Al Phagora

În satul din câmpie s-a oprit cândva, la răscruci, un biciclist îmbrăcat în haine ciudate. Venea dintr-o țară din apusul Europei (nu auzise nimeni de ea; nu era nici Franța, nici Spania sau Portugalia, nici Anglia sau Olanda, nimic cunoscut). Se oprise la o fântână să bea apă și să-și umple bidonul.
Fântâna nu avea apă bună, era plină de nămol și mătasea-broaștei. Dar s-a găsit cineva să îi aducă din curte o găleată cu apă, iar biciclistul și-a băgat capul în ea și a început să soarbă ca vaca.

După ce și-a potolit setea, a stat o vreme de vorbă cu oamenii satului, veniți grămadă, în frunte cu primarul. Un copil aflat în vacanță la bunici o rupea binișor pe engleză și -de bine, de rău- făcea pe tălmaciul.
În primul rând l-au întrebat dacă are servici. Nu, nu am, le-a răspuns. Am avut, dar m-am săturat de el. Prea multă muncă și nu ai timp de tine și de nimic altceva. Te transformi într-un robot. Desigur, ai ceva timp liber, dar nu cât să te gândești bine ce faci cu viața ta.

Răspunsul n-a fost pe placul oamenilor. Să ai servici era ceva, trebuia să fii prost sau nebun ca să renunți la el. Mulți dintre săteni lucraseră la oraș și rămăseseră șomeri, ori făcuseră munci grele prin străinătăți.

Da dacă n-ai servici cum ți-ai cumpărat bicicleta? întrebă cineva. Mi-am luat-o din banii câștigați când lucram. Ultimii bani, râse biciclistul.

Asta nu e bine, zise o babă sfătoasă. Întoarce-te înapoi la tine acasă, puiule, găsește-ți o slujbă și însoară-te, să fii și tu în rândul lumii. Că ce viață e asta?

Domnule, izbucni deodată nea Mitică, fost consilier la primărie în anii 90, dumneata profiți. Profiți de munca unora ca noi, oameni cumsecade. Cine crezi că ți-a făcut ție panarama aia de bicicletă, ori chiloții din cur? Oameni care muncesc în fabrici, nu din ăia care bat drumurile. Și drumurile cine le face? Și cine are grijă să nu-ți dea hoții în cap? Tot oameni care merg la servici, polițiștii, ăia, ăia… Dacă toți oamenii ar merge pe bicicletă ca tine s-ar duce lumea la dracu. N-am mai avea nici ce să mâncăm, nici haine pe noi.

De multă vreme tălmaciul era depășit de situație, iar tot ce putea să mai facă străinul era să zâmbească amabil atâtor figuri furioase, din ale căror perorații nu înțelegea nimic. În cele din urmă înțelese: oamenii îl înșfăcară de picioare și îi făcură vânt în fântână, cu capul în jos. Iar fântâna -nămoloasă, dar adâncă- îl înghiți pe vecie. Bicicleta fu dezmembrată și dusă la fier vechi.

Din biciclist a mai rămas doar casca, luată de primar spre păstrare. Din când în când o mai arată doritorilor, ca pe o curiozitate străveche.

This entry was posted on February 20, 2017 at 15:14 and is filed under Uncategorized. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.