar avea ceva umor, poate ar fi mai nuanțat. Pentru prima ipostază, pot sta drept exemple divorțul său de GDS, scandalul cu șefii Facultății de Filozofie de la Universitatea București sau mai recentul atac împotriva lui nea Mircea Dinescu. În partea cealaltă, avem ”icoana” lui Noica, articolul în care îl făcea pe George Pruteanu ”arheu al poporului român” sau diverși autori publicați la Humanitas pe care-i consideră infailibili. În această ultimă ipostază este și jurnalistul francez Thierry Wolton, om muncitor, autor de cărămizi tipărite despre comunism. Liiceanu l-a plimbat prin România ca pe niște moaște, l-a arătat lumii din onor patria noastră drept un erudit fără prihană și un istoric iluminat. Țin din capul locului să spun că sunt perfect de acord cu dorința lui Wolton de a demonstra că sistemul comunist a fost unul criminal și odios. Mi-e imposibil să înghit, însă, erorile pe care le face.

Mi-a picat în mână ultimul volum al trilogiei lui Wolton ”O istorie mondială a comunismul”, ”Un adevăr mai rău decât orice minciună Complicii”, apărut în românește la Humanitas, în 2020.  Cărțoiul are 1016 pagini și pe site-ul editurii costă ,”o nimica toată”, 149 de lei. A fost tradus de nu mai puțin de 7 oameni diferiți și, din punctul meu de vedere a ieșit o varză atât datorită autorului cât și a tălmacilor prea puțin avizați.

Cum am aflat de pe coperta 4 că e ”o lucrare colosală, de o profunzime umană copleșitoare”, ba chiar că e ”grandioasă, va deveni o operă de referință”, m-am apucat să o citesc cu atenție, cu un creion în mână.

La pagina  87, aflăm că ”Prin legile de urgență adoptate în 1926, Mussolini declanșează fascizarea regimului său.” E aberant. Partidul Fascist se afla de 4 ani la putere, din 1922, iar Mussolini inventase ”fascimul”. Cum poate un partid fascist să se autofascizeze?

La pagina 201, aflăm că ”spaniolul Ibarruri” a participat la o ședință a Comintern. O fi fost Dolores Ibarruri, zisă ”La Passionaria”, un temperament brutal-vulcanic, dar din câte știu era femeie.

La pagina 410 am citit o gogomănie incomensurabilă: ”Aulard laudă entuziasmul revoluționarilor ”fără chiloți” din 1792 (…)”.  ”Sans-culottes” erau într-adevăr niște revoluționari francezi de extremă stângă, dar nu umblau cu puțulica goală. Din contră, aveau nădragi lungi, care-i diferențiau de aristocrații care îmbrăcau niște bermude strânse pe genunchi, numite ”culottes”.

La pagina 425, aflăm că ”Henri Barbusse moare pe neașteptate la Moscova în 1935 (…) Paul Vaillant Couturier moare doi ani mai târziu la Paris, la fel de brutal (…)”. Pe orice cititor chestia asta l-ar duce cu gândul că oamenii au fost asasinați. Ei bine, Barbusse a murit de o ”brutală” pneumonie, iar Vaillant de o criză hepatică.

La pagina 444, fiind vorba despre romancierul american John Dos Passos aflăm: ”Comuniștii renunță la acest tovarăș de drum putativ (…)”. Conform DEX, ”putativ” înseamnă ”presupus a avea o existență legală”. Ce să înțeleg?! Că Dos Passos exista dar își pierduse pașaportul?

La pagina 454, iar dăm peste o frază lipsită flagrant de logică, despre Romain Rolland: ”Starea sănătății nu-i permite lui Rolland să meargă la Bolșevo, o comună de muncă, care face parte din turul organizat, pentru persona non grata cu scopul de a infirma ”bârfele” despre represiune și condițiile de detenție din URSS”. Era Rolland ”non-grata”? Din câte știu era unul dintre favoriții PCUS…Dacă nu era binevenit, îi făceau bloșevicii tururi de plăcere? Colonia era pentru o ”persona non grata”, nu știm care? Mister…

La 457, aflăm ceva fără sens despre  opțiunile sexuale ale lui Andre Gide: ”Andre Gide, a cărui homosexualitate e secretul lui polișinel (n.n.-sic!) are drept la avansuri țintite cu prilejul primei șederi în URSS.” N-am înțeles absolut nimic.

La pagina 779, despre Anatoli Marcenko, disident care moare în decembrie 1986 în timp ce făcea greva foamei în închisoare, citim că: ”Este primul deținut politic care moare de la venirea la putere a lui Stalin.” Adică, între 1924 și 1986, în URSS nu a murit nimeni, nu a existat Marea Epurare, nici Masacrul de la Katyn, nimic, nimic. Probabil, o minte năclăită l-a confundat pe Stalin cu Gorbaciov și nimeni n-a avut nimic împotrivă.

Tâmpenii ca astea sunt cu zecile în volum, aș putea scrie o carte făcând mișto de ele. O perioadă am înclinat să cred că vina aparține traducătorilor, fani ai lui Google Translate și oameni superficiali, fără lecturi de istorie, amatori de nonsensuri. Când am ajuns însă la partea despre căderea lui Ceaușescu și anul 1990 în România, mi-am dat seama că și Wolton în sine e urechist și neserios. Iaca ce zice despre Ceaușescu, la pagina 810: ”Dictatorul este convins că se impune folosire forței împotriva protestatarilor. Cu doi ani înainte, la Brașov, pusese astfel capăt unei greve a minerilor”. Habar n-aveam că existau mineri la Brașov…poate căutau fosfați pe sub Tâmpa.

O pagină mai departe, la 811, domnia sa Thierry spune: ”Manifestația de susținere se transformă în proces (n.n.-!!!) public, la comanda unei ”mâini nevăzute” care manipulează mulțimea. Sunt fluturate pancarte ostile, din difuzoarele în care trebuia să se audă vocea lui Ceaușescu răsună lozinci care cereau să fie ucis, (…). ”

E atât de halucinant încât nu-mi dau seama de ce nu a băgat în combinație și extratereștrii, reptilieni sau șerpilieni. Din păcate pentru domnul Wolton, mai trăiesc foarte mulți români care au prins evenimentele.

Mai jos, am dat peste altă dandana: ”În urma diverselor manifestații și contramanifestații organizate de puciști- cum să-i numești altfel?- la București și în alte orașe (…) se înregistreză 1104 morți”. Lui Ion Iliescu i se pot reproșa multe pentru decembrie 1989 și aș vrea să-l văd judecat. Nu am auzit însă să fi organizat vreo manifestație pro-Ceaușescu sau contra propriei sale persoane.

La pagina 812, despre Silviu Brucan am citit că a fost ”director” la Scînteia . Ei bine, îl anunț pe eminentul domn Wolton că Silviu Brucan nu a fost niciodată director al ”organului PCR” .

Deapre alegerile de la 20 mai 1990, autorul pretinde că au fost câștigate de FSN cu ”60%” și de Ion Iliescu cu ”80 %”. Cifrele reale au fost 67 și respectiv 85%, dar vorba aia, ce mai contează câteva procente la câte aiureli conține cartea.

La pagina 813 ni se transmite sec: ”De pe 13 până pe 15 iunie studenții manifestează împotriva regimului Iliescu la București.”  Din câte știu pe 14 și pe 15 iunie studenții se manifestau într-o unitate militară din Măgurele, unde se făcuse un  lagăr de concentrare ad-hoc, pe la diferite spitale, cu contuzii sau prin locurile unde se ascunseseră de frica minerilor care plantau panseluțe la Universitate.

Paginile despre România se încheie ”en fanfare”. Fanfara surdo-muților afoni: ”Din 1991 vor mai trece apoi încă vreo zece ani până ca în România să poată fi organizate alegeri aproape libere de orice corupție și de alte practici ilegale.” Dacă poate cineva să-mi explice exact ce a vrut să spună prietenul poporului din Franța, dau o țuică de coacăze. Adicătelea, în adâncimea minții lui consideră că valsul de coșmar dintre Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor au fost primele alegeri libere din România de după 1990? Ce înseamnă ”apoi încă vreo zece ani?”. Dar ”aproape libere de orice corupție?”. Sigur nu a strecurat din greșeală vreo frază din opera monumentală pe care o pregătește despre ”Burkina Faso pe drumul propășirii?”

Domnul Wolton ar fi putut măcar să verifice pe net niște date, dar, în grabă, cuprins de febra grafomaniei, nu a făcut-o. Sunt curios dacă și niște istorici cehi, polonezi sau albanezi ar găsi la fel de multe erori despre țările lor în opera aflată în discuție. Să-și fi spus ei în bărbie ”poate autorele o fi fost indispus când a scris despre locul de unde-s eu, dar, mamă, ce bine le zice despre ăilalți?”.

În concluzie, ”Complicii”, varianta Humanitas, din 2020, este o combinație letală rezultată din întâlnirea dintre un autor superficial, niște traducători nepricepuți și un redactor de carte cvasi-inexistent. În mod surprinzător, volumul a avut, după cum scrie pe el, redactor, o doamnă-domnișoară Adina Săucan. Pot presupune ori că i-a fost lene să lectureze ditamai cărămida, ori că se afla sub influența unei cure prelungi de aurolac, sau că pur și simplu nu știe meserie. Restul este marketing și încă unul bine făcut de cei de la Humanitas.

Ungurii l-au dat lumii pe Ignacz Trebitsch (1879-1943), devenit un personaj iconic pentru meseria de escroc-aventurier. Născut la Budapesta într-o familie evreiască, el a fost, pe rând, actor, falsificator de polițe, preot anglican, afacerist oneros, deputat britanic, german de extremă dreaptă, multiplu spion, cleric budist în China. A circulat sub multiple identități și a tras niște țepe și pe la București, în anii de dinaintea Primului Război Mondial. Numele lui Trebitsch a rămas asociat în folclorul universal cu ideile de disimulare, înșelăciune, cameleonism.

Și noi am avut un fel de Trebitsch, poate chiar mai spectaculos, dar mai puțin cunoscut pe plan mondial. Ilie Cătărău (21 iulie 1888-?) a fost un campion planetar al disimulărilor și al zig-zag-urilor în viață. Născut în satul Mărcăuți din județul Orhei din Basarabia, el fost dezertor, spion, terorist-criminal, ”om de litere”, hoț de bijuterii, comunist, naționalist, vânzător de piei de balenă, speculant la bursă, călugăr, circar profesionist, globe-trotter, traficant de arme și droguri și, după unele surse, regele unui trib din Polinezia. A circulat sub mai multe identități și chiar, la un moment dat, și-a înscenat moartea.

Nu o să mă apuc să-i povestesc aici viața, fiindcă aș putea scrie două cărți și, oricum, au încercat să o facă și alții, cu mai mult sau mai puțin succes. În schimb, o să mă ocup de revenirea lui în România, după Al Doilea Război Mondial, așa cum rezultă din niște documente inedite până acum, pe care le-am găsit în arhivele CNSAS.

Un desant aerian ciudat

În ziua de 23 noiembrie 1946, pe Aeroportul Băneasa, ateriza după un zbor de la Praga un mare om (la propriu, avea 1,93 m și era corpolent) și un foarte interesant caracter. Folosea, în mod excepțional, chiar identitatea sa reală, Ilie Cătărău. Plecase din Cuba, de la Havana, unde stătuse pitit în timpul războiului, departe de conflagrația care zdruncinase Europa. Înainte vreme, mai bănănăise în SUA, Mexic și Venezuela. E important, fiindcă atât în Cuba cât și în Mexic itinerase și abdicatul rege Carol al II-lea, care încerca oceanul planetar cu degetul și sonda o potențială întoarcere ca monarh la București, cu sprijin sovietic. Cătărău rapărea în țară cu acceptul autorităților comuniste, proaspăt ”legitimate” prin alegerile falsificate cu câteva zile înainte, pe 19 noiembrie.

Rapoartele SSI de după venirea sa arătau că ar fi fost un fel de trimis al lui Carol să sondeze clasa politică românească pentru o potențială restaurație. Să fi fost o inițiativă personală a aventurierului, sau o diversiune făcută de comuniști, să șubrezească poziția Regelui Mihai? Probabil că nu o să aflăm niciodată adevărul.

Mai comunist decât PCR

Ajuns pe pământul patriei mume, Cătărău și-a adus aminte brusc faptul că prin 1917 s-a jucat de-a bolșevicul la Chișinău. De fapt, aruncase atunci pastila că Lenin personal l-a uns șef de revoluție în Moldova și se proclamase comandantul Armatei Roșii din Chișinău. După ce a orchestrat un șir lung de beții, orgii și jafuri, până și tovarășii săi de idei se săturaseră de el și i-au ars un șut de s-a rostogolit până-n Extremul Orient.

La București, încercând să se bage pe sub pielea autorităților, fiindcă tot Iliele e născut poet, Cătărău a tipărit inițial pe socoteală proprie o odă în versuri pentru proletariat, ”Imnul României muncitoare”. Apoi, a îmbrobodit doi guguștiuci comuniști, Maria Ilie (artistă, manichiuristă și agramată) și Ștefan Novy (june, naiv și mecanic) că are o misiune de propagandă de la partid. A scos în 10.000 de bucăți un manifest intitulat ”Cetățeni, Democrația e în primejdie” și i-a pus pe cei doi să-l răspândească. Îl semnase ”Ilie Cătărău, secretar general al Cercului Apolitic de Studii Economice și Sociale”, o goangă inventată ca să-și dea importanță.

Problema era că sărise peste cal. Pe lângă că nu ceruse voie să tipărească manifestul cenzurii militare, voia brusc dictatura proletariatului și colhozuri. Asta se întâmpla într-o perioadă în care comuniștii nu doreau să sperie prea tare populația cu măsuri radicale și aveau încă aliați ”burghezo-democrați”. Ideea e că niște ”tovi” au considerat că treaba e o provocare și atât Cătărău, cât și cei doi răspândaci, ba chiar și patronul tipografiei unde s-a multiplicat ”opera”, Vasile Barbu, zis Ionescu, au fost umflați. Pe Ilie l-au luat când, culmea tupeului, tocmai se ducea să negocieze să i se arunce fițuica-proclamație către populație din avion.

Martirul misterios

Arestat, Cătărău a fost pus să-și scrie un fel de scurtă autobiografie. Bineînțeles,a jucat rolul unui oropsit al sorții, luptător neînfricat pentru binele popoarelor lumii. ”Prigonitul” Ilie face pe misteriosul, declarând că ”Motivele care m-au făcut să dau această declarație afară (n.n.-manifestul) nu le pot da aici și nicăieri în scris”.

Mai demn decât Horia, Cloșca și Crișan la un loc, Cătărău își termină patetic mărturisirea: ”Rog să fie exceptat tipograful de ori și-ce răspundere. Este just că dacă s-a comis un delict ”or crimă”eu trebue să ișpășesc. Sunt diprins să fiu ”țapul ispășitor””. Nu-i așa că lăsa o frumoasă ”impresie artistică”?

Nu cred că domnul Cătărău chiar risca ceva. Din alte note de interogatoriu, am aflat că se vedea, încă de când a aterizat în țară, cu un ”tovarăș Munteanu, care vorbea bine spaniola”. Am suspiciuni întemeiate să cred că era vorba de Aizic Goldstein, devenit Ionel Munteanu, fratele lui Max Goldstein, cel cu atentatul de la Senat din 1921. Acesta, agent sovietic și fost voluntar în războiul civil din Spania, fusese parașutat de ruși printre șefii SSI-ului românesc. Cu așa protecție, Cătărău putea să stea liniștit.

Doamnele și vagabondul

Ca orice aventurier respectabil, Ilie Cătărău a fost și un mare fante. Trebuie să amintesc lovitura sa din 1920. Ajuns la Nisa, s-a dat conte francez și s-a logodit cu o americancă urâtă și putred de bogată, doamna Chard, pentru a-i fura bijuteriile foarte valoroase. ”Precis” voia să doneze banii obținuți pentru revoluția mondială. Din păcate a fost reținut de poliție, dar a fost achitat pentru treaba cu bijuteriile din lipsă de probe.

Când a fost arestat în 1947, era fericitul posesor al nevestei, tot americance, Winfried, ”profesoară în Statele Unite, femeie vrednică și bună comunistă”. Era așa de vrednică fiindcă îi trimitea din SUA bani lui Cătărău, să-și satisfacă fanteziile revoluționare.

”Buna comunistă” din America, probabil sătulă să-i trimită leafa vagabondului internațional, a devenit repede istorie.

La  un an după arestare și eliberare, Ilie Cătărău, era, așa cum zice o altă notă a Securității, din 1 decembrie 1948, membru PMR dar și întreținut de o altă doamnă. Se oploșise la Lorentz Ștefania, mai mică decât el cu 13 ani. O ducea bine cu ”soția sa cu care trăiește în concubinaj” (fix așa scriu securiștii). Stătea într-o casă din zona șic a Bucureștiului, pe strada Carol Knappe. Locuia în ”condițiuni bune, având un apartament frumos mobilat, telefon, etc.” Așa o fi fost, dar până la urmă Cătărău nu a rămas așezat la casa, partidul și concubina sa.

Epilog?

Informațiile despre ultima parte a vieții lui Ilie Cătărău sunt răzlețe și disparate. Cea din urmă notă a Securității pe care am găsit-o la CNSAS, datează din 18 noiembrie 1949. E semnată de maiorul Nicolae Doicaru, viitorul șef al DIE.  Acesta spune că nu l-a putut aresta, conform ordinelor de la centru, nici în comuna Viișoara, nici pe raza Direcției de Securitate Dobrogea, unde viitorul general era șef. Să se fi stricat iar Ilie cu tovarășii că voiau să-l umfle?

Fostul securist Vasile Măierean a publicat în 2015, în numărul 5-6 din Revista Lumea, un amplu studiu despre Cătărău. Acesta spune că în 1952 Ilie a participat la înmormântarea poetului Constant Tonegaru, deci era liber. Tot Măierean a găsit un ferpar din 1955, publicat în ziarul BOR, ”Telegraful Român”, la moartea Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan: ”Cu smerenie îngenunchez lângă rămășițele pământește ale Marelui Ierarh Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului”, semnat ”ieromonah duhovnic Ilie Cătărău”. 

Ce să zic, un strălucit final de carieră pentru un escroc internațional. Să fi spovedit babe muribunde, sperând să-i spună unde și-au ascuns bijuteriile? Greu de spus…

După 1955, pe Cătărău, aflat atunci la 67 de ani, parcă l-a înghițit pământul. Nu mai există nici o informație despre el, de exemplu cum și când a murit. La ce existență fabuloasă a avut, mă aștept ca la un moment dat Laura Codruța Kovesi să își dea jos fața și să apară un moș înalt, în vârstă de 132 de ani.

Conținutul integral al ”Dosarului Cătărău” de la CNSAS îl găsiți aici:

Pe bune, Anton Dumitriu a fost un intelectual complex: filozof, matematician, eseist, orientalist. Mulți dintre cei care fac parte acum din ”intelighentsia” de vârf îl consideră un fel de părinte spiritual. A murit în 1992, așa că am apucat să văd câteva interviuri filmate cu el după căderea comunismului. Mi-a făcut impresia unui ”domn interbelic”, foarte citit, bine mobilat la cap și ușor teatral. La fel mi se întâmplase și cu Dan Amedeo Lăzărescu sau Constantin Bălăceanu-Stolnici. Din păcate, după cum se va vedea mai jos, Anton Dumitriu mai avea ceva în comun cu cei doi.

După Al Doilea Război Mondial, Dumitriu, liberal cu carnet din prima tinerețe, a făcut un salt oportun spre căruța lui Gheorghe Tătărescu, devenit tovarăș de drum al comuniștilor. Asta l-a făcut să ajungă deputat al BPD-ului controlat de bolșevici în 1946. Mai mult decât atât, prin algoritm politic a ajuns și administrator unic la Creditul Minier, una dintre cele mai profitabile societăți comerciale din România. Nefiind deloc prost, a intuit ce urgie avea să vină odată cu naționalizarea și că Sovromcărbune va prelua Creditul Minier. A încercat, pe buza naționalizării, să vândă subevaluart unor mari firme occidentale acțiunile de la sucursalele societății sale din Paris și Roma. Conta, probabil pe un comision consistent, care să-i asigure traiul în ”lumea liberă”. Operațiunea din Franța voia să o facă prin Ion Șoneriu, mason, cavaler de Malta, mare combinator, șmecher, fost secretar particular al lui Constantin Argetoianu. Din păcate pentru Dumitriu, tovarășii s-au prins de manevră și în 1948 l-au umflat. A stat la pușcărie până în 1954.

Documentul pe care-l public azi, face parte din dosarul lui Șoneriu de la CNSAS. Omul rămăsese la Paris, era în anturajul MS Regelui Mihai, făcea afaceri profitabile și devenise unul dintre liderii exilului anticomunist.

Securitatea, în 1957, îi cere colaboratorului ”Popescu” să intre în corespondență cu Șoneriu. Pseudonumitul acceptă, ba chiar plusează. Spune că are o ”cunoștiință bună”, Monica Lovinescu, pe care a cunoscut-o în timpul războiului în casă la tatăl ei, Eugen Lovinescu. ”Sursa” auzise că Monica ajunsese crainic la ”Radio Paris”, emisiunea în limba română, deci prezenta valoare informativă. ”Popescu” le cerea securiștilor să-i facă rost de adresa ei, fiind convins că dacă i-ar scrie aceasta i-ar răspunde. Credea că o să se întâmple asta fiindcă Monica Lovinescu i-a fost apropiată imediat după război, când a colaborat la revista condusă de el, ”Democrația”.

Punând informațiile cap la cap, am reușit să-mi dau seama cine e ”Popescu”. Era un om prieten cu Șoneriu, făcuse pușcărie dar în 1957 era liber, era literat și condusese publicația ”Democrația”. Una peste alta, datele  duc la concluzia că e vorba despre Anton Dumitriu.

Securiștii pun la sfârșitul documentului o concluzie șchioapă. Îi dau sarcina informatorului să facă rost singur de adresa Monicăi Lovinescu și să-i scrie. În plus, îi dau o ”temă pentru acasă”. Până la proxima întâlnire cu ofițerul care-l avea în rețea, intelectualul ”Popescu” trebuia să facă o compunere detaliată despre Monica Lovinescu, în care să zică tot ce știa despre ea.

Momentan, am doar documentul pe care-l public acum. Nu știu cum a evoluat misiunea lui Dumitriu în ceea ce o privește pe Monica Lovinescu. Sper să aflu cât de curând și să vă spun și vouă. Puteți să vedeți nota informativă făcând click aici:

Suntem în anul 1938. Regele Carol al II-lea, după ce a instituit un regim totalitar de dictatură personală, s-a gândit să-și termine concurența la grațiile Germaniei naziste. Interzisese toate partidele politice cu excepția celui personal, dar avea ceva de împărțit în plus cu legionarii, pe care-i vedea drept concurență directă în relația cu Hitler, un fel de amenințare cu care puteau santaja naziștii. Din cauza asta dăduse ordin structurilor de represiune ale statului să stopeze orice propagandă a cămășilor verzi. În plus, Regele proclamase starea de asediu, așa că autoritățile puteau să acționeze cu o marjă foarte largă de proceduri violente.

Învățătorul Anton Moisil funcționa în comuna Valea Hranei din județul Someș (actualmente în Sălaj). Fusese șef de plasă în organizația legionară, dar, cel puțin în aparență se lăsase de politică. Asta, după ce la începutul lunii februarie 1938, jandarmii îi atrăseseră antenția să dea jos de pe pereții camerei în care locuia portretele lui Zelea-Codreanu și Cantacuzino-Grănicerul.

28 noiembrie 1938 a fost o zi deosebită. Carol luase deja hotărârea să-l gâtuie pe Zelea-Codreanu, treabă care se va întâmpla în noaptea de 29 spre 30. Se aștepta la o reacție violentă a legionarilor, așa că jandarmeria, poliția și structurile de informații au fost mobilizate să găsească, preventiv, depozitele de armament și materiale de propagandă ale verzilor. Șeful de post din comuna Ceaca, pe raza căreia se afla și Valea Hranei, a cugetat profund la ordinul venit de sus și și-a șoptit în mustață că învățătorul Moisil ar putea să aibă ceva marfă interzisă, că doar nu degeaba fusese legionar. Omul era plecat de acasă în satul său natal, Șanț, din actualul județ Bistrița-Năsăud, dar jandarmul a zis că poate să arunce un ochi în camera lui chiar dacă lipsea. A cotrobăit de față cu martori, că așa spunea legea, prin bulendrele lui Moisil, nu a găsit nimic suspect, dar pe perete a văzut un portret al cuiva cu o căutătură foarte serioasă.  A spus că trebuie să fie, după mutră, după port, ”un șef legionar”. A consemnat victorios în procesul verbal: ”s-a găsit afișat pe peretele casei fotografia unui individ pe care nu l-am putut identifica, însă crezând că este un comandant legionar am ridicat fotografia și am atașat-o la dosar”.

Astfel, învățătorul Moisin s-a trezit că i se deschide un dosar penal ca învinuit pentru ”păstrarea de materiale de propagandă politică interzise”. Adus în fața unei curți marțiale, putea să o pățească. Norocul lui a fost că maiorul de justiție Alexandru Blebea și-o fi făcut studiile la Cluj. El și-a dat seama că nu era portretul vreunui nicador sau decemvir ci tocmai al filozofului Lucian Blaga, care nu avea treabă cu legionarii. Astfel, Moisin a scăpat de pușcărie și dosarul a fost clasat. Dacă ajungea la închisoare sau într-un lagăr, ar fi avut mari șanse să fie ucis în represaliile de după asasinarea lui Armand Călinescu, din septembrie 1939. Dosarul poveștii de mai sus îl găsiți aici:

Profesorul Riga, unul dintre protagoniști

Când eram copil ai mei îmi luaseră o bonă oltenească, pe care o chema, coincidență, Tomița. Era bătrână și stătea pe Strada Paleologu, la numărul 14, aproape de mine. Din când în când mă ducea la ea acasă. Stătea într-o clădire veche boierească. Fostul proprietar al imobilului era generalul medic Ion Atanasiu, căsătorit cu nepoata eroului de la Mărășești, Eremia Grigorescu. Născut în 1899, era deja sărit de 80 de ani.Cum, pe la 6-7 ani mă fascinau armata și războaiele, bona mea mă ducea în vizită la el. Mi-a făcut cadou o poză cu bunicul soției și o bonetă militară a armatei regale. După o groază de timp, am auzit că generalul medic ar fi avut la sfârșitul anilor 80 probleme cu Securitatea, fiindcă ar fi scris la Europa Liberă și ar fi încercat să formeze un grup de opoziție împreună cu alți ofițeri superiori rezerviști. I-am cerut dosarul la CNSAS. Nu am primit nimic din anii 80, în schimb am dat peste niște frumoase turnătorii și mâncătorii, petrecute la Facultatea de Medicină din București în anii 60.

Mai mulți profesori, calfe, delatori

În mediile universitare românești totdeauna invidia, ranchiuna, servilismul și pupincurismul au coabitat armonios. Pensionat de la Spitalul Militar Central cu grad de general medic, în 1960, Ion Atanasiu a nimerit într-un mediu în care diverși civili se lucrau reciproc pe motiv de ”ba io-s mai important”. Angajat conferențiar la Catedra de Anatomie Generală a Facultății de Medicină din București, a fost de la bun început antipatic profesorului Ilie Gh. Riga, șeful catedrei. Fiindcă Atanasiu nu era fiul ploii, ci cuscrul academicianului medic Ștefan Nicolau, Riga a bănuit că îi va lua locul. Profesorul Theodor Burghele, rectorul Institutului de Medicină și Farmacie tocmai trăgea sfori să intre în Academia Română și avea nevoie de sprijinul rubedeniei prin alianță a lui Atanasiu. Când generalul a fost făcut profesor plin, în 1962, impulsivul Riga s-a simțit amenințat. Mai întâi, a început să zbiere că Atanasiu e o ”epavă a societății” și altele asemenea. Cum urletele zboară, s-a apucat să facă o turnătorie la C.C. al P. M.R., direct la tovarășul prim-secretar Dej. Numai că ușor zănatec, a uitat plicul cu delațiunea la sediul catedrei. Atanasiu, fiindcă era discreția întruchipată, a deschis epistola și s-a pus pe citit. Numai că dom Ilie și-a dat seama că a uitat scrisorica de amor și s-a întors val-vârtej. L-a prins în faptul lecturii pe general și a vrut din câte am dedus, să-l ia la poceală și mai multe nu, ca între intelectuali de rasă. Sărmanul Ion abia a apucat să se refugieze în sediul decanatului. Tărășenia o găsiți relatată aici, de către informatorul Antoniu, propabil tot un universitar:

Nu m-am prins prea bine dacă Riga a turnat și în numele lui sau doar a lucrat printr-un intermediar, fiindcă la dosar apare o ”lucrare” adresată unui ”tov. Secretar”  și semnată de conferențiarul dr. Alexandru Ianculescu. Din ea aflăm că generalul era un dușman de clasă veritabil, cu un ”frate criminal de război” și o ”soră exclusă din partid”, că a călătorit pe banii regelui la Polul Nord, că și-a făcut nunta la palat, că are socrul fost condamnat politic că a primit în război o decorație nemțească. Mi-a plăcut la nebunie următoarea frază meșteșugită ”Acest om își manifestă dușmănia destul de camuflat, dar totuși evident”. Finalul denunțului e apoteotic. Ca o dovadă supremă a vinovăției lui Ion Atanasiu, autorul relatează că acesta a spus un banc ( zău dacă l-am înțeles) cu cosmonautul Gagarin care se învârte după niște pizde și o pizdă care se învârte după Gagarin. Tot la sfâșit autorul cere să fie interogat de către organe un doctor Gilorteanu, care ar cunoaște mai multe despre activitățile subversive ale reclamatului. Frumoasa operă poate fi consultată aici:

Generalul contraatacă

Când eram copil, Atanasiu mi-a făcut impresia unui om blajin. Așa o fi fost, dar nu era să stea cu mâinile-n sân când Riga&Ianculescu voiau să-i dea partinic la cap. Și-a scos mâna dreaptă și a început să scrie. După cum spune sursa ”Bădescu”, un informator-student, la ceas de seară, în cabinetul lui, Ion Atanasiu lipea plicuri adresate feluritor foruri și persoane:  Ministerul Învățământului și Culturii-Serviciul Cadre, Ministerul Sănătății-Serviciul Cadre, Academician Ștefan Milcu, Academician Ștefan Nicolau (nea cuscrul). Documentul din interior avea titlul ”Când a crezut, în 1931-32 sau în 1960-61?” și era, probabil, un fel de pamflet despre conf. Dr. Ianculescu, fost legionar în tinerețe.  Ca orice militar responsabil, curajos și patriot, generalul semna suav ”M. Constantinescu”. Poftiți povestea:

Muream de curiozitate să văd stilul scriitoricesc al său, dar, din păcate, în dosarul pe care l-am primit proza asta lipsește, cu toate că un ofițer superior făcea o adnotare să-i parvină.

Final deschis, concluzii faine

Habar nu am cum s-a soluționat istorioara de mai sus și nici dacă protagoniștii au avut ceva de suferit. Profesorul Riga a mai fost șef de catedră mai bine de zece ani de la declanșarea ”războiului”, până în 1973. A decedat în 1977, după ce a  mai fost patru ani profesor consultant. Este omagiat și azi drept unul dintre cei mai prestigioși profesori pe care i-a avut IMF. Alexandru Ianculescu a ajuns profesor plin la IMF și a publicat un laborios ”Compendiu de anatomie și fiziologie a omului”, după care se mai studiază și azi. Ion Atanasiu probabil s-a pensionat în anii 70. Mi-l amintesc și acum drept un domn distins, înalt, slab, cu părul complet alb și ochelari cu lentile heliomate. O să încerc să aflu mai multe date despre ce a făcut în anii 80.

Pot să zic însă că am descoperit o adaptare a lui Caragiale la realitățile anilor 60. Nu mai era vorba, ca într- ”O scrisoare pierdută” sau ca în ”Telegrame” de niște politicieni de provincie, ci despre niște onorabili oameni din mediul academic. Ei nu făceau ”pac la Resboiul” ci la partid, Securitate și ministere. În ziua de azi, în caz de scandal universitar, pac și la ”Resboiul” și la minister.

Grigore Naum, pe numele adevărat Naum Rotstein, zis Grișa, s-a născut pe 30 septembrie 1911 în orașul Bălți din Basarabia. Cu toate că provenea dintr-o familie burgheză, l-a tras ața de tânăr spre comunism. S-a lăsat de facultate în anul I și a început să se joace de-a utecistul. Din 1930 începând, s-a ocupat, fără să aibă o meserie certă, doar cu agitație politică, spionaj și acte de terorism. A fost, pe rând, activist ilegal al UTC și apoi al PCdR, plătit din banii Komintern-ului. Se specializase în provocat greve și organizat ”întâlniri zburătoare”, un fel de flash-mob-uri sau demonstrații ilegale de azi.

În 1937 a primit misiunea să meargă să lupte în Războiul Civil din Spania. Acolo a luptat în Brigada 129 Internațională și a avut un mic hâc, când în timpul unor lupte s-a făcut nevăzut din unitatea sa. Mai târziu a dat vina pe un alt voluntar român, care l-ar fi indus în eroare și a scăpat basma-curată de acuzația de lașitate. După ce brigadiștii internaționali s-au retras în Franța, Grișa a ajuns secretarul de partid al voluntarilor români. Cam de aici începe cariera sa de kominternist relativ important. După cum se știe, ”spaniolii”, internați în lagăre dar beneficiind în fapt de libertate de mișcare, au fost unul dintre principalii piloni ai Moscovei în destabilizarea Republicii Franceze, după încheierea ”Pactului Ribbentropp-Molotov”. Cu toate acestea, regimul de la Vichy, ca să-i protejeze de eventuale represalii germane după capitularea Franței, i-a mutat în Algeria. Aici l-a prins pe viitorul Naum ocuparea de către anglo-americani a Africii de Nord. Faptul că devenise important l-a dovedit chemarea sa urgentă în URSS, de către o comisie venită să-i selecteze pe ”spaniolii utili”.

Militarul sovietic își schimbă uniforma

Aici, a fost cooptat ca un fel de șef al diversioniștilor care urmau să saboteze industria petrolieră românească. A fost locțiitor politic al ”Grupului Carpați”, a cărui legendă am demontat-o aici :https://istoriiincalcite.wordpress.com/2020/04/05/despre-un-fake-comunist-grupul-de-partizani-carpati/. Asta însemna că el devenise, cu grad și acte-n regulă membru al GRU, serviciile de informații militare sovietice.

După lovitura de la 23 august 1944 a ajuns o perioadă, probabil fiindcă avea liceul, un ”intelectual de partid”. Mai întâi, cât a mai ținut războiul, a fost corespondent al Scînteii pe lângă Divizia Tudor Vladimirescu. Apoi, a ajuns director al Editurii PCdR, un antecesor al colegului său din Spania, Valter Roman. În prerioada asta Grișa a devenit oficial Grigore Naum.

Cât timp a stat la editură a produs și un fel de telenovelă roșie. S-a încurcat cu Roza Schreiber, secretara lui, o utecistă de nădejde. Era o mică problemă, în sensul că doamna era deja măritată cu ilegalistul Etienne Bercovici, devenit oportun tovarășul Ștefan Arsene de la CSP. Cum gradul de la GRU bătea funcțiile politice, Bercovici-Arsene a divorțat pe motiv de ”nepotrivire de caracter” iar Roza a devenit ”tovarășa Naum”.

În 1949, sovieticii aveau nevoie de o mână forte care să țină sub control Armata Română, deja înroșită bine. Până când să cânte cocoșul ”Internaționala” de trei ori, peste noapte, soldatul neinstruit în Armata Română, dar școlit în cea Roșie, Grișa Naum, s-a trezit ditamai colonelul în Ministerul Afacerilor Interne și șef al Direcției de Contrainformații Militare.

Un longeviv

Ca șef al contrainformațiilor armatei, Grișa a făcut multe, unele mari, altele mărunte și rele. A epurat conștiincios rămășițele armatei regale care mai rămăseseră în activitate. A arestat și băgat la pușcărie ofițeri care aveau, de exemplu, cărți interzise. A inventat organizații contrarevoluționare, cum ar fi ”Salvatorii României”, de fapt un grup de tineri ofițeri care scriau poezele ce nu erau pe linie. Băieții ăia au luat între 15 și 22 de ani de pușcărie în 1954. Probabil din cauza asta Naum a fost înaintat în același an la gradul de general-maior, deh, merite speciale. Până și ilegaliștii îi știau de frică. Astfel, Cristina Boico evocă un clinci tovărășesc între ministrul de interne Alexandru Drăghici și soțul ei, generalul de grăniceri Mihail Gheorghe Boico: ”Drăghici l-a pus pe urmele lui pe Grișa Naum, care era capabil de orice, până la executarea lui pe frontieră, cu un grup venit de la serviciul lui de contrainformații.” (Alexandru Șiperco, Confesiunile elitei comuniste România 1944-1965, vol I).

Dosarul de cadre al lui Grișa Naum nu arăta foarte kosher. Provenea dintr-o familie cu stare, era evreu (ceea ce de pe la mijlocul anilor 50, când Dej s-a decis să ”românizeze” aparatul de represiune nu mai era bine), fusese în Spania și Franța (motive pentru regimul paranoic să-l suspecteze de spionaj). În plus, avea o soră căsătorită cu un italian căruia în timpul războiului îi plăcea să umble în uniformă fascistă, Mario Rossi. Ăștia doi plecaseră din paradisul dejist în Italia în 1949, un afront pentru regim. O altă soră emigrase în anii 30 în Palestina și era cetățean israelian, ceea ce implica o bănuială de sionism. În ciuda bubelor din dosar, Grișa a rămas neclintit în funcție 13 ani, până în 1962, un caz aproape unic. Nici măcar nu a fost ”rotit” la altă direcție a Securității.

Asta mă face să cred că protecția lui venea tocmai hăt, din centrala GRU. Că tovarășii sovietici susurau ceva de genul: ”treaba voastră ce faceți la partid cu Ana, Pătrăscanu, Miron, cum marginalizați ”spaniolii”, dar pe Grișa lăsați-l la butoane, știm noi de ce”.

Căderea la tulumbă

Încă de prin 1958-59, Dej, văzând slăbiciunile lui Hrușciov și temându-se să nu ajungă destalinizarea și la noi, a început încet-încet să scape de cei coordonați direct de la Moscova. A reușit să-i convingă pe ruși să-și retragă trupele și consilierii. A declanșat niște acțiuni demonstrative împotriva unor categorii de minoritari, despre care considera că au o pondere prea mare în aparatul de partid și de stat (vezi ”Procesul comerțului exterior, 1959). În 1962, ținând cont că frații mai mari de la Moscova erau preocupați să se certe cu Mao, să se înstăpânească în Cuba și să se bată prin Vietnam, și-a șoptit în fosta mustață că se poate debarasa și de ultimii agenți sovietici pe față. A însărcinat o grupă de ”români verzi” din noua generație de securiști, printre care și viitorul general Neagu Cosma, să scape de ultimii ”șerpi cu clopoței”sovietici din MAI. În ciuda rapoartelor anuale laudative și a ”competenței sale profesionale”, Grișa a fost trecut în rezervă în ianuarie 1962. Printr-un mister greu de explicat, a fost numit director adjunct la Uzina de Medicamente București. Să se fi jucat cu ”Trusa micului chimist” când era copil?! În 1968, tovarășii îi mai dau un brânci și-l retrogradează șef al pazei de la aceeași uzină. Îl și văd pe falnicul general căutând, la poartă, prin buzunare muncitorii să nu carecumva să ciordească ceva aspirine și piramidoane de la statul socialist. În 1969, urmează un alt bobârnac. E numit, tot la medicamente, șeful Pazei Contra Incendiilor. Fiindcă oamenii de la cadrele MAI îi monitorizau și pe rezerviști, dintr-un raport din 1971 aflat la dosarul lui personal citim că: ”Este un tovarăș energic, cu un dezvoltat simț gospodăresc (…) A reușit să asigure o permanentă îndrumare metodologică în scopul desfășurării în bune condițiuni a acțiunii de prevenire și pază contra incendiilor. (..)Colabora și sprijinea șefii de secție, ateliere, depozite pentru formarea echipelor de pompieri voluntari și instruirea acestora.”

Rolul de metodolog al focului nu i-a convenit prea tare. Cu un gest de ”supremă demnitate”, în aprilie 1970 a demisionat. După asta, e posibil să fi intervenit ambasada URSS și să fi spus ”nu-l mai stropiți așa de tare cu tulumba pe sărmanul Grișa” ori, să i se fi făcut milă unora din tovarășii săi din Spania, reșapați de către Ceaușescu după ce-i înțepase Dej. În 1972 îl găsim economist-șef (poate fiindcă fusese un an student la matematică) la Centrala Industrială de Medicamente și Coloranți București, cu un salariu mare în epocă, 3850 de lei.

Misteriosul final american

Un raport ulterior arată că probabil s-a pensionat. Era și văduv, ”tovarășa sa de viață”, Roza, decedând în 1967. Credeam că Grișa a dispărut discret din viață și e pe la Ghencea Militar, Giurgiului Evreiesc sau în columbariul de la Crematoriul Cenușa. Am avut însă o mare surpriză, căutând pe net. I-am descoperit mormântul tocmai în SUA, în cimitirul Hills of Eternity Memorial Park, din Colma, San Mateo County, California. Cum să fi ajuns spionul sovietic, fost șef al contrainformațiilor militare românești, să se odihnească tocmai în țara dușmanilor săi de moarte? Tocmai la capitaliștii putrezi împotriva cărora a luptat?! A decedat în 1999, ceea ce mă face să cred că a părăsit România după 1990, secretomanul regim ceaușist nu ar fi lăsat să plece un ”deținător de secrete de stat”. În cazul ăsta, cum l-ar fi primit americanii? A avut să le dea ceva în schimb? Sunt niște mistere pe care poate le voi lămuri cu ajutorul celor ce vor citi articolul de față. În orice caz, Grișa și-a transplantat în sol american și soția, care fusese inițial înmormântată în România, dacă nu cumva avem de-a face cu un cenotaf parțial. Oricum, cred că măcar a iubit-o pe Roza. Dosarul integral de cadre MAI al lui Grișa Naum îl puteți citi aici:

P.S.: Mai mulți conspiraționiști de pe net au lansat ipoteza că Grigore Naum ar fi bunicul lui Victor Ponta. Nu am vreo afinitate cu fostul ”leberwurst Titulescu”, dar nu cred că e adevărat. Pe cele două fete ale lui Grișa le cheamă Ana și Maria, iar pe mama lui Ponta, Cornelia. E adevărat, ea a fost născută Naum, dar spune că provine dintr-o familie de machedoni din Albania.

Pe la mijlocul anilor 80, la Casa Scînteii, unde mama mea era corector la România Literară, a circulat un zvon pe care l-am auzit cu urechile mele, în timpul unor vizite acolo. Se spunea că ar fi murit avocatul Nicolae Ceaușescu, tatăl latinistului Gheorghe Ceaușescu (viitor deputat PNȚCD între 1996 și 2000, între timp și el decedat) iar cenzura nu l-ar fi lăsat pe fiu să publice un ferpar în România Liberă.  Acesta ar fi încercat și variantele ”N. Ceaușescu” sau ”avocat Ceaușescu” , dar băieții au zis nu. Nici măcar un tiz al marelui cârmaci nu putea să ”moară public”, ”poporul” ar fi făcut bășcălie, s-ar fi ”interpretat necorespunzător”.

Cu toate că l-am cunoscut bine pe Ghighi (Gheorghe) Ceaușescu, nu știu de ce am omis să-l întreb cât de adevărată e istoria. Recent, am dat peste un ”document” care confirmă existența celor doi Nicolae. E vorba despre o carte de telefoane din 1950. În acel an, ”Danubiul gândirii socialiste” tocmai fusese făcut peste noapte general-maior (fără să aibă o zi de armată), pus politruc -șef al M.F.A. și ministru adjunct. Era un bâlbâit de importanță superioară, dar nu imensă. Pe chestia asta, figura bine-merci în cartea de telefoane și aflăm că stătea pe Strada Herăstrău la numărul 27, în plin perimetru al nomenclaturii, nu departe de viitoarea sa reședință prezidențială. Pentru numerologi conspiraționiști dau și numărul de telefon, 7-5068, să vadă dacă adună, înmulțesc, scad și împart cifrele le dă 666.

Deasupra lui, în Cartea de telefoane, se afla av. (de la avocat, profesiile liberale încă mai erau trecute în dreptul numelui abonaților) Nicolae Ceaușescu. El stătea pe strada Caragea Vodă. Asta m-a făcut să mă gândesc la faptul că juristul s-a răzbunat antum, involuntar pentru interzicerea anunțului său mortuar.  Mi-l închipui pe Ceașcă transfigurat de intensitatea luptei de clasă, încercând să silabisească niște documente de partid. Sună telefonul și cineva îi cere să-l apere la divorț. Viitorul dictator zice: ”Toarșe, principili noaste spune că divorțializarea nu e de toarș serioși”. Închide. Intră la loc în miezul documentelor. Sună cineva cu o succesiune. Primește răspunsul : ”Toarșe sucesiunili îi un termen capitalist care nu se admite”. Apoi, epuizat, scoate telefonul din priză și se culcă. Pagina din cartea de telefoane o găsiți aici: