Am debutat în Italia cu volumul de conferințe despre Dante, la Firenze, Edizioni Setteponti, 2026.
Din Premisele autorului, incluse în carte: Ho la fortuna di insegnare da 35 anni lingua e letteratura italiana, Dante e la Divina Commedia ai giovani di un liceo bilingue, romeno-italiano, a Cluj, in Transilvania. Così metto in pratica ogni giorno la mia passione culturale e didattica. Da scrittore e traduttore con decine di libri elaborati, la confluenza con il divino poeta era inevitabile anche nelle mie attività di ricerca. In parallelo con le spiegazioni ai ragazzi, con le pubblicazioni sulla letteratura romena, sulla lingua e la letteratura italiana, ho risposto a numerosi inviti a tenere conferenze culturali in università, licei, musei, associazioni e centri culturali, biblioteche in Romania, Moldova, Italia e Belgio.
Raccolgo in questa edizione italiana alcune tra le conferenze dantesche fatte negli ultimi anni davanti a un’assistenza molto dissimile. Si potrà facilmente capire la diversità tematica e stilistica dei miei interventi. Ma l’argomento è rimasto sempre uguale: Dante Alighieri e il suo capolavoro visti oggi nell’est europeo. Le varianti romene delle presentazioni sono incluse nei miei libri successivi stampati in Romania. Una versione della conferenza su Coșbuc, traduttore della Divina Commedia, tenuta già all’Università libera di Bruxelles e uscita in Nouvellement traduit. Dante in altre lingue romanze, Franco Cesati, 2023, è stata quindi completata.
Pirandello: o punte între culturi, învățământ și teatru
Asociația Culturală “Uno, Nessuno e Centomila”, care își ia numele de la o carte a lui Luigi Pirandello, s-a născut dintr-o pasiune profundă pentru literatură, teatru și învățământ. Încă de la întemeierea sa, am avut onoarea s-o conduc în calitate de președinte, susținută de o implicare ce încă dinainte m-a îndemnat să devin coordonatoarea Concursului Internațional “Uno, Nessuno e Centomila”, inspirat de teatrul pirandellian și forța sa inovatoare, care stimulează în fiecare an elevii de pe toate continentele.
De-a lungul anilor, experiența concursului, care se bucură, printre altele, de colaborarea Ministerului Afacerilor Externe și al Cooperării Internaționale, a crescut în mod constant, devenind un punct de referință pentru profesorii pasionați de teatru și literatură. Fiecare ediție reprezintă o prețioasă ocazie de întâlniri, schimburi și experimentări creative, în măsură să contribuie la dialogul noilor generații cu moștenirea vie și palpitantă a lui Pirandello.
Pe parcursul acestei evoluții, am avut norocul să întâlnesc figuri extraordinare, ca profesorul Laszlo Alexandru. Încă de la primele noastre dialoguri, m-a impresionat mereu profunda lui dăruire pentru literatura italiană, cultivată încă din studiile despre Dante Alighieri, și iubirea lui sinceră pentru toată opera pirandelliană. O iubire care l-a îndemnat să înfrunte o provocare impunătoare: traducerea integrală a Nuvelelor pentru un an, făcând accesibilă această capodoperă și în România. Îmi amintesc plină de emoție când am primit în dar primele volume din traducerile sale: un gest de prietenie și stimă care azi, când toată lucrarea este încheiată, mă îndeamnă să exprim un elogiu sincer pentru munca lui extraordinară. O inițiativă uriașă, care a obținut și aprecierile Ministerului Afacerilor Externe italian, recunoscând în ea valoarea culturală și importanța difuzării literaturii noastre în lume.
În afara Concursului, asociația noastră a promovat inițiative colaterale de mare valoare formativă. Cursul de didactică teatrală despre Pirandello, recunoscut de Ministerul Educației italian și adresat doar profesorilor, oferă instrumente didactice inovatoare pentru a interpreta și a pune în scenă la școală textele marelui dramaturg. Colaborarea noastră cu Masterul de Scriere, organizat de Asociația “Strada degli Scrittori” (dedicat unor mari nume ale literaturii italiene ca Andrea Camilleri, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Leonardo Sciascia și Luigi Pirandello), în plus, a dat naștere unui laborator permanent, în care pratica de creație se împletește cu studiul aprofundat al textelor și explorarea tehnicilor narative. Un master care se bucură de colaborarea științifică din partea Accademia Treccani, l’Alta Formazione del Patrimonio culturale Treccani, printre cele mai prestigioase instituții culturale din Italia.
Gândindu-mă la Prof. Laszlo Alexandru, cred cu hotărâre, așadar, că anumite întâlniri nu sunt niciodată întâmplătoare. Se întâlnesc și se recunosc suflete asemănătoare, culturi și sensibilități ce merg dincolo de paginile scrise, întrucât țin de un sentiment comun, profund și autentic, în măsură să creeze legături destinate să dureze în timp și să dezvolte noi bune-practici pentru progresul unei culturi europene incluzive, plurale și în măsură să se îmbogățească din diferențe, să le transforme într-un patrimoniu inepuizabil de interpretări și teme de meditație și prilej de evoluție.
*
Conf. univ. dr. Otilia Doroteea Borcia
București
Forță intelectuală inepuizabilă
Pe Laszlo Alexandru îl cunosc de când eu aveam vârsta lui de azi, adică de acum douăzeci de ani, când participam în fiecare an, în luna octombrie, la Ziua Limbii Italiene, eveniment sărbătorit în întreaga lume de Institutele culturale ale țării care a dat omenirii cele mai frumoase monumente și opere de artă.
