Al Phagora

Poți să dai la o parte pământul crescut peste ziduri străvechi. Mai greu e cu apa.

Unii istorici consideră încoronarea ca împărat, în anul 962, a regelui german Otto I cel Mare ca eveniment fondator al Sfântului Imperiu Roman. Socotit de la întemeierea legendară a Romei (753 î.Chr.), a fost anul 1715. Iar noi trăim azi în anul 2775 de la întemeierea Romei.

Raportul 2775/1715 este aproximativ egal cu 1,6180758…, o valoare foarte apropiată de cea a Numărului de Aur ( = 1,6180339…).

Desigur, e vorba doar de niște coincidențe aritmetice. Rămâne de văzut dacă vreun Imperiu Roman va începe și în anul acesta; mai e ceva vreme până la sfârșitul anului.

Cei mai mulți oameni și-au pierdut adaptarea la mediu: cea mai mare parte a lucrurilor din natură ne sunt inutile, pentru că nu mai știm să le folosim; pentru a trăi într-un oarecare echilibru cu natura, trebuie să punem o barieră izolatoare între ea și lumea noastră. Există, în cel mai bun caz, un mult visat compromis al înstrăinării: ne ferim de pericole naturale și, pe de altă parte, intervenim cât mai puțin în mersul lucrurilor din natură, încercând să creăm circuite separate.

La început, locuința îl separa pe om -neetanș, desigur- de mediul ambiant, de inconvenientele și pericolele acestuia. Azi, se pare că principala funcție a locuinței este de a îi separa pe oameni de alți oameni.

Și totuși, a îți construi un adăpost, un acoperiș deasupra capului, e încă un impuls primar. Adăpostul e locul în care vei dormi. Lumea se schimbă mai ales în timpul somnului tău; și, de fapt, nu știi niciodată în ce lume te vei trezi. Însă -vorba proverbului- ”cum îți vei așterne așa vei dormi”.

Printre mâzgăliturile de pe zidurile din cartierul meu am remarcat un semn nou. E posibil totuși ca el să fi fost pe acolo de multă vreme, pentru că nu prea iese în evidență. L-am văzut în două sau trei locuri, desenat cu negru și arată cam așa:

Nu e un desen complicat, însă căutarea google nu mi l-a identificat. Ar putea să reproducă un semn cunoscut- o literă a unui alfabet, o pictogramă sau ideogramă, ori tamga (danga); sau ar putea fi un simbol născocit de vreo gașcă de cartier, ori de un singur om, poate chiar de un copil. La prima vedere, pare compus din două jumătăți de svastică orientate contrar (cea din dreapta are brațele îndoite nu la 90 de grade, ci la 45 de grade).

Poate fi vizualizat și ca suprapunerea în cruce a două brațe quasi-identice, unul din ele fiind obținut prin rotirea cu 90 de grade a celuilalt; forma unui astfel de braț este ciudată și ea, ca un M deformat – vezi brațul desenat cu roșu mai jos:

Semnul mi s-a părut interesant pentru că (întâmplător?) ar putea transpune grafic proprietăți ale unui anume ”pătrat magic” de numere, acesta:

Se verifică ușor că sumele numerelor de pe linii, de pe coloane și de pe ”diagonale” sunt toate egale cu 15.

În afară de asta, însă, urmărind dinspre centrul pătratului spre margine liniile trasate mai jos cu culori diferite, putem observa relațiile: 5 +3 =8; 5 +1 =6; 5 +2 =7; 5+ 4=9. Iar liniile compun exact semnul misterios despre e vorba aici.

Desigur, aceasta poate fi doar o coincidență.

Dacă știți ce reprezintă acest semn, ori aveți o idee despre ce ar putea să reprezinte, vă rog să îmi scrieți în comentarii.

De aici, din dud, vă doresc o vară sau o iarnă frumoasă (depinzând de emisfera în care vă aflați, nordică sau sudică), stimați cititori 😀

Vara, pe poteci,
negustorii greci
sus în munți urcau
în mândru alai
și în lăzi duceau
flori de portocal
pentru Decebal,
să-și facă un ceai!

Când a înflorit magnolia din spatele blocului cu acoperiș,

o vrabie își făcea cuibul la streașină,

iar eu credeam că timpul este vidul însuși

și de aceea e întotdeauna altul.

Atunci am văzut însă că timpul

e o întâlnire din când în când a lucrurilor vii: înflorirea copacului, cuibul vrabiei

și părerea mea.

E această întâlnire aproximativă

în Nicăieri.

Ceasul de masă al bunicului meu arăta întotdeauna ora exactă. Era, desigur, un ceas mecanic – și nu trebuia niciodată fixat, ci doar întors din când în când. Îmi plăcea să îi urmăresc secundarul când era anunțată ora exactă la radio; oră care era exact cea indicată de ceas. Vecinii din stânga și din dreapta casei bunicilor aveau ceasuri ca al bunicului, de aceeași marcă sovietică, însă ale lor nu erau la fel de bune. De ce? Bunicul spunea că e din cauză că nu și-a pus niciodată ceasul să sune. Și, drept vorbind, nu avea motive să fixeze vreodată soneria ceasului. Se trezea în fiecare zi la cinci dimineața, cu o precizie admirabilă. Rareori, când era nevoie, se scula mai devreme pur și simplu pentru că așa își propusese.

Din păcate, însă, într-o zi de vacanță când bunicul era plecat la câmp să lucreze, iar eu rămăsesem acasă, am pus ceasul să sune. Era trei după amiaza și i-am fixat soneria la trei și cinci minute. După această ispravă, ceasul a început să rămână un pic în urmă. Bunicul a înțeles ce s-a întâmplat, dar nu mi-a zis nimic pentru o vreme.

”De ce l-ai pus să sune?” m-a întrebat însă într-o zi, când fixa ceasul după semnalul de la radio. ”Am vrut să aud cum sună soneria”, i-am răspuns eu; acesta era adevărul. Bunicul a ridicat doar din umeri. Cred că nu m-a certat niciodată pentru nimic.

Inocența animală pe care omul nu o mai poate regăsi, oricât s-ar amăgi pe sine.

Spre munți să urci
din șes; altfel, rostul lor
nu-l vei pricepe.