Vara, canicula, vacanta. Posta Romana, sectiunea trimitere scrisori, faza pe timbre. Daca maine un asteroid ar lovi pamantul, mi-as dori sa cada fix pe biroul functionarelor de la posta din Tei. Cum intri in incinta, te loveste un val de scarba de viata emis de cele doua functionare care lucreaza. Celelalte 3 au treburi mai importante. La coada, 3645 de persoane, majoritatea pensionari, pe care-i suspectez ca n-au alta treaba decat sa invadeze ghiseele, la orice ora din zi. Si mijloacele de transport in comun. Ma asez la coada. In fata mea, o cucoana contemporana cu revolutia franceza mosmondeste ceva intr-o geanta uriasa, ca de moasa. Scoate pe tejghea, pe rand: un dosar vechi urias pe care scria cu rosu ICRAL, un penar cum aveam noi cand eram mici si diverse chestii pe care le-am mai vazut undeva, probabil la mamaie. Juna venise sa-si plateasca mobilul. Imi vine in sfarsit randul. Cand ajung in fata geamului decupat, unde trebuie sa te apleci la 90 de grade ca sa comunici cu functionara, vad rosu in fara ochilor. Metaforic vorbind, pentru ca n-am vazut decat o foaie A4 indoita pe jumatate, pe care scris INCHIS. Injur de dumnezei, suficient de incet cat sa fiu ignorata de Mariana, functionara cu ecuson, care incepe sa vorbeasca le telefon. Ma asez la cealalta coada, urmata de alti 142 de oameni, care-si bagau si scoteau diverse chestii din orificiile postei romane. Stau, astept, vorbec la telefon, am timp sa ma gandesc la o reteta portugheza pe care vreau sa o incerc, mai vorbesc o data la telefon, imi las rand si ma duc sa fumez o tigara, ma intorc. In sfarsit ajung sa ma aplec la geam. Zic: vreau sa trimit o scrisoare in Italia. EA: „Nu aici.” Si se uita la mine cu ochii aia tampi, de functionar al statului roman, ochi de curca-n craci sau vitel la poarta. „Da’ unde?” (vaca indolenta, venita din Iad?) si-i arat o foaie lipita pe geam, pe care scria ‘trimitere scrisori’. „A, foaia aia e veche, trebuie sa mergeti in spate, la mesagerie”. Morti, dumnezei, cristelnite, cadelnite si colive pe care i le doresc din adancul sufletului meu chinuit, de traitor intr-o tara bananiera. La mesagerie, alt circ. A, v-am mai spus ca in incintele astea nu exista aer conditionat? Ei bine, nu exista. In plus, civilizatia n-a ajuns pana acolo. Mobilier comunist, lucios, vopsea cojita pe pereti de mucegai, linoleum verde, de spital din Dalga. Cand am chef sa enervez pe cineva, ma misc cu viteza unui melc amputat. Cucoanele de la mesagerie au dus lentoarea la nivel de arta. Ma, cum vorbesc ele in reluare, cum iau ele plicurile cu unghiutele alea date cu oja alba cu sclipici si carmin, cum invart fiecare foaie de parca lucreaza cu material radioactiv…Kafka reloaded. In fine imi cantareste plicul, se scarpina in cap cu un pix si incepe sa scotoceasca dupa timbre. Mi le intinde cu un gest princiar ‘ia de-aici, treaca de la mine’. „Aveti lipici sau ceva?” intreb cu o urma vaga de speranta in glas. „Nu, trebuie sa lingeti toate timbrele (4) si asta cu Paravion”. Kinky, nu?

Sau ambasador!!! Sau invitat la talk-show! Cerul e limita! Daca Toader Paleologu a putut, pot si eu, ca macar vorbesc oleaca mai coerent.
Am fost la 5 minute distanta de a-mi incendia propria locuinta. Si ma plangeam ca mie nu mi se intampla nimic niciodata. Ete ca puteam sa fiu si eu sinistrata, sa vina si la mine Sandra Stoicescu cu teledonu’ si Catalin Radu Tanase cu cizme de cauciuc, sa faca un live mic de la mine din hol. N-a fost sa fie. Dar zic ca sunt pe drumul cel bun. Azi in bucatarie, maine-n toata casa!
Cu 5 minute inainte sa ies din casa si sa merg unde o sa va povestesc mai la vale ca am fost, au explodat 2 (doo) brichete, uitate pe pervazul de la geam. S-a auzit asa, ca un fel de extorsiune a unui degajament. Intr-un geam. Ca un cauciuc de la o Toyota gri cu care era sa intru la un moment dat intr-un lac si care apoi a explodat. N-a luat foc perdeaua, deci nici casa si nici blocul proaspat renovat, dar acum am niste arabescuri interesante si complicate pe perete. Nu e vizibil si ma gandesc ca am doua alternative: fie sa chem in secret un zugrav sa dea doua bidinele, fie sa fac singura treaba asta si atunci se cheama ca de fapt nu s-a intamplat nimic. Ori sa las asa, si de fiecare data cand ma uit sa-mi spun ca mi-am ratat sansa de a avea o cariera diplomatica.
Am fost la Zoo, cu copilul proaspat posesor al varstei de 4 ani. In primul rand ca poti sa te duci pana acolo legat la ochi, nimeresti oricum, dupa miros. Doar ca o sa te gasesti intr-o mare confuzie. In stanga – padure si o adiere de mici double-sized arsi bine de un nene gras fara dinti, si in dreapta miros de animale multe si nefericite. Cand intri, esti si mai debusolat. Pentru ca in loc sa dai de niste indicatoare, niste explicatii despre ce si unde, o sa gasesti un panou maricel, pe care sunt lipite foi cu legi si regulamente despre cum sa te comporti intr-o gradina zoologica „Nu bagati mana printre gratii”, „Nu hraniti maimutele cu pufuleti si forneti”, „Nu dati veverita la engleza”. Doi pitoni lesinati, o familie de pauni sictiriti si niste oi ca alea de care dai pe orice drum national. Zece vizitatori dintre care 5 chinezi cu aparatele foto lipite de retina. Sau japonezi, sau coreeni sau vietnamezi, ca numai mamele lor pot sa-i deosebeasca p-astia. N-am inteles nimic din toata experienta decat ca, daca mai era nevoie, traim in Romania. Si asta-mi ia mie tot aerul.