Am făcut atunci schimb de cărți, de gramatică și lexicologie – el scrisese deja două dicționare italian-român și român-italian – și peste ani am reușit să desființăm distanța fizică dintre orașele noastre – București și Cluj-Napoca – scriindu-ne mesaje legate de activitatea noastră de profesori, scriitori și traducători, în cele două limbi ale noastre de suflet, româna și italiana. L-am urmărit și l-am apreciat pentru forța sa inepuizabilă de a scrie și participa la conferințe naționale și internaționale, cu lucrări referitoare la operele unor scriitori italieni pe care le-a și tradus (Giovanni Papini, Dante viu, Umberto Eco, A spune cam același lucru. Experiențe de traducere) și ale altor autori (Romain Gary, Ai toată viața înainte, Raymond Queneau, Sîntem mereu prea buni cu femeile și Zazie în metrou), dar mai ales pentru volumele dedicate analizei textuale a capodoperei poetului Dante Alighieri, Lectura lui Dante – Infernul, Purgatoriul, Paradisul, lucrare filologică de referință, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România.
Ar fi necesare multe pagini pentru a enumera studiile, eseurile și mai ales traducerile semnate de profesorul Laszlo Alexandru, o prezență vie și activă în mediul școlar (al concursurilor și olimpiadelor de limba italiană, la care a obținut numeroase atestate și premii), care au depășit granițele țării, pentru că de mai mulți ani „Il Professore” participă, împreună cu elevii săi de la Colegiul “George Barițiu” la concursul anual de la Agrigento, unde în afara spectacolelor de teatru, cu opere ale marelui scriitor sicilian, mai nou prezintă și filme!! Și aceasta pentru că a reușit, după o muncă istovitoare, să termine de tradus cele cincisprezece volume ale celebrelor Nuvele pentru un an, publicate la editura Ecou Transilvan.
“Statornic în statornicia sa” (pentru a-l cita pe autorul grec al primei mari Poetici, Aristotel), Laszlo Alexandru a explicat pe coperta a patra a fiecărui volum că ideea centrală a acestei opere fluviu este “de a construi o comedie / tragedie umană, din zeci de frânturi puse alături. Sentimentele omenești cele mai frecvente, iubirea, ura, dorința de avere, teama, zgârcenia, spaima de moarte, maternitatea, neliniștea măritișului, depresia vieții banale, răzbunarea neghioabă sunt transpuse în cele mai diferite decoruri din viața italiană modernă”. Următorul paragraf, pe aceeași copertă a patra, redă succint tematica volumului respectiv. Acest mod de a prezenta cartea, pe care a tradus-o cu mare acuratețe, pentru a nu trăda exactitatea nici a formei, nici a conținutului, conform principiului saussurian, este o adevărată lecție de cum trebuie făcută o lectură adevărată pentru a cunoaște ceea ce cartea respectivă transmite, nu numai din punctul de vedere al narațiunii propriu zise și al redării sentimentelor eroilor, dar și al naturii și obiceiurilor unde aceștia din urmă trăiesc, traducătorul devenind astfel un co-autor, un transmițător al elementelor de cultură și civilizație, de la un popor la altul. Și de această misiune colegul meu, profesorul, scriitorul și traducătorul Laszlo Alexandru s-a achitat cu devotament și măiestrie! Pentru aceasta îi păstrez cu apreciere și afecțiune cărțile dăruite, într-unul din cele mai importante rafturi ale bibiliotecii mele!
*
Salvatore Picone, ziarist
Custodele Casei Memoriale Sciascia, Racalmuto
Pirandello acasă la Sciascia
Exista mereu o fotografie a lui Luigi Pirandello în camerele unde scria Leonardo Sciascia, pe peretele biroului mic din Contrada Noce și pe masa de lucru din casa de la Palermo. Pirandello e mereu prezent și nu doar vizual, ci și în ideea de a scrie și a prezenta “lucrurile” Siciliei și, în general, ale existenței.
Scriitorul din Racalmuto, născut la douăzeci de kilometri de ținutul Caos, unde venise pe lume marele dramaturg agrigentin, a scrutat mereu relativismul adevărului și ambiguitatea identității, pe care le-a descoperit din tinerețe, când locuia în casa din Racalmuto, transformată de mai mulți ani deja într-un muzeu, deschis turiștilor și celor pasionați de cărțile Maestrului de la Regalpetra (numele pe care Sciascia l-a dat satului Racalmuto).
În camera dedicată Sicilienilor iese în evidență o pânză uriașă cu imaginea lui Pirandello. De aici nu lipsesc primele ediții din cărțile sale și traducerile. Printre acestea, operele lui Laszlo Alexandru care, vizitând casa-muzeu, etapă din “Strada degli Scrittori” (așa cum sunt alte locuri povestite în cartea Dalle parti di Leonardo Sciascia: fundația întemeiată de el, școala unde a predat, Circolo Unione, teatrul, grotele Fra Diego, Contrada Noce), a găsit aici două volume, completându-le apoi cu alte donații. Volume ce sunt consultate de studenții care se ocupă atât de Pirandello, cât și de Sciascia. Doi mari scriitori, ce se regăsesc în inima Siciliei sulfului, în casa aceasta unde Leonardo Sciascia a devenit scriitor, crescând în locurile pirandelliene și, cum a spus el însuși, cu traumele pirandelliene.
Dan Moșoiu: Bună seara, doamnelor și domnilor, ascultați Serile Radio Cluj, miercuri, 23 aprilie, sînt Dan Moșoiu și vă invit să rămînem împreună ca de obicei pînă la ora 21. Așa cum v-am anunțat, cum ați putut citi și pe pagina noastră de Facebook, invitatul nostru de astăzi revine la microfonul Serilor Radio Cluj, iată-l din nou prezent pe eseistul, traducătorul, publicistul, polemistul Laszlo Alexandru, profesor de limba italiană la Colegiul Național “George Barițiu” din Cluj. Bună seara, domnule Laszlo!
