M-am reîntors din România acum doua saptamâni, dupa 5-6 zile, la vechi prieteni, „familia mea de suflet”… mi-am adus salam de  Sibiu (facut la Sinaia!), salam sasesc si banatean, caşcaval afumat de Galaţi si de Cluj, că n-am găsit de Rucăr, telemea de oaie+capra, ceai de soc şi de măceşe, ţuică de Piteşti (Corbeni si Ştefăneşti), oferită de prietenii mei. Am revăzut la faţa locului, ca şi-astă primăvară, un amestec de scumpete, uneori superioară celei de la noi şi de calitate îndoielnică ce te fac extrem de circumspect(ă); nu mă mai mir, dar de data-asta şi-n ciuda crizei economice mondiale, e groasă-rău, cu fiţe, fiţe şi iarăşi fiţe peste tot: super-march”s-uri franceze Carrefour & Auchan, magazine, restaurante, TV, maşini de lux, kitch-uri neimaginabile… Terase cu televizoare “plasmatice” şi preţuri de 5th Avenue sau Champs-Elysées, în faţa cărora poţi zări ciorapi murdari aruncaţi, pungi de plastic şi alte deşeuri…
 Cum arată România la sfîrşitul lui 2011?…

Păi cam aşa am văzut şi auzit: tipe siliconate, botoxate şi platinate, la TV şi pe străzi, care-şi spun cu accent inimitabil: “hai fatăăăăă, vii sau… băga-mi-aş p*la!” (fete-fete, nu transexuali!), cu poşete “Viton” (Louis Vuitton false, evident ca nu-s Mrs-Woodrea!), dar pe care “isteţele” au dat cât pentru un original; unele coboară din Audi Q7 care costă de 2 ori mai mult ca la München, încălţate în “Shanel” sau Prada (tot false şi scumpe!), călcând delicat printre gunoaie aruncate şi “baligi de câini”. Nu am avut timp de televizor şi ziare, dar am observat diverse matracuci “oxigenate” (la păr, nu la creier!) care-şi scoteau la înaintare ugerele siliconate, ce trebuiau să fie mai “meseriaşe” decât cele ale Pamelei Anderson, deja “naşpa” după ce i-au pleznit… Ca să nu mai pomenesc de unele semi-goale cu şnur roşu-ntre buci(pardon, fese!) după ce şi-au dat jos poşetuţa de la glezne pe afişele abundente, ce “ornau” oraşul lui Minulescu şi al lui Dobrin… Tipi raşi în cap şi cu cefe de boi, dar care la 25-30 de ani au nişte burţi de ţârcovnic beat, peste care atârnau lanţuri de maidanezi de rasă de 14 K de te întrebi cum de nu au discopatie sau spondiloză?! Priviri agresive ce te bagă-n pământ, dacă nu cobori cel puţin dintr-un BMW-X6 sau Porsche-Cayman alb, ca vedeta x sau y!

Ai senzaţia că această Românie “ce ţi se vâră-n retină” a devenit un cartier de “bronzaţi”, unde se cumpără orice cu mii sau sute de euros, în timp ce locuitorii continuă să ocupe apartamente cu gândaci şi găuri prin pereţi… În România, primii bani pe care-i “faci” trebuie băgaţi „musai” într-un Audi, BMW, gipan, mertzan, etc., adică ceva cu care să te poţi făli când te duci la “Mol”. Am fost întrebata de catre niste cunostintze de-ale prietenilor mei, „nouveaux riches”:“Cum adică, tu n-ai decît o Clio-3 şi un Forduţ-Ka?! De ce nu-ţi iei dragă ceva meseriaş, eh, n-ai cu ce?!… Băi, ce dacă ai deja casa plătita demult, ce, ţi-ai luat-o cu tine în Japonia sau în Norvegia asta-vara?… de ce dreacu’ te-oi fi dus la gălbejiţii ăia si la norveloci, erai acolo când puscasu’ ala a tras în copii ca-n iepuri?… poate te prindea vrun cutremur sau vrun tsunami prin Japonia sau frun glonte la „Ozlo”! Cum, ai fost si-n Spania în august?… Da’ la amărîţii ăia de căpşunari, ce-ai făcut, draga? păi io mă duc în Spania când vrea muşchii miei, aşa că tot eşti varză, ce poţi să-ţi iei casa cu tine în conced’ sau la Mol?! “Hai băi, dar mă laşi?!”…

Prima întrebare după: “ce mai faci?” e: “ia zi-mi cât cîştigi dincolo?”… după care urmează:“ah, numa’ atât, păi eu fac aici…” şi în mod invariabil aceeaşi sumă revine: circa 3000 de euros. Habar n-am de ce. Parcă ar fi un stas! Unul dintre citatele la modă sună cam aşa:“nu contează dacă salariul e mic, atâta timp cât venitul e mare! Ei, v-aţi prins ce popor descurcăreţ estem, nu?!” Să ferească ceru’ să spui că tot aşa fac şi ţiganii prin Vest, că toate fulgerele dispreţului carpato-danubiano-mioritic te vor lovi:“cum adică dragă, ne compari pe noi cu ţiganii, ce dreacu’?! Păi până şi copiii de ţâţă ştiu că tot ce e rău vine numai de la ţigani, străini, mă rog, “ceilalţi” şi nu de la noi care suntem buni, toleranţi şi harnici. Hoţii ăia de motoare de avion si de cupru în Franţa erau ţigani, mai fată!” N-am întîlnit pe nimeni care să mă întrebe: “ce cărţi ai mai citit?” sau măcar: “ce filme ai mai văzut?”…

Există un fel de “voluptate a plângerii”, dar să nu îndrăzneşti să nu ştii ce anume POATE fi criticat şi ce NU, deşi ţi se pare că-i evident. Bine că nu le am nici cu politica-ro, nici cu football-ul, c-aş fi fost “arsă” pe rug! 😀  “Păi chiar nu ştii că fata lu’ Băse e la Bruxelles?!” – “ştiu, vag, e grav?… un jurnalist francez a confundat-o cu o amica de-a lu’ Berlusconi!” A propos de football, poţi critica orice, dar echipa naţionala NU, adică doar daca joaca vreodata cu Franţa:”ia zi-ne cu cine ţii, cu românii noştri sau cu francezii voştri?” le-am răspuns că aş ţine, eventual, cu cei care vor juca mai frumos, încât acel sport dur, agresiv, violent să devina o artă…” – “ha, ce răspuns diplomatic ne dăduşi, băi Mela…”
Altă fază: în maşina spre aeroport cu piteştenii mei dragi, a fost si-o colega de-a L, care mergea-n „delegatie”(la sediu) … vorbim şi vorbim despre diferenţele uriaşe dintre “afar’ şi înăuntru”, mi se pun întrebări, răspund, tac… am terminat un măr, pun cotoru’ într-un şerveţel, la care colega prietenei mele îmi spune cu un ton absolut normal:“hai măi, Mela, aruncă-l pe geam!” Refuz categoric, şi-mi amintesc o poveste auzită de la o prietenă ziaristă aflată recent pentru un reportaj în India: un indian i-a zis la fel, s-arunce kleenexu’ pe geam că:“suntem în Hindustan, lady, what’s the big deal?!”… repetabilitatea şi previzibilitatea “clichés”-elor e extraordinară (şi-n alte împrejurări). Am fost quasi-sigură că dacă după câteva minute am fi vorbit din nou despre civilizaţie, obiceiuri, mentalităţi, concepţii, tradiţii, superstiţii, etc., mi s-ar fi pus pe tavă din nou “boşimanii şi cumanii” care ne-au “obligat”, ne-au forţat, ne-au pus cuţitul la gât să aruncăm toate gunoaiele pe jos!!! Ce mai, ne-au asimilat romanii şi pecenegii şi cumanii şi hunii şi tătarii şi turcii si grecii, de ce nu ne-ar asimila şi “verişorii” din Calcutta?! Cine e “ne” în fraza aia?… Adică pe cine au asimilat romanii, pecenegii etc., pe dacii lu’ Decebal, pe geţii lu’ Burebista? Cum, nu ştiai? Păi noi eram blonzi, buni, blânzi, deştepţi şi smeriţi şi… ai dracu’ ne-au schimbat alţii la maternitate! Avea Jean Constantin o butadă:“mama cînd era gravidă cu mine a vrut să iasă un bărbat înalt, frumosssss, cu ochii verzi şi picioarele aduse… şi uite ce-am ieşit!”… “Ai dracu’ cumanii ăştia cum ne-au mai schimbat, dar stai un pic, vere, să nu crezi cumva că m-au schimbat pe MINE… Nu şi iar nu!!! Dacă dai o bere, hai fie, nici pe tine, dar cu siguranţă pe… ăilalţi! Ia te uită la “proştii” ăştia…” O.K., ne tragem toţi din maimuţe, dacă sunt de acord cu “maimuţele” cu BMW-uri şi lanţuri de aur, burţi şi manele, nu pot fi de acord cu maimuţele-şefe care nu numai că au tolerat, dar au şi încurajat “status quo”-ul ghelbănesc, becalesc, mitocănesc, animalicesc!!! Păi sigur că da, şi se vede din ce în ce mai clar de-afar’, pentru că de dinăuntru nu se mai vede nimic… oricât de deschis şi educat oi fi fost, fără să-ţi dai seama că vorbeşti cu “frate” şi “da’ mă laşi?”

Am cunoscut în avion acum 3 ani o dr-neurologa, care a sosit în Franta(Reims) în 2002 după  ce a-nceput să realizeze de prin ’97 că România se duce tot mai la vale… Fata e doctor, avea o groază de bani în ţară, more than enough, cu toate astea a venit aici unde face infinit mai puţin, corect infinit, pentru că face zero, cât făcea acolo împărţit la zero, este infinit, nu?! Astă-primăvară, s-a dus la Bucureşti, la mamă-sa, o femeie distinsă, educată, umblată, de familie bună, locuieşte în inima tîrgului; mă sună d-acolo şi-mi spune că o “certa” pentru că se uita la emisiuni debile, showuri despre showuri în care se vorbeşte cu:“să-l fac”, “să-mi bag”, “îl tai”, “o să-i spargem”, “să mi-o sugi” etc… îi zicea: “mamă, ce-i cu tine, ce s-a întîmplat, cum poţi să te uiţi la mizeriile alea?!” – “Bine măi Mela, dacă mama a ajuns aşa, dacă mama dă şpagă, ce se-ntîmplă cu restu’ lumii?!… o nimica-toată comparat cu toată România, nu ai idee ce e în provincie, ce e la periferie de provincie, aia-i România, nu Rolling Stones si Scorpions pe stadion, nici hotelu’ lu’ X, Y, Z şi nici cîrciumile din Piaţa Romană… Pe mine NU m-a “civilizat” Vestu’, dacă sunt capabilă, pun şi eu umărul la “civilizarea” lui!!! Da, sunt de-acord cu “copiatul”, “ciorditul”(sic!), dar… cînd copiezi sau ciordesti, fă-o ca lumea!!!”
În România actuală te dai de gol imediat că eşti de pe altă “planetă“… că porţi blue/black-jeans de 25 euros şi T-shirt de 15 euros, sau “bling-bling” de manelist, tot te “trădezi”: cum calci, cum vorbeşti, cum te uiţi, cum oferi locul unei persoane în vârstă, cum deschizi o uşă, cum apeşi pe butonul din lift, cum saluţi, cum ceri şi cum mulţumeşti… România, şi mai ales Bucarest-ville, se află într-un proces de dezvoltare urbană, cică abia peste vreo 10-15 ani or să se vada “roadele”… sau cum susţin scepticii realişti peste vreo 50 ani … da, paşi pozitivi se văd în România, e încă “locul magic” unde totul este posibil, ca şi-n India, China, Brazilia: legitimaţie de presă în 5′, muzici, filme, programe pe alese, doctori care îţi spun ce şi cum, ca cei din Franţa, că-s francezi sau români stabiliţi în Hexagon… da, ce-i drept, suntem lucizi că România nu e nici Franţa, nici USA, însă pentru o întâlnire de câteva zile cu vechi prieteni dragi, (SE) MERITA, ca un soi de “regenerare pozitivă“, ce-mi reconfirmă că Einstein avea dreptate despre teoria relativităţii… 🙂

Am aşteptat la terminalul 15 zborul de Paris-CdG, după cel de München… puţini români, nici măcar vreo “somitate” ca Pleşu, care a călătorit anu’-trecut cu mine, pe-aceeaşi cursă. Ştiam că Băneasa e în reamenajare şi că zborurile “low cost” erau transferate la Otopeni; o grămadă de români, unii în cuplu/familie, alţii singuri, se pregăteau de îmbarcare pentru Italia şi Spania, se duceau sau se (re)întorceau la muncă, m-a frapat privirea lor tristă, faţă de cea a pasagerilor pentru Germania, UK, Olanda, Danemarca, Franţa… Mi-am cumpărat un pahar de ceai verde şi un croissant: 6 euros… la un moment-dat, am auzit în spatele meu:“bă tâmpitule, unde ie mă scaunu’ cu rotile?!”, întrebare adresată celui de la ghişeu… Am întors capu’ spre culoarul dinspre “burlan”, unde echipajul-Air France mi-a facut semn să-i spun “tâmpitului” că uşa glisantă era blocată, la care “tâmpitu’” mi-a zis “thank you!”, deşi îi vorbisem româneşte… culmea, tot el mi-a verificat paşaportul francez şi cartea de îmbarcare, urându-mi:“Bon voyage, Madame!” I-am răspuns: “mulţumesc şi aveti grijă, vă rog, ce vocabular folosiţi pe viitor…” M-a privit “blocat”, iar eu mi-am amintit de fraza genialului Caragiale înainte de a pleca definitiv la Berlin: “Mă, nu mai stau, prea mare-i duhoarea!”