Opinii,bârfe şi alte alea…

Eu am fost unul dintre cei care au participat la Revoluție. N-am făcut mari acte de eroism, fiindcă în Târgu Jiul meu natal căderea regimului comunist s-a făcut oarecum soft, fără focuri de armâ și vărsare de sânge. Pur și simplu, pe la miezul zilei de 22 decembrie 1989, am intrat în sediul fostului Comitet Județean, am vandalizat (ei, da, și acum mai simt satisfacția și ura cu care am făcut-o!) portretele gunoaielor de Ceaușești și am vorbit oamenilor din fața clădirii. Nu știu ce le-am spus, momentul fiind prea mare și prea încărcat de emoții, însă țin minte că eram pe aceeași lungime de undă, rezonam… Nu am plecat de acolo decât a doua zi după Crăciun, când era deja clar că învinsesem. Pentru mine a fost o Revoluție. Și pentru morți A FOST O REVOLUȚIE! Pentru Iliescu nu. Pentru el a fost doar o punere în scenă menită să-l catapulteze la putere cu orice preț… Și ce preț!!!

Au trecut 22 de ani în care am aflat cu siguranță un singur lucru: că au murit oameni. Teroriștii, libienii, ”securiștii fanatici loiali dictatorului” s-au evaporat ca prin minune, nu există dovezi și nici vinovați. Doar uitarea, fiindcă ăsta este singurul lucru care ni se sugerează cu insistență: uitați, gata, s-a terminat! EU NU VREAU SĂ UIT! ȘI VREAU CA EI SĂ ȘTIE ASTA, CĂ NU VOM UITA! Măcar cu atâta suntem datori…
În micimea noastră de muritori de rând, să le arătăm că, deși au reușit să-și șteargă orice urmă, noi știm adevărul: intrați pe Google și căutați ”ILIESCU ASASIN”. Tastați aceste cuvinte de cât mai multe ori, cu furie, până când motorul de căutare va ”învăța” formula și va începe să o sugereze. Și dați mai departe, prin orice mijloc, acest anunț. MĂCAR CU ATÂTA SUNTEM DATORI

(ORA ROMÂNIEI nr.33/ 15 decembrie 2011)

Am participat, în ultimele două săptămâni, la o serie de evenimente și întruniri ale comunității dedicate atât celebrării zilei naționale cât și începutului perioadei de sărbători de sfârșit de an, manifestări animate de bucurie, generozitate și – în mod special – de unitate.

Am avut ocazia să văd pentru câteva clipe o comunitate ideală, unde moldoveni, olteni, ardeleni, asociații mai mari sau mai mici, biserici și politicieni din mai toate partidele au reușit să-și canalizeze forțele într-un singur scop, mai presus de toate. Și le-a reușit! Prin prisma românismului, sfârșitul anului a reprezentat un unic moment în care s-a reușit într-adevăr crearea imaginii unei comunități românești unite, care-și cunoaște foarte bine nevoile, datoriile și calea de urmat. Interese și năzuințe meschine au dispărut ca prin minune, lăsând loc lucrurilor care contează cu adevărat: s-a redescoperit sensul cuvântului ”noi”, s-a reinventat comunitatea în toate coordonatele ei, s-a simțit și s-a trăit românește… Nu știu dacă această inedită, îmbucurătoare turnură va fi consemnată doar la capitolul momentelor efemere destinate a fi repede uitate sau, dimpotrivă, va reprezenta o revelație, devenind o răscruce și în același timp un punct de plecare, acest lucru depinzând în mare măsură de noi toți. Un singur lucru este sigur: urmează o perioadă dificilă, în care efectele crizei ar putea fi ingredientul exploziv adăugat cazanului multietnic și cultural numit Europa și, mai ales în condițiile în care nu se găsește pe teritoriul național, doar o comunitate puternică și bine legată va avea toate atuurile pentru a înfrunta valul.
În prag de sfârșit de an, vă urez să redevenim, așa cum am fost dintotdeauna, frați români. La mulți ani!

(ORA ROMÂNIEI nr.30 din 03 nov. 2011)

Cu pași grăbiți, sub apăsarea spectrului crizei și a incertitudinii zilei de mâine, am intrat pe ultima linie dreaptă spre alegerile legislative și administrative din noiembrie 2012, unde și noi, cei peste un milion de români din Italia, vom fi chemați să ne alegem reprezentanții. Dar, oare, care vor fi criteriile pe baza cărora vom lua decizia finală?

Politicienii dâmbovițeni, atât cei de la putere cât și cei din opoziție, nu au reușit până acum – în opinia mea – decât o scălâmbăială tristă, întrecându-se care mai de care în a arăta cu degetul spre neputința și hibele celuilalt și evitând cu dibăcie orice propunere sau acțiune menită să readucă România pe un făgaș economic sănătos. De fapt, pare că toate energiile au fost canalizate spre un singur țel comun: Puterea. Unii, printre promisiuni fără acoperire, lupte interne pentru șefie sau acțiuni sinucigașe de suspendare a președintelui, încearcă cu disperare să ajungă la osul cu care s-au obișnuit de douăzeci de ani încoace, ceilalți, amenințând cu DNAul și cu condamnări pentru furăciuni mai vechi, nu vor în nici un chip să-i dea drumul.
Începând cu manifestațiile organizate pentru omagierea zilei naționale, prezența oamenilor politici de la București în rândurile comunității noastre din peninsulă se va face din ce în ce mai simțită și vom avea din nou – a câta oară oare? – parte de o ploaie de promisiuni, de fotografii și îmbrățișări, de propuneri care de care mai tentante și mai roze… Este, însă, aceasta ceea ce ne dorim? Vor fi suficiente câteva spectacole cu-mbulzeală gratuită, două aluzii înveninate la adresa opozanților și un zâmbet larg și plin de promisiuni pentru a ne convinge?
Viața departe de țară, în vâltoarea unei democrații autentice, aduce cu sine și schimbarea mentalității, lărgirea orizonturilor și diversificarea punctelor de vedere. Eu cred că, de această dată, românii din diaspora nu vor mai accepta să joace rolul unei mase de manevră, votul lor nemaifiind condiționat de telenovelele încropite pe malurile Dâmboviței. Vom avea – cu siguranță! – pretenția de a fi protagoniști cu drept deplin, cerând în schimb soluții reale care să ne garanteze viitorul atât acasă cât și aici.