Laszlo Alexandru: Bună seara!
D.M.: Mă bucur că v-ați făcut timp pentru o nouă întîlnire…
L.A.: E o bucurie să vin aici.
D.M.: Îmi aduc aminte că am vorbit prin telefon, mi se pare, la Serile Radio Cluj, despre acel festival de la Agrigento, unde participați cu elevii, cu filme inspirate din opera lui Pirandello. Ascultătorii noștri nu pot vedea ce aveți dumneavoastră pe birou, aici, în studio, chiar sub microfon, dar vor vedea înregistrarea pe Youtube, cu ajutorul colegei noastre. Sînt cincisprezece volume dintr-o serie pe care ați început-o nu cu multă vreme în urmă, toate apărute în condiții grafice excepționale la Editura Ecou Transilvan. Cincisprezece cărți – seria este încheiată – pe care le-ați tradus dumneavoastră. Și ne vom axa în minutele următoare pe acest proiect cu adevărat grandios. Nu știu dacă au mai fost traduse într-o altă limbă toate aceste nuvele ale lui Pirandello.
L.A.: Da, nici eu nu știu dacă s-au tradus integral în vreo altă limbă.
D.M.: Antologii cu siguranță există, selecții, dar chiar toate volumele, iată-le în limba română, grație traducătorului Laszlo Alexandru. Cum a început această dragoste față de Luigi Pirandello?
L.A.: A fost o întîmplare. Noi am primit la școală un mesaj din partea Ministerului de Externe al Italiei, care ne anunța că se înființează un concurs pentru elevi și ne întreba dacă vrem să participăm. Am mers acolo, la Agrigento, chiar din prima ediție, de la început ne-am conectat la acest fenomen foarte interesant, am ajuns și la Casa Memorială Caos, practic casa natală a lui Pirandello, unde la etaj exista o expoziție de carte, pe niște mese întinse, cu nenumărate ediții de traduceri din opera sa în limbile globului. Dar nu era nici o carte pe românește. Mi s-a părut ciudat, fiindcă eu mai răsfoisem Pirandello în România. M-am întors în țară și, căutînd strict nuvelele, care mă interesau fiindcă erau și obiectul competiției, am văzut o ediție de Alexandru Balaci, din anii ’60, bine tradusă, dar deja învechită, nu se mai găsea nici prin anticariatele de la noi. Erau vreo 42 de nuvele acolo. Mai este o ediție din 1989, a lui Mihai Banciu, iarăși o traducere bună, cu vreo 47 de nuvele. Pe urmă sînt mici ediții de șapte nuvele, zece nuvele, ediții de buzunar, Florin Chirițescu a tradus ceva prin anii ’50, Laura Poantă mai recent. Dar nu era nici una acolo, în Italia. Și mi-am zis să mă apuc și să le traduc eu. Ar putea fi un bun instrument de lucru pentru elevii mei, în anii următori. Așadar m-am pus pe treabă, cătinel cătinel, și de la una la alta, le-am terminat pe toate. Am publicat 15 volume, cu 248 de nuvele. Cum am ajuns eu pînă aici? De cînd eram elev și student, poate că treceam drept un tip mai neobișnuit, să nu zic ciudat, în ochii altora. Nu preluam metodele de lucru ale celor din jurul meu și felul lor de-a fi. La facultate colegii își notau cursurile, după dictarea profesorului, le învățau, treceau examenul și își vedeau de drumul lor. Eu n-am putut să scriu după dictare. Detestam ideea asta de disciplină, poziția de “drepți”. Și la armată am avut dificultăți, și în viața intelectuală. Îmi place să am inițiative, să vin cu ceva nou, să îmi afirm punctul de vedere. De asta eram și probabil mai sînt enervant. Fapt este că nu scriam după dictare la facultate. Trebuind totuși să pregătesc examenele, ce-mi rămînea de făcut? Profesorul expunea la bibliotecă o listă cu zece-cincisprezece-douăzeci de cărți, pe care le-a studiat și din care și-a construit cursul. Ei bine, eu mergeam la bibliotecă și citeam acele douăzeci de cărți! Cînd aveam șase-șapte examene, înmulțiți cu douăzeci ca să vedeți ce studiam eu într-o sesiune. Astfel încît, mergînd la examen, nu spuneam neapărat punctul de vedere al profesorului, din curs, ci explicam și ceea ce depășea spicuirile lui. De multe ori profesorii rămîneau uimiți, de unde le știu eu toate acestea. Mă mai întrebau din bibliografie și constatau că eu chiar am citit-o. M-am obișnuit așa, să fiu “supraturat”, dintr-un nonconformism ciudat înțeles de mine, sau ciudat aplicat, am preferat să lucrez mai mult decît ceilalți. La fel am procedat și după facultate, în activitatea literară. Am scrieri despre ansamblul literaturii române contemporane și un doctorat în acest domeniu, din opera criticului literar Nicolae Manolescu. Am comentarii despre Evul Mediu italian și Dante Alighieri, pînă acum am publicat șase cărți despre el, sînt singurul cu această performanță în cultura română. Dar am traduceri și din literatura franceză, comentate cu elogii la Paris. Romain Gary, Ai toată viața înainte, e un roman senzațional, tipărit la noi în patru ediții succesive, vîndut în peste o sută de mii de exemplare în România (fiindcă în Franța s-a vîndut într-un milion); nici cu Raymond Queneau nu mi-e rușine, Zazie în metrou, de asemeni trei ediții pe românește. Vorbim de traduceri de înaltă performanță profesională. O zic nu fiindcă le-am făcut eu, încerc să mă externalizez și să mă pronunț cu maximă neutralitate posibilă. Dar am tradus și din italiană. Din Dante Alighieri, am transpus toată Divina Comedie, o operă poetică medievală de peste o mie de pagini. Mai există cinci versiuni în cultura română, înainte de mine. Însă eu n-am făcut numai traducerea, am văzut și critica dantescă, de-a lungul timpului, din Evul Mediu pînă în secolul XX. Am făcut o sinteză cu opiniile criticilor prestigioși. Le-am inclus în dreptul fiecărui vers, al fiecărei terține. Astfel că ediția cuprinde poezia dantescă în italiană, traducerea mea fidelă în română, o parafrazare-explicitare a fiecărui pasaj și după aceea citate directe din unul-doi-trei critici mai importanți, ce anume au avut de spus despre acel segment de text. Ca la sport, la alergare, pînă făceau atleții o tură de stadion, eu făceam trei ture, în cultură.
D.M.: Chiar voiam să spun că sînteți omul marilor proiecte. Adică nu v-ați rezumat la o antologie din Pirandello, ci ați tradus toate volumele.
L.A.: Și atunci, venind cu povestea la Pirandello, am văzut că sînt două antologii mai groscioare, în limba română, cu cîte patruzeci și ceva de nuvele, iar altele mai subțirele, mi-am zis: lasă că traduc eu tot! Așa că am făcut cincisprezece volume!
D.M.: V-ați hotărît de la început, cînd v-ați apucat de primul volum?
L.A.: Da. M-am hotărît cînd m-am întors din Sicilia și am constatat că există o cunoaștere foarte parțială a lui Pirandello în limba română. Mi-am zis: ok, fac eu tot.
D.M.: E mai cunoscut în limba română ca dramaturg.
L.A.: Așa este. Și pe plan internațional. El a primit Premiul Nobel pentru revoluționarea artei teatrale mondiale. Este, după Carlo Goldoni, cel mai important dramaturg din cultura italiană. Asta a fost marea lui pasiune. Și-a construit chiar o trupă teatrală privată, înspre finalul vieții. Ca o paranteză, era îndrăgostit de o tînără și grațioasă actriță, Marta Abba, s-a simțit obligat să-i încurajeze cariera profesională. De asta s-a dus și la Hollywood, încercînd s-o implice acolo și s-o protejeze, în unele roluri din noua cinematografie americană, care tocmai se năștea. Așadar următoarea lui pasiune, după teatru, a fost cinematografia. A trecut un pic prin toate: prin proza scurtă, pe care a scris-o de-a lungul întregii sale vieți (cred că o făcea pentru bani, fiindcă are cantitativ o anumită recurență în nuvelele lui, multe au cam același număr de pagini și am intuit că avea un contract ferm cu ziarele).
D.M.: Așa făcea și Cehov în Rusia.
L.A.: N-am comparat care dintre ei este cel mai prolific autor de proză scurtă din literatura universală, dacă este Pirandello sau dacă este Cehov.
D.M.: Dar cum a conceput Pirandello aceste Nuvele pentru un an și de ce le-a numit așa?
L.A.: Sfidarea lui, marele proiect era să scrie cîte o nuvelă care să fie citită în fiecare zi a anului. Deci 365 de nuvele. Pe vremea aceea nu exista televiziune, nu exista internet…
D.M.: Nici măcar radioul…
L.A.: Era teatrul, dar se afla în centrele urbane și era un eveniment monden, social. Lipsea o formă de cultură spontană, la nivelul maselor, în afara cititului. Și atunci, decît să citească publicul un roman de capă și spadă, mai bine să i se ofere un șir de nuvele cu profunzime psihologică, răsturnări de situație, care să reflecte, în primul rînd, viața extrem de dură a oamenilor din sudul Italiei. O primă etapă din cariera lui Pirandello e îndatorată verismului. El venea pe urmele lui Giovanni Verga, fiind unul dintre cei mai notabili reprezentanți ai literaturii Sudului. Iar această zonă cunoaște o mare discrepanță economică față de restul peninsulei. De acolo și un alt stil de viață, un alt mod de a face lucrurile, o altă mentalitate, poate mai “lasă-mă să te las”, mai lejeră – de asemeni și duplicitară! Dar totul era modelat de sărăcie. Și atunci prima direcție mai importantă din scrisul lui Pirandello a fost aceasta, a literaturii veriste: greutățile teribile ale condițiilor economice limită. Pe urmă însă un scriitor nu “stă în aer”, nu poate să plutească. El este – orice s-ar spune – rezultatul biografiei sale, al decepțiilor, al tragediilor prin care trece și pe care, apoi, le pune pe hîrtie. Le dă carne din carnea sa. Pirandello provenea dintr-o familie de proprietari de mine de sulf, destul de bogați, care și-au permis să-l trimită la facultate la Roma, iar de acolo la Bonn, în Germania, așadar să-l țină la școală, tot ei l-au ajutat apoi să se însoare cu fiica unui asociat al tatălui său, o tînără la care el ținea foarte mult, Maria Antonietta Portulano, cu care a avut trei copii. Pe cînd toate îi mergeau bine, sulful și-a pierdut însă valoarea și a survenit de asemeni o inundație devastatoare în mină. Firmele din zonă au dat faliment. El a văzut ce înseamnă să cazi din bunăstarea și vaza socială la un nivel de supraviețuire. A trebuit să se reinventeze. Această situație economică teribilă s-a reflectat într-o boală psihică teribilă a soției sale. S-a declanșat prin scene intrigante de gelozie, deși el era un om liniștit, familist convins, cu copii. Mergea la catedră, lucra ca profesor și a trebuit să-și dea demisia, pentru că îl pîndea soția în fața școlii să vadă cu ce elevă iese la sfîrșitul programului.
D.M.: Era un caz patologic.
L.A.: Da. Soția lui a trecut la scene de violență verbală și fizică, asupra copiilor și asupra lui însuși. Astfel încît totul s-a transformat într-un coșmar și, de acolo, într-un infern. Să nu uităm că era femeia pe care a iubit-o enorm și în care și-a investit existența, cu care și-a făcut familia. Pînă la urmă, avînd și acordul copiilor, a fost obligat s-o închidă într-un ospiciu. Dar asta a atras cu sine enorme tulburări sufletești și mustrări de conștiință, fiindcă era de o mare sensibilitate. Dar efectiv nu vedea cum să iasă din acest impas teribil, și economic, și familial, și profesional, și de conștiință, și medical, și financiar. A trecut, pentru a înțelege lucrurile, să-l citească pe Freud și literatura medicală de specialitate. Iată că, după latura de neorealism literar, preluată din literatura siciliană tipică, a ieșit la iveală tema aceasta a adîncimilor psihice insondabile ale ființei umane, de o șocantă imprevizibilitate. Și, dacă ținem seama că Pirandello este și un dramaturg pasionat, nu ne va mira că a adaptat instrumentele ce-i stăteau la îndemînă, loviturile de teatru, finalurile ironice la nuvele tragice sau invers. A făcut totul ca pe un work in progress, în care a investit ansamblul acestor lucruri: criza sărăciei sociale, frămîntarea liminară a bolii psihice, de nevindecat, conștiința scrutătoare și extrem de sfredelitoare față de propriile fapte. Acestea, prin urmare, erau liniile majore, de forță, care au fost transpuse în realitatea siciliană. Iar acolo a zugrăvit toate categoriile sociale, de la țărani, la meșteșugari, la intelectuali, aceștia fiind învățătoare, profesori, judecători, preoți (ah, părerile lui batjocoritoare la adresa clerului). Realitatea era ceea ce îi apărea în fața ochilor. Iar obsesiile erau pe aceste niveluri diferite. De aici avem o foarte mare varietate și un caracter extraordinar de surprinzător al nuvelelor. Ele sînt aproape totdeauna de neghicit cum evoluează. Este și jocul dramaturgului – pentru că Pirandello este și ludic, cum să nu – care își adaptează “armamentul” la proza scurtă.
D.M.: O adevărată pledoarie pentru Luigi Pirandello, pentru Nuvelele pentru un an. Au fost publicate de-a lungul timpului, sau le-a terminat la începutul secolului XX?
L.A.: Și asta e o situație interesantă. Le-a publicat, inițial, îndată ce le scria. Le trimitea la presă. Apăreau prin ziare, în seriale foileton de la Roma. Pe urmă el s-a și mutat în capitală. Erau o sursă constantă de venit pentru autor. Ulterior a avut această propunere să-și adune nuvelele în volume. Dar el nu obișnuia să păstreze manuscrisele. După ce erau publicate, rămînea doar cu paginile de ziar. Atunci efectiv lucra pe coloanele tipărite, scria printre rînduri, ștergea, efectua adăugiri de replici, schimba nume de personaje, titluri de nuvele. Făcea modificări foarte substanțiale. A început să publice în volum seria de Nuvele pentru un an. Le-a zis așa fiindcă avea deja scrise vreo 170, aproape jumătate de an pentru lectura zilnică. Pe vremea aceea avea cam 40 de ani și era convins că, dacă pînă la vîrsta aceea a reușit să redacteze atîtea nuvele, va fi în măsură să le completeze în perioada următoare pînă la 365. În perfectă bună credință, le-a zis Nuvele pentru un an, a trecut să publice variantele amplu corectate, în volume succesive. Numai că după aceea a trecut la teatru, a apărut pasiunea pentru Marta Abba. Acolo de asemeni a revoluționat arta teatrală, prin ruperea distanței dintre public și scenă, actorii care urcă din rîndurile publicului spre luminile rampei, viața însăși care devine o scenă de teatru, noi toți, care avem măștile pe figură și este imposibil să cunoaștem în sfîrșit un om adevărat, lipsit de prefăcătorie, pentru că toată lumea se ascunde sub mai multe straturi de ipocrizie, dublarea și triplarea personalității, acestea sînt temele lui fundamentale, avînd chiar o consistentă adîncime filosofică. Trebuie să-i înțelegem scrisul fără a uita situația sa biografică, el sperînd mereu că își va relansa viața personală, ceea ce nu s-a realizat, pentru că era o mare diferență de vîrstă între el și tînăra actriță. Dar așa putem înțelege și noua sa pasiune pentru cinematografie, a încercat să-și facă drum către Hollywood, să-și vadă ecranizate piesele, s-a dus chiar el acolo să le dea indicații de scenă și de filmare. Iar apoi s-a întors și, cînd a murit, în 1936, era tot pe baricade, era la Cinecittà și conducea filmările pentru adaptarea romanului său Răposatul Mattia Pascal. Din ce s-a scris ulterior, era toamnă și frig pe platourile cinematografice, Pirandello a răcit, a făcut o pneumonie, s-a dus acasă și în cîteva zile s-a prăpădit. Așadar el a murit ca regizor de film, după ce a fost printre cei mai mari dramaturgi, printre cei mai prolifici autori de proză scurtă, din istoria literaturii universale.
D.M.: A murit relativ tînăr.
L.A.: A trăit între 1867 și 1936. Deci la 69 de ani. Avea o vîrstă.
D.M.: Cum ați caracteriza stilul lui Pirandello, dincolo de ceea ce ne-ați spus, cum ați reușit să-l transpuneți, să-l “transcrieți” în limba română?
L.A.: Dificultatea în traducere – ca să vorbesc din acest punct de vedere acum – a constat mai ales în faptul că Pirandello, așa cum se ascunde după măștile personajelor, după duplicitățile oamenilor pe care-i zugrăvește, el însuși își pune mai multe straturi de măști ca autor, ca narator. Simulează seriozitatea, cînd de fapt este sarcastic. Sau riști să iei în glumă unele pasaje, unde el scrîșnește din dinți și mai degrabă e la un pas de a plînge.
D.M.: Deci îi întinde capcane cititorului și, evident, traducătorului.
L.A.: Exact. Să fac o comparație nepotrivită. Pe rețelele sociale, cînd zic “fir-ar să fie!” și după aceea adaug o față rîzătoare, celălalt înțelege imediat că eu de fapt nu sînt supărat pe el, ci am zis-o din glumă. Acolo se poate. Dar în literatură nu ai așa ceva, o față zîmbitoare de adăugat după anumite fraze. Iar atunci cînd naratorul strigă “fir-ar să fie!”, dar de fapt o spune în glumă, tu trebuie, ca traducător, să faci să transpară și pentru cititorul dintr-o altă limbă această duplicitate a tonalității și a intențiilor autorului. Aici era dificultatea și cred că aici a fost uneori greșit înțeles Pirandello. Cei care l-au parcurs în grabă riscau să-l ia în serios, atunci cînd el glumea, și invers.
D.M.: Cîteva cuvinte și despre aceste minunate coperte, pe care le vedem la fiecare dintre cele cincisprezece volume. Fiecare are chipul lui Pirandello, sigur, din etape diferite ale vieții.
L.A.: Eu sînt profund recunoscător directoarei editurii, Nadia Fărcaș, sînt colaboratorul ei de lung parcurs, ne cunoaștem de cînd lucra la Editura Dacia, din anii ’90, unde eu am debutat editorial, iar ea era o tînără redactoare. Pe urmă s-a desprins de acolo, și-a făcut propria editură, unde am lansat o serie cu acordul ei, Colecția de Italiană, unde am publicat aceste cincisprezece volume, dar și altele, o gramatică practică, o antologie școlară a literaturii pe italienește, eseuri dantești, dialogurile mele despre Dante Alighieri cu Ovidiu Pecican etc. Nadia Fărcaș este un om de nădejde și un intelectual de primă mărime al Clujului, în plan editorial, cu care colaborez de peste treizeci de ani. Are șansa de a lucra cu o artistă, Eva Precub, care este grafician, se ocupă și de tehnoredactare, mi-a ghicit imediat intențiile la toate cărțile pe care mi le-a pregătit pentru tipar, am și zis că cele mai frumoase coperte ea mi le-a făcut, pe calculator. A fost inițiativa sa, dacă tot urma să apară o serie de cincisprezece volume, să stabilim o evoluție cronologică la nivel plastic. Și atunci primele cărți includ imaginea lui Pirandello tînăr, cînd era student la Roma sau, ulterior, la Bonn, venim ulterior la chipul lui Pirandello proaspăt căsătorit, întors în Sicilia, apoi proprietarul de mină care dă faliment, cu o ușoară angoasă în priviri, apoi scriitorul clasicizat, care deja și-a conștientizat drumul în viață, și-a acceptat soarta. Deci toate aceste coperte, văzute în succesiune, dau prin aspectul lor exterior un fir al vieții autorului.
D.M.: Cît de prizat, de citit, de prezent în viața literară de azi a Italiei este Pirandello?
L.A.: În Sicilia și mai ales în zona Agrigento, se succedă competițiile școlare (chiar internaționale), manifestările, conferințele științifice, volumele publicate despre Pirandello, cîte două-trei în fiecare an, simpozioanele profesionale, cu aceeași frecvență, cu diverși specialiști, un public de cercetători din numeroase părți ale Italiei și din străinătate. Ei au acest cult pentru Pirandello, fiindcă este de-al locului și imaginea scriitorului este cultivată cu dăruire. Dar mai există o casă memorială, acolo unde el a trăit, la Roma, care de asemeni este bine întreținută, cuprinde numeroase ediții din opera scriitorului și organizează simpozioane și serate de comunicări științifice. Știu asta din imagini de pe internet, încă n-am ajuns personal pînă acolo. Edițiile din opera lui sînt reluate permanent. Anul trecut am avut o ieșire violentă, o stroncatura cum zic italienii, o “înjurătură” literară, împotriva unui universitar care i-a reeditat nuvelele, dar le-a luat pe cele din presă, s-a pretat la niște lucruri absolut inimaginabile, a făcut abstracție de faptul că Pirandello s-a dezis de primele redactări și că a impus, prin propria voință, explicită, că aceea, din seria de volume, este forma finală, pe care el și-o asumă. Ei bine, acest editor, Lucio Lugnani, le-a șters dintr-o trăsătură de condei și a mai inventat încă vreo două-trei sute de nuvele, pe lîngă astea care erau oricum destule, ca să arate cît este el de ingenios în cercetare (pe lîngă alte lucruri, pe care le-am descris în polemica mea). Așadar Pirandello este chiar abuzat în zilele noastre. Este pus sub semnul întrebării. El are, oricum, și zone întunecate. Să nu uităm că Pirandello a fost membru al Partidului Național Fascist, a fost susținut de Mussolini pentru a ajunge în Academia Italiei și pentru a primi Premiul Nobel. S-o spunem pe aia dreaptă. Deci are și zone umbrite ale propriei biografii.
D.M.: A fost militant fascist?
L.A.: El s-a înscris și a beneficiat, dar n-a militat în rîndurile propagandei. Avea o relație personală cu Mussolini. Era un joc, și acolo, duplicitar, cu măști. S-a lăsat propulsat, dar n-a activat cu fervoare. Și uneori i-a cam dezamăgit pe fasciști. Mă gîndesc aici la austeritatea extremă a funeraliilor pe care și le-a prevăzut și prin care a dat o palmă postumă propagandei vremii (după cum au notat unii cunoscători). Dar, chiar dacă există această latură discutabilă, pe de altă parte există imensul ghețar de sub nivelul apei, cu tot talentul lui uriaș, nemaipomenit, din ansamblul culturii italiene, și care îl ține plutind fără nici un fel de eforturi.
D.M.: Este actual Pirandello?
L.A.: Este foarte actual atunci cînd lumea își pune întrebări despre sinceritate, despre duplicitate, despre “cine sînt eu cu adevărat?”, sau “cine ești tu de fapt?”, mai ales dacă e vorba despre persoana cea mai dragă de lîngă mine și am o decepție existențială cruntă. În toate aceste situații și multe altele, Pirandello reapare la suprafață, să ne semnaleze că ființa umană este foarte schimbătoare, relativă și subiectivă. Și nu putem jura pe nimic. Toate sînt în trecere și modificare. Și noi odată cu ele. Trebuie să urmăm mersul vieții și să ne bucurăm de ea, așa cum este, jucăușă, duplicitară și, de multe ori, cu ticăloșii. Pentru că Pirandello nu se ferește să descrie mari nemernicii ale personajelor, mari tragedii petrecute în viața fictivă.
D.M.: Este, cu alte cuvinte, de citit. Mai ales în cele cincisprezece volume de Nuvele pentru un an, apărute la Editura Ecou Transilvan, rezultat al efortului traducătorului Laszlo Alexandru, un efort întins pe opt ani. Vă mulțumesc mult. Vă felicit pentru acest proiect major, alături de cel pe care i l-ați dedicat lui Dante Alighieri, și să sperăm că ne vom reauzi curînd la Serile Radio Cluj, cu alte și alte performanțe intelectuale.
L.A.: Speriamo bene!
D.M.: Doamnelor și domnilor, a fost scriitorul, traducătorul, eseistul, criticul și istoricul literar Laszlo Alexandru, profesor de limba italiană la Colegiul Național “George Barițiu” din Cluj. Sunt Dan Moșoiu, vă mulțumesc pentru atenție, la bună reauzire!
(Pasaje ample s-au publicat în revista de cultură Steaua
1. Vorbiți puțin despre cum a început “aventura” cu Dante și literatura italiană. De ce Dante?
Eram în a doua jumătate a anilor ’80, perioada de apoteoză a ceaușismului, cultura abia mai gîfîia sub cenzură și sub tonele de poze propagandistice, de articole triumfaliste despre Epoca de Aur. Să fii curajos ca scriitor însemna să propovăduiești “arta pentru artă”, să declari că nu te interesează viața reală și că adevăratul artist nu are obligația să distingă între bine și rău. În spațiul reconfortant al ficțiunii și al lumilor imaginare, puteai să admiri netulburat romanul fantastic sud-american, să juri pe estetica lui Garcia Márquez și pe enciclopedismul evazionist al lui Jorge Luis Borges, snobîndu-i suveran pe Veronica Porumbacu și Mihai Beniuc. Așa erai “băiat bun”. Și brusc, în timpul cursurilor universitare de literatură italiană, m-am pomenit în fața ochilor cu un poet “de demult, mai de demult”, care și-a stabilit ca piatră de hotar distincția dintre cei ticăloși și cei virtuoși, le scria apăsat numele și prenumele, le evoca detaliat faptele și gesturile, își împărțea torturile și recompensele. Făcea toate acestea cu un aer extrem de natural și indica, prin însăși atitudinea sa, firescul. Parcă spunea, foarte dezinvolt, că între tîrîșul jivinelor comuniste, colaboraționiste și clătinarea lașă a artiștilor evazioniști, naturalețea se află în cu totul altă parte. Atunci, la vîrsta ieșirii din adolescență, am avut brusc nu doar revelația istoriilor detaliate din Evul Mediu, ci și a faptului că normalitatea de judecată (etică, dar și estetică) se găsea în cu totul altă parte decît în spațiul fizic unde mă aflam.
2. Aţi scris și tipărit până acum 6 volume despre Dante Alighieri, un record în cultura română și chiar pe plan internațional.
Dincolo de suflul vital fundamental, care se desprinde din poemul dantesc, autorul și-a construit opera incluzînd infinite aspecte ale existenței omenești. S-a observat, pe bună dreptate, că Divina Comedie reprezintă o rescriere în cheie laică, artistică, a Bibliei, avînd țelul suprem de a spune totul despre ființa umană, modalitățile sale de a se raporta la existență și legăturile sale cu Dumnezeu. Pe măsură ce înțelegi anumite aspecte și detalii, se înfățișează în fața curiozității tale un evantai de alte probleme suplimentare, ca într-o interminabilă “grădină a potecilor care se bifurcă” (vorba cuiva). Este o carte imposibil de cunoscut în totalitate, în străfundurile semnificațiilor sale! Mă consider o fire scrutătoare și, cu peste trei decenii în urmă, m-am năpustit în această aventură a cunoașterii. Dar sînt în egală măsură profesor și scriitor, m-am simțit dator să le relatez și altora, în paralel, ce anume am descoperit. Am făcut-o cu strategii foarte diversificate, în scurte însemnări pe blog, detalieri punctuale, eseuri, traduceri explicate, prefețe, comentarii la alte traduceri dantești, numeroase conferințe, în contexte de popularizare, prin orașe de provincie, dar și în sesiuni academice naționale, în capitala țării, sau internaționale, în capitala continentului. Perla coroanei au fost cele trei volume din Lectura lui Dante, unde am luat fiecare terțină a poemului, am tradus-o, am parafrazat-o, oferindu-i o clarificare interpretativă și am trecut-o prin ansamblul comentariilor criticii dantești construite de-a lungul secolelor. Dacă mă uit în urmă, cu infinită modestie, constat că da, am tipărit pînă acum șase volume despre Dante Alighieri și da, asta constituie un record în cultura română, pe cînd în plan internațional mai cunosc totuși vreo două asemenea cazuri.
3. Dacă ar fi să mai alegeţi un autor italian despre care să scrieţi, în afară de Dante şi Pirandello, care ar fi acela?
Am ținut conferințe și am scris despre Giovanni Boccaccio, despre Alessandro Manzoni. Dar au fost situații ocazionale – totuși asumate cu deplină convingere. Se pare că mă învîrt mai mult prin zona clasicilor, a marilor valori literare confirmate și indiscutabile. Însă nu asta m-a pus în mișcare, confortul de a evolua în siguranță. În lipsa unei punți de legătură, de la om la om, de la gîndire la gîndire, de la principii împărtășite la principii asumate, n-aș putea vorbi sau scrie despre altcineva.
4. Aţi tradus şi din franceză. Mai aveţi în vedere alte culturi pentru tradus?
Traducerile din franceză au reprezentat prima etapă a activității mele în domeniu. Veneau să ilustreze ucenicia mea, ca student, în urma sfaturilor primite de la profesorul Tudor Ionescu și a exemplului personal, preluat de la profesorul Teodor Boșca. Acolo, spre deosebire de italiană, m-am învîrtit prin literatura secolului XX, printre romane de mare complexitate deontologică. Ele cuprindeau aluzii, vorbe în doi peri, jocuri de cuvinte, ironii, termeni argotici, cuvinte-vagon, mici obscenități rostite pe un ton infantil – toate acestea amestecate cu momente de duioșie, tandrețe, emoție genuină și încredere deplină în generozitatea umană. La vie devant soi de Emile Ajar (pseudonimul lui Romain Gary) s-a vîndut într-un milion de exemplare la apariție, în forma sa originală. Am trăit o aventură stranie pînă să public Ai toată viața înainte și am relatat-o în vreo două eseuri sprințare, care încă erau pomenite pe internet după cîțiva ani. Atunci cînd o doamnă mi-a mărturisit, emoționată, că a cumpărat cartea pentru a i-o dărui logodnicului care îi ceruse mîna, ca să-l ajute pe el s-o cunoască mai bine pe ea – am înțeles că eforturile mele profesionale n-au fost zadarnice. Din capodopera lui Romain Gary, tradusă de mine pe românește, s-au tipărit pînă acum patru ediții, în tiraje record, la o editură de prestigiu, iar drepturile de autor le-am vîndut deja pe cîțiva ani înainte.
O adevărată sfidare lingvistică și enciclopedică a fost să traduc Zazie dans le métro, de Raymond Queneau. Pentru a tipări acest roman în cultura noastră, a trebuit să depășesc eforturile tenace, depuse de doi intelectuali, pe atunci cunoscuți, care țineau cu tot dinadinsul să mă blocheze, să mă elimine. (Știu și de ce.) A fost nevoie să treacă zece ani între încheierea traducerii și publicarea ei. Apoi evidențele s-au impus. Cartea de mare vivacitate și elan comic a autorului francez și-a găsit cititorii români. S-au publicat trei ediții, în decurs de șapte ani. Deja mă scufundasem în Evul Mediu italian și lucram pînă la istovire pe poemul dantesc, iar o fostă elevă mi-a atras atenția că sînt lăudat la Paris. Uimirea mea a fost totală. Apoi am primit analiza amplă, precisă și elogioasă, inclusă în lucrarea Pour une lecture critique des traductions, L’Harmattan, 2013, publicată de Muguraș Constantinescu, cadru didactic la Universitatea din Suceava. Este varianta de receptare profesionistă superlativă, la care visează orice traducător, atunci cînd își desfășoară activitatea.
La o privire peste umăr constat că și în acest domeniu am fost nonconformist. De obicei traducătorul se “leagă” de o anumită editură, care îi transmite cărțile contractate pe piața externă. Există în general un spațiu de manevră limitat, în exprimarea preferințelor, în selectarea volumelor sau a autorilor. Eu unul, dimpotrivă, descopeream o carte (în franceză, în italiană), făceam o mică pasiune pentru ea, o traduceam de unul singur, apoi intram în legătură cu deținătorii de copyright și, într-un final, îmi găseam editorul român dispus să aibă încredere în mine și gusturile mele. Am procedat astfel în repetate rînduri, tocmai fiindcă traduc din plăcere și nu accept să intru într-un malaxor de automatisme și blazare.
5. Aveţi unele titluri mai aparte la cărţile dvs: Exerciții de singurătate / Uriașe lucruri mici / Cum se inventează un huligan? / Viaţă șocantă. Scrieri despre evrei / Grâul și neghina etc. Cât de mult contează un titlu?
În broșura sa Amalgam, de meditații eteroclite asupra creației literare, Liviu Rebreanu se oprește asupra importanței pe care o dobîndește titlul asupra destinului unei cărți. În ciuda explicațiilor sale înțelepte, el însuși a optat mai curînd pentru titluri banale: Ion (un prenume foarte răspîndit pe la noi), sau Răscoala (pentru evenimentul istoric descris cu instrumente beletristice). Titlurile eseurilor sau ale polemicilor mele literare includ poate și o aluzie de harță sau disociere față de anumiți preopinenți, ale căror gînduri și scrieri le-am desfăcut și le-am luat peste picior, în interiorul volumelor. Între ironie, intertextualitate și pastișă, m-am străduit ca titlurile găsite de mine să nu fie prea criptice.
6. Vă consideraţi un atipic? Aveţi în vedere şi alte teme neconvenţionale?
Mă consider foarte tipic pentru ceea ce aștept eu de la un scriitor, iar pe toți ceilalți, care au alte păreri decît mine, îi consider atipici.
7. Povestiