În primăvara lui 2011, am ajuns la Niscemi ca jurnaliști. Scriam despre anghinare, despre rețete de suflet, despre oameni care trăiau în ritmul pământului lor. Nu bănuiam atunci că, peste ani, același pământ avea să devină subiect de breaking news: urgențe ecologice, evacuări și teamă.
Niscemi ni s-a arătat ca un loc solid, aproape imuabil. Colinele păreau eterne, livezile de măslini aveau răbdarea veacurilor trecute, iar câmpurile largi cultivate cu Violetto di Niscemi – anghinarea care a făcut orașul celebru – erau dovada unui echilibru vechi între natură și om. Festivalurile, muzeul civilizației agricole, lecțiile de bucătărie ținute în piață: toate vorbeau despre continuitate, despre o lume care își cunoaște istoria și își desena viitorul.
Astăzi, acest sentiment de stabilitate s-a rupt.
Alunecările de teren din Niscemi nu sunt doar o catastrofă naturală; ele sunt o fisură dureroasă într-un loc pe care l-am cunoscut in situ. Pentru noi, nu e o știre citită în grabă, este o rană într-un peisaj familiar. Casele amenințate, dealurile care se surpă, oamenii obligați să plece – toate acestea se suprapun peste amintirea unei Sicilii calde, fertile, încrezătoare în pământul ei.
Atunci când ne scriam reportajele, o făceam fără să (pre)simțim fragilitatea acelui loc. Documentam un echilibru care părea atât de firesc, încât nu ne-am gândit că ar putea fi pierdut.
Am cunoscut Niscemi într-un moment de liniște, iar acum îl vedem în plină de criză. Tradiția, agricultura și identitatea locală nu pot exista în afara unui pământ stabil – iar când acesta începe să cedeze, cedează mult mai mult decât niște straturi de sol.
Niscemi rămâne, pentru noi, capitala mondială a anghinarei. Dar astăzi este și un simbol al fragilității tuturor locurilor pe care le credem veșnice. Iar jurnalismul, dincolo de entuziasmul descoperirii, are și această datorie: să revină, să lege trecutul de prezent și să povestească despre timpurile eterne, atunci când un loc pe care l-am admirat începe să se destrame sub dezastrele climatice sau umane.
În istoria culturală a Văii Prahovei, numele poetului și publicistului Vasile Ioan Ciutacu (1948-2026) ocupă un loc aparte, situat la confluența dintre spiritul comunității din Comarnic, orașul său de origine, și viața literară a Sinaiei, spațiu care i-a devenit, în timp, un adevărat reper cultural. Opera sa, păstrată astăzi cu grijă în fondul Bibliotecii Orășenești din Sinaia (la Centrul Cultural Carmen Sylva), nu reprezintă doar o colecție de volume, ci o mărturie vie a unei conștiințe lirice profund ancorate în valorile esențiale ale spiritului românesc.
Deși comărnicean, Vasile Ioan Ciutacu a fost o prezență constantă și respectată în cenaclul sinăian timp de decenii, unde a contribuit la dialogul literar printr-o poezie de mare intensitate spirituală și printr-o atitudine discretă, dar fermă. Creația sa s-a bucurat de aprecierea unor personalități marcante ale vieții culturale locale, precum Nicolae Paul Mihail, Ion Floricică și Stelian Tăbăraș, care au recunoscut în el un poet al esențelor, al sacralității și al autenticității necompromise.
Această evocare își propune să recupereze și să fixeze în memoria culturală locală prezența și opera lui Vasile Ioan Ciutacu, evidențiind legătura profundă dintre Comarnic și Sinaia, așa cum este ea reflectată în volumele păstrate pe rafturile Bibliotecii Orășenești și în amintirea celor care i-au cunoscut și i-au prețuit poezia.
Moștenirea literară a poetului Vasile Ioan Ciutacu rămâne vie în memoria comunității din Sinaia, fiind conservată cu grijă pe rafturile Bibliotecii Orășenești. Dispariția sa a lăsat un gol în peisajul cultural local, însă versurile sale continuă să vorbească despre o sensibilitate aparte, ancorată în valorile arhetipale ale poporului român.
Poezia lui Vasile Ciutacu a fost adesea descrisă de critici precum M.N. Rusu sau Constantin Trandafir ca fiind una a „extazului” și a „sacralității muzicale”. Autorul, un „baladist din vârf de munte”, a reușit să îmbine simplitatea aparentă a temelor rurale cu o profunzime meditativă rară. Versurile sale sunt încărcate de emoție, explorând dihotomii fundamentale precum viața și moartea, iubirea și ura, lumina și tenebrele.
Biblioteca orașului Sinaia adăpostește mai multe ediții valoroase, unele dintre ele purtând dedicații olografe care atestă legătura strânsă dintre poet și această instituție.
Printre titlurile reprezentative se numără:
Descântece pentru viață și moarte: Un volum de poezii considerat o piatră de temelie a operei sale, unde poetul se dezvăluie „transparent și arzător ca o flacără”.
Iubește-mă, începe ura: O carte care conține poezii scrise în mare parte chiar la Centrul Cultural Carmen Sylva din Sinaia, așa cum menționează autorul într-o dedicație emoționantă către regretata doamnă manager Emilia Duport.
Indulgențe pentru un loc pe corabia lui Noe: O lucrare ce reflectă maturitatea artistică a scriitorului și căutarea sa continuă pentru un sens spiritual.
Spânzurat de-un fir de iarbă: Un alt titlu sugestiv pentru fragilitatea și forța liricii sale.
Donațiile făcute bibliotecii demonstrează că Vasile Ioan Ciutacu nu a fost doar un creator izolat, ci un membru activ al vieții culturale sinăiene. Iar Biblioteca din Sinaia păstrează amprenta sufletească a unui poet care a crezut în puterea cuvântului de a „împleti fire de lumină din tainele iubirii”.
Deși decesul său a marcat sfârșitul creației fizice, volumele rămase în bibliotecă vor face ca vocea sa să fie auzită de fiecare generație de cititori care trece pragul acestui lăcaș de cultură.
Am întrebat inteligența artificială, această mult lăudată „minte” a epocii noastre, ce părere are despre propriul mit al infailibilității și despre un posibil declin al platformelor de tip ChatGPT. Nu i-am cerut o apologie și nici o profeție apocaliptică, am vrut doar o evaluare onestă. Răspunsul primit a fost surprinzător: nu defensiv, nu triumfalist, ci mai degrabă… demistificator. AI-ul a formulat, în termeni clari, limitele propriei „inteligențe” și a descris o erodare lentă a iluziilor proiectate asupra lui, deși recunosc că mă așteptam să anunțe… o prăbușire spectaculoasă. Textul de mai jos pornește tocmai de la acest paradox: o tehnologie care, prin limbajul său, ajunge să producă o critică a propriei mitologii, o formă de autoanaliză simulată, dar revelatoare pentru cultura care a creat-o.
Ceea ce frapează în „răspunsul” citat nu este atât conținutul său critic, cât sursa lui: AI – inteligența artificială vorbește despre propria demitizare. Avem de-a face cu o situație paradoxală: un sistem construit pentru a genera discursuri persuasive produce, la cerere, un text care subminează chiar mitul superiorității sale. Această aparentă autoanaliză este, în sine, un simptom cultural semnificativ.
Entuziasmul inițial din jurul AI-ului a fost mai degrabă o construcție narativă decât una epistemică. I s-au atribuit proprietăți ale minții umane, precum: înțelegere, discernământ, adevăr, pe care de fapt nu le posedă. Faptul că AI-ul poate articula limpede limitele sale nu este dovada unei conștiințe critice, este mai degrabă rezultatul unei acumulări de discursuri umane internalizate statistic. Cu toate acestea, efectul este tulburător: mașina formulează verdictul care îi dizolvă aura.
Mitul infailibilității se destramă chiar din interiorul limbajului său. AI-ul recunoaște implicit că nu „știe”, că nu are criteriu al adevărului și că nu poate evalua propriile erori. Această recunoaștere, deși simulată, funcționează ca un act de demistificare. Superioritatea cognitivă se dovedește a fi o proiecție, nu o realitate funcțională.
Ceea ce se prăbușește nu este tehnologia în sine, ci retorica mesianică din jurul ei. Răspunsul subliniază lucid că, în domenii unde judecata contează, AI-ul crește costul verificării și mută responsabilitatea înapoi asupra omului. În mod ironic, tocmai vocea „automatizată” confirmă limitele automatizării.
Imaginea robotului prăbușit (realizată chiar de „interlocutorul” ChatGpt), etichetat „AI Superiority”, capătă astfel o valoare simbolică dublă. Nu asistăm doar la eșecul unui mit, ci suntem martori la momentul în care mitul este denunțat și dizolvat chiar de instrumentul care l-a alimentat. Nu este o revoltă a mașinilor, e o (neașteptată) confesiune mecanică.
Desigur, această autoanaliză nu este conștiință, ci reflexie mimată. AI-ul nu se cunoaște pe sine, el reproduce aici criticile formulate deja de oameni. Și totuși, faptul că poate funcționa ca oglindă pentru propriile noastre exagerări spune mai mult despre cultura care l-a creat decât despre tehnologia însăși.
Inteligența artificială va rămâne utilă, ieftină și suficientă pentru sarcini fără miză. Dar momentul simbolic al prăbușirii este deja aici: nu atunci când AI-ul greșește, ci atunci când, chiar prin propriul său discurs, ne obligă (sau doar… ne instigă?) să renunțăm la iluzia superiorității lui.
Mai rămâne însă o întrebare incomodă, pe care acest tip de „autoanaliză” o scoate la suprafață: dacă până și AI-ul poate formula coerent limitele propriei mitologii, de ce discursul public continuă să le ignore? Cine are, de fapt, interesul menținerii narațiunii despre „inteligența superioară”: utilizatorii sau actorii economici și instituționali care capitalizează fascinația și frica? Și, mai ales, ce spune despre cultura noastră faptul că suntem mai dispuși să credem în omnisciența unei mașini decât să ne asumăm fragilitatea propriei gândiri critice? Poate că adevărata miză nu este cât de „inteligent” este AI-ul! Miza este: cât de dispuși suntem noi să (ne) delegăm judecata și responsabilitatea, în numele confortului tehnologic?
Evenimentul organizat de Ziua Națională a Culturii (15 ianuarie), la Centrul Cultural Carmen Sylva, a avut un concept diferit de cel al anilor trecuți. Mi-am propus, de la început, să fac din public mai mult decât un auditor – un partener, mai mult decât un partener – un co-creator, în sens barthesian, și un co-lector al autorului aflat în centrul manifestării, scriitorul Mihai Eminescu (de la a cărui naștere oficial-acceptată se împlineau 176 de ani). Îndepărtarea de formulele închistate – în care receptarea „canonică” a unui scriitor înseamnă uneori „canonire”, alteori „canonizare” – este, în opinia mea, necesară atât în școală, cât și în actul cultural public. Iar în textul care urmează nu încerc aici să teoretizez ori să generalizez, ci să fixez o experiență.
Aplicarea conceptului barthesian în realizarea de evenimente culturale dedicate unui scriitor presupune o schimbare de perspectivă: de la autor ca instanță de autoritate, la text ca spațiu deschis al interpretării. În viziunea lui Roland Barthes, sensul nu este fix și transmis univoc, ci se produce în actul lecturii, prin întâlnirea dintre text și cititor. Un eveniment cultural construit în acest spirit nu urmărește să explice opera sau să o fixeze într-o interpretare legitimă, ci să creeze condițiile unei experiențe de lectură multiple, vii și participative.
Această abordare nu presupune existența unui public academic. Dimpotrivă, relectura barthesiană se adresează în mod natural publicului larg, tocmai pentru că pornește de la ideea că fiecare receptor este deja un cititor activ, care relaționează textul cu propria memorie, sensibilitate și experiență de viață. Publicul neacademic nu este un destinatar „simplificat” al culturii, ci un co-creator de sens. Atunci când interpretarea unică este suspendată, dispare și presiunea înțelegerii „corecte”, iar literatura devine accesibilă fără a fi redusă.
Un rol esențial în această formă de receptare îl joacă polifonia sensului, concept central în gândirea barthesiană. Textul este conceput ca un spațiu în care coexistă mai multe voci și niveluri de semnificație, iar această polifonie a fost transpusă în practica evenimentului prin alternarea și suprapunerea unor momente senzoriale diferite: lectură, muzică, imagine, discurs reflexiv și participare directă a publicului. Niciunul dintre aceste registre nu a dominat celelalte; ele au coexistat, oferind participanților libertatea de a-și construi propriul parcurs de receptare.
Această polifonie s-a reflectat concret în structura evenimentului dedicat lui Mihai Eminescu, organizat pe 15 ianuarie, prin juxtapunerea mai multor „portrete” ale poetului. Portretul realizat de Carmen Sylva a fost re-activat printr-un expozeu despre întâlnirea dintre geniu și putere, propunând o reflecție asupra relației dintre creație, autoritate și recunoaștere instituțională. Acest discurs nu a fixat o interpretare, ci a deschis o problematică, invitând publicul să reflecteze asupra modului în care geniul este reprezentat și negociat în raport cu puterea.
În contrapunct, portretul lui Eminescu realizat de I. L. Caragiale a fost adus în prim-plan prin lectura cu voce tare, restituind textului dimensiunea sa orală, relațională și afectivă. Spre deosebire de spațiile în care e valorificat ca simbol cultural abstract, aici Eminescu apare ca prezență umană, filtrată prin intimitate, ironie și admirație. „Vocea” în sens barthesian a funcționat ca instrument de apropiere, transformând portretul într-o experiență trăită, nu analizată.
La acest dialog al vocilor s-a adăugat expoziția de portrete Eminescu–Caragiale, cu lucrări realizate de zeci de artiști din întreaga lume, care a extins polifonia într-un registru vizual global. Fiecare portret a fost perceput ca o lectură autonomă, demonstrând că imaginea celor doi autori nu este fixă sau închisă într-un canon național, ci deschisă reinterpretării continue. Expoziția nu a impus o ierarhie estetică, ci a propus o constelație de perspective, în care diferența a devenit sursă de sens.
Un element decisiv al evenimentului a fost inter-activitatea, materializată prin lecturile din public ale poeziilor și prin intervenția corului, pe versurile lui Eminescu. Prin aceste momente, centrul de greutate al evenimentului s-a deplasat dinspre scenă către comunitatea participanților. Lecturile realizate de cititori din public au suspendat orice ierarhie culturală, iar poezia a fost reactivată prin voci diferite, ritmuri diferite și inflexiuni afective personale. Sensul nu a rezultat din performanța lecturii, ci din pluralitatea ei.
Intervenția corului a adăugat o dimensiune colectivă acestei experiențe, transformând textul într-un corp sonor comun. Poezia nu a fost ilustrată sau explicată, ci recontextualizată senzorial, prin trecerea de la vocea individuală la expresia colectivă. Textul a devenit astfel un eveniment împărtășit, nu un obiect de contemplare.
Prin toate aceste niveluri – discurs reflexiv, lectură orală, imagine plastică, muzică și participare directă –evenimentul a funcționat ca un spațiu de lectură colectivă, în care sensul nu a fost transmis, ci produs în timp real. Eminescu a fost eliberat de rigiditatea unei imagini canonice și repus în circulație ca figură vie, plurală și contemporană. În termenii lui Barthes, autorul și opera sa nu au fost comemorate, ci reactivate, confirmând că o relectură barthesiană este nu doar accesibilă publicului larg, ci una dintre cele mai fertile forme de mediere culturală actuală.
PS. Mulțumiri: colegilor de la Centrul Cultural Carmen Sylva și managerului instituției; membrilor corului SINARMONIA, Asociația Socio-Culturală Prahova Excelsior, ai Cenaclului Lucian Blaga, profesorilor de la Școala „George Enescu” și de la Colegiul „Mihail Cantacuzino”, precum și tuturor celor prezenți în sală, implicați activ sau simpli spectatori.
Mulțumiri speciale dlui Nicolae Ioniță, Filiala Prahova – UZPR, pentru colaborarea în realizarea expoziției de grafică-portret Eminescu-Caragiale.
PPS. Fotografiile au fost selectate din cele realizate de Elena Nuțulescu, Adrian Nedelcu, Cristina Nicolae și alți participanți la eveniment. Mulțumesc.
Lecția prezentată în materialul realizat de Associated Press pune în lumină modul în care Finlanda abordează problema știrilor false prin educație și gândire critică. Într-o lume în care informația circulă rapid, iar rețelele sociale pot amplifica ușor dezinformarea, devine esențial ca oamenii să știe să analizeze ceea ce citesc și văd.
Lecția arată că știrile false nu sunt doar simple erori, ci pot avea efecte serioase asupra societății, influențând opinii, comportamente și chiar decizii politice. De aceea, în Finlanda, elevii sunt învățați încă de la vârste fragede să verifice sursele, să compare informațiile din mai multe locuri și să nu accepte automat titlurile senzaționaliste drept adevăr.
Accentul este pus pe formarea unui spirit critic solid, care îi ajută pe cetățeni să facă diferența între fapte și opinii și să recunoască tentativele de manipulare. Lecția transmite ideea că responsabilitatea combaterii dezinformării nu aparține doar jurnaliștilor sau autorităților, ci fiecărei persoane care consumă informație.
Mesajul final este unul clar și puternic: educația este cea mai eficientă armă împotriva știrilor false, iar o societate bine informată este mai greu de manipulat și mai capabilă să își protejeze valorile democratice.
„Tu, ce iubești Sinaia cu-a ei singurătate”…. O „epistolă” lirică, trimisă de la Iași (prin intermediul revistei „Convorbiri literare”, nr. 8/1 noiembrie 1876), Principesei Elisabeta a României, consoarta Domnitorului Carol I, de către scriitorul Iacob Negruzzi, în anul 1876. Între versurile acelui poem elogiator, aflăm câteva în care autorul amintește dragostea „Doamnei Țării” pentru Sinaia, preocupările acesteia și anturajul delicat, dedicat și prolific al prințesei-scriitoare (inclusiv prezența olimpiană și blândă a bardului de la Mircești). La vremea respectivă, piatra de temelie a Peleșului fusese pusă (în 1875), iar familia domnitoare continua să-și petreacă verile (și nu doar verile) la Sinaia, în incinta Mănăstirii, care le fusese „casă” și „palat” încă din 1870 și unde își crescuseră cu dragoste fiica, pierdută mult prea devreme, pe Principesa Mărioara/Măriuca (1870-1874). Despre poezie, AICI.
Iată mai jos transcrierea acelei poezii:
Epistolă către Elisabeta Doamna
Eu nu pot, naltă Doamnă, în versuri frumușele De-a lungul presurate cu fluturi, flori și stele Să-nșir cuvinte pline de dulce măgulire, Ce, când le scoți podoaba, pierd orice strălucire. Deprinderile acestea cu firea-mi nu se-mpac: Eu, ori spun adevărul, ori, când nu pot, eu tac. De aceea deși-n suflet om bun mă socotesc, Pe lângă un prieten, o mie mă urăsc; Căci cei mai mulți din oameni așa sunt întocmiți, Încât mai lesne sufăr de bici a fi loviți Decât să vrea în față, spre chiar folosul lor, S-asculte adevărul cel veșnic priitor.
Iar Tu, ce prin a soartei voinți misterioase Din locuri depărtate cu drag ai fost aleasă Să vii pe tronul țării de Dunărea scăldată O glorie străveche de mult întunecată, Tu care prin blândețe și grație domnești, Mai sus ești de aceste mizerii omenești! Dar, însăși a mea pană, deprinsă a descrie A oamenilor patimi, prostii și nebunie, Spre Tine se înalță, uitând a sa plecare, C-un zbor cu mult mai falnic, ș-o altă inspirare!
O Doamnă! Eu știu bine că tronului putere Pe nimeni nu scutește de chinuri și durere. Știu chiar că bradul mândru ce crește izolat Pe cel mai nalt din piscuri, e veșnic conjurat De nori și de furtune ce-ameninț-a sa frunte, Când sălciile din vale păzite stau sub munte:
Aceste moi și slabe se mișcă după vânt, El capul nu și-l pleacă: ori stă, ori cade frânt. Ai stat cu fruntea mândră în fața crudei soarte, Când din a Tale brațe neîndurata moarte Cum vestejește bruma bobocul nenflorit, Răpi copilul gingaș la sânul Tău hrănit. Pe ochii lui albaștri și mari și plini de viață Căzu fără de veste a nopții neagră ceață Și fața-i dulce, albă, cu roze-mpodbobită, Cu-a cerii colori triste a fost ea coperită.
Atunci văzu mulțimea, altfel nepăsătoare La ale altor oameni dureri sfâșietoare, Cu sufletul, de spaimă și de mâhnire strâns, Privind a copiliței chip palid, rece, stins; Văzu bărbați, ce jalea în veci nu a pătruns Ștergând din ochi atunce o lacrimă-n ascuns. Și-n acea zi de groază când numa ori și care Și-ar fi-necat gândirea în neagră disperare, Spre cerul cel albastru Tu, ochii ridicând, Priveai, speranță dulce de-acolo așteptând. Și nu-n zadar! Căci cerul a tot îndurător Pe-a poesiei muză în cel mai tainic zbor Cu harfa ei de aur trimisă-nspre Tine Durerea fără margini cu cântu-i să-ți aline.
Din câți domnescul sceptru în mână au purtat De bunuri ca a Tale puțini s-au bucurat. Pentru domnițe soarta altfel necruțătoare E surdă, dușmănească la a inimii strigare: Le leagă însorirea cu-al țării interes, Când Tu dup-a Ta voie și inimă ai ales. De-a soțului iubire cu dulce dismierdare Cu darul poesiei de ceruri înzestrată, Cu inimă și minte de bogăție pline.
Tu te ridici în sfere mai limpezi, mai senine. O! Din grămada mare de oameni de-ori ce soi Ce luptă zi și noapte cu patimi și nevoi, Acela numai poate în adevăr pătrunde În cea bogăție ce-n liră se ascunde, Acel, care de-a vieții necazuri depărtat, Pe-a inspirației aripi vr-odată a zburat. Atuncea tot se schimbă: a tronului robie Ce pe monarc silește la tristă datorie S-asculte deopotrivă cu chipul zâmbitor Pe cel plin de credință ca și pe trădător; Ba să jertfească adesea pe-amicul devotat La dușmanul ce-l știe mai crud și neîmpăcat, Să vadă chiar cum răii, flămânzi de răzbunări, Prefac domnia legii în groznice turbări: Aceste-a lumii rele dispar desăvârșit Precum a zilei rază gonește-un vis urât.
Din minte ni se șterge ori care legătură Cu oamenii și lumea ce-n viață ne-nconjură; Necazul ce produce un dureros trecut Deodată, ca prin farmec, din noi a dispărut; Prezentul nu mai este, nu e nici viitor, Al visurilor noastre copil amăgitor; Lipsiți de-amor, de ură, de-ori și ce simțire În cap ne se oglindă a lucrurilor fire Așa precum ea este în forma ei curată, Iar nu precum o schimbă gândirea turburată.
Câți oameni de-ori ce seamă, cu pași călătorești În sus și-n jos trec zilnic prin lunca din Mircești, Dar unul singur, unul, cu gândul limpezit Minunile ascunse în luncă a zărit, Și numai lui îi dete un zeu nemuritor S-asculte-a cântăreței concert fermecător! Aceste ca și mine, o Doamnă, le știi toate: Tu ce iubești Sinaia cu-a ei singurătate Mai mult decât orașe cu vuet nesfârșit, Acolo, conjurată de soțul Tău iubit, De gingașe și blânde și vesele fiice Ca florile ce poartă în ale lor cosițe, Ce altă fericire nu au și nici nu vor Decât a lor juneță și dulcea Doamnă lor, Acolo sus în codrul adânc și frământos În care vânturișul cu zgomot viforos Din stânci în stânci s-aruncă, acolo al Tău dor Își ia încet și tainic poeticul său zbor. Acolo des în limba lui Goethe tălmăcești Cântarea jună încă a Musei românești.
Și vechilor popoare prin Tine se vădește Că Tu domnești pe-o țară ce simte și trăiește. Căci nestatornic pare, nebun chiar un popor, Când are poezie, el are viitor! O naltă Doamnă! Care din noi poate să știe Ce-n cartea sa ascunsă destinul tainic scrie? Eu nu-ți voi spune dacă în oara viitoare Te-așteaptă bucurie sau poate întristare, Tovarășă a vieții, dar una poți a ști: Că Tu de-acum a noastră și ești și-n veci vei fi! Cu-ndoite lanțuri de noi legată ești: Cu farmecul cel dulce al musei românești; Îți ține-apoi piciorul lipit de-acest pământ O cruce ridicată de tine pe-un mormânt. Durerea, inspirarea de gemene surori Privind în jos cu jale și vesel înspre nori Aici la noi, pe frunte ți-au pus a lor cunune Să-mparți a țerii soartă în rele și în bune!
În literatura română, cenaclul a reprezentat constant un spațiu de formare, validare și confruntare critică, de la Junimea lui Titu Maiorescu – unde lectura publică și criteriul estetic au stat la baza modernizării literaturii -, până la formulele secolului XX care au redefinit raportul dintre generații. Sburătorul lui Eugen Lovinescu a impus sincronizarea cu literatura europeană și a funcționat ca o pepinieră a modernismului românesc, afirmând autori esențiali ai perioadei interbelice. Mai târziu, Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, a devenit, în anii ’70-’80, nu doar un spațiu de afirmare a poeziei generației optzeciste, ci și un loc al libertății intelectuale și al rezistenței culturale, unde lectura și critica de întâmpinare au jucat un rol decisiv în configurarea unui nou canon. Dincolo de formulele instituționale sau de contextul istoric, cenaclul a rămas laboratorul literaturii în devenire, locul întâlnirii vii dintre text și lectorii săi avizați. Transferată astăzi în mediul digital, această tradiție nu își pierde funcția esențială, ea doar își schimbă instrumentele.
În acest context se înscrie Cenaclul Literatura de azi, inițiat și moderat de Daniel Cristea-Enache, critic literar pentru care exercițiul lecturii atente și al dialogului argumentat reprezintă o constantă a activității sale publice. Mentor al cenaclului, Daniel Cristea-Enache își asumă rolul de mediator între text și receptare, continuând, într-o formulă adaptată prezentului, tradiția criticii de întâmpinare exigente. Fără a impune ierarhii rigide sau verdicte definitive, el creează cadrul unei lecturi responsabile, în care interpretarea este stimulată, iar dialogul rămâne deschis. Această poziționare are menirea de a face din cenaclu, mai mult decât un spațiu de expunere, unul de formare a sensibilității critice. Debutul online al Cenaclului Literatura de azi, desfășurat la 13 decembrie 2025, a propus, astfel, nu doar o adaptare de context, ci și o reafirmare a funcției cenaclului ca spațiu de lectură critică și dialog literar.
Prima ședință online a Cenaclului Literatura de azi a avut-o ca invitată pe Iulia Dragomir, poetă care a propus un grupaj coerent de texte recente. Poeziile citite configurează o voce lirică recognoscibilă, centrată pe tensiunea dintre interioritate și lume, dintre interogație existențială și certitudine spirituală, dintre risipire și adunare. Este o lume profundă și senzorială, totodată, ascultând versurile, în rostirea autoarei, senzația este de cufundare într-o baie caldă de cuvinte mătăsoase, mângâietoare.
Unul dintre nucleele tematice ale acestui corpus îl constituie relația cu divinitatea, nu ca abstracție teologică, ci ca prezență recognoscibilă în concretul lumii. Poemul care se deschide cu întrebarea ingenuă „Se poate, Dumnezeu, vedea?” funcționează ca o artă poetică implicită. Răspunsul este de natură poetică: Dumnezeu se revelează în obiecte simple, în gesturi mărunte, în relația vie cu celălalt. Sacrul este integrat firesc în cotidian, iar finalul senzorial – „Te văd! Ești Tu! Miroși a liliac, a crini!” – închide textul într-o lumină afectivă, lipsită de emfază.
Aceeași mișcare de interiorizare traversează poemul Decembrie, construit ca o rugăciune a adunării (recompunerii) dintr-o risipire continuă. Ritmul este aproape de colind, iar imaginile – care pun în relație tăcerea, timpul și dragostea – susțin o viziune a renașterii prin comuniune și sens. Discursul liric caută un ceas al coincidenței dintre om și rost/rosturi, dintre credință și dragoste, într-o lume percepută ca fragmentară/fragmentată.
În Rivalitate, tensiunea se mută în plan existențial. Repetiția cuvântului „duc” („Duc pe umeri…”; „Duc în inimă…”; „Duc pe brațe…”) susține o poetică a poverii asumate, în care trecutul, memoria și tentația revenirii la condiția de Eu risipit sunt purtate ca semne ale unei confruntări interioare continue. Finalul abrupt, formulat ca o provocare – „E care pe care!” – transformă dialogul cu alteritatea într-o probă a identității.
Registrul contemplativ se accentuează în Introspecție, unde simbolistica sărbătorilor de iarnă este filtrată printr-o sensibilitate melancolică și lucidă. Imaginile vizuale și cromatice construiesc un spațiu al autoobservării, iar timpul devine memorie afectivă, nu simplă succesiune de momente.
Poezia Din aproape în aproape lărgește perspectiva, integrând dimensiunea comunitară și istorică. Referințele la spații simbolice și la experiențe colective sunt absorbite într-un discurs reflexiv care caută sensul apartenenței fără a abandona interioritatea. Interogația finală restabilește apropierea umană, ca formă de continuitate.
Privite împreună, aceste texte configurează o poezie a recunoașterii: a sacrului în profan, a sinelui în relație cu celălalt, a sensului în fragilitatea existenței. Vocea Iuliei Dragomir se distinge printr-un lirism confesiv controlat, prin densitate imagistică și prin refuzul retoricii demonstrative. Poezia nu proclamă – ea caută; nu afirmă categoric – recunoaște.
Discuțiile din cadrul cenaclului s-au concentrat asupra densității imagistice, a raportului dintre confesiune, simbol și dimensiune spirituală, precum și asupra coerenței vocii poetice. Chiar și în format online, întâlnirea a funcționat ca un spațiu autentic de lectură critică și dialog aplicat. Astfel, Cenaclul Literatura de azi se afirmă ca o continuare legitimă a unei tradiții culturale esențiale, adaptată prezentului. Prin lectura atentă, dialogul critic și rolul formativ al mentorului, cenaclul își confirmă menirea de spațiu viu al literaturii în devenire, unde textul este pus în circulație și i se atribuie un sens.
Prima ședință a fost înregistrată și pusă la dispoziția publicului prin intermediul platformei Patreon, ceea ce a oferit acces online în cenaclu (formă de cunoaștere critică și creatoare care, prin tradiție, este live, în format fizic). Chiar și prin intermediul unei platforme online, spiritul cenaclului s-a conturat clar: respect pentru cuvânt, atenție la nuanță și plăcerea schimbului de idei.
Născută pe 4 decembrie 1976 la Ploiești. Profesoară de limba și literatura română, gradul 1 (30 ani vechime) la Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Ploiești. Coordonator al cenaclului literar Împreună, membră la: Atitudini vechi și noi, Artă și comunicare, Asociația Creatorilor de Ficțiune. Redactor la revistele Literatura de azi, Atitudini vechi și noi, Artă și comunicare, Vatra Veche, Bilete de papagal, Asociația Creatorilor de Ficțiune. Membră UZPR.
Volume: Tu, care știi că te iubesc, Editura Karta Graphic (2015), Cea mai frumoasă parte din mine, Editura Atu, Sibiu (2018), Leac pentru pustiu, Editura Eikon, București (2019), Colecția-Poeți cu atitudini-Iulia Dragomir, Editura Tritonic, București (2019), Ochi de lumină, Editura Universitară, București (2022), Nouă vieți de-aș trăi, Editura Pim, Iași (2023).
Citindu-i versurile, am fost de la început cucerit de prospețimea modului ei de a scrie. Poezia se revarsă parcă de la sine dintr-un preaplin al ființei ei. Seamănă cu acele frânturi de melodii pe care le fredonează spontan, fără nicio intenție artistică, oamenii fericiți, în singurătate.
Starea de spirit dominantă din poezia Iuliei Dragomir este entuziasmul. Pe poetă o bucură ceea ce vede în jur, ceea ce trăiește, ceea ce intenționează să facă în viitor sau într-o altă viață. Are un nesaț de a trăi. Și o volubilitate de om care vrea să spună totul dintr-odată. Merită remarcată revărsarea în cascadă a versurilor, ca dintr-un corn al abundenței lexicale, ca și muzicalitatea lor impetuoasă.
– Alex Ștefănescu
O poetă zglobie și solară, sprințară și-n diorama stărilor și-n joaca versificației, Iulia Dragomir cultivă – și trăiește din – arta euforiei. E o stare de bine entuziasmantă și contagioasă.
Într-o incantație erotizată trăiește Iulia, într-o deplină efervescență a clipei și într-un prezent care e o partitură de extaze și de narcoze. Prin toate se străvede o religiozitate ingenuă care nu stânjenește cu nimic bucuriile pământești, ba dimpotrivă, participă la emulația lor.
Iulia „se înfruptă” într-adevăr din „dulceața de ghimbir a clipei”, prinzând regulat momentul în care „Dumnezeu” face din ea „arcuș și vers”. Nu se sperie de naivitățile care survin pe firul entuziasmului vital, ci le folosește ca funcție de autenticitate.
Carnete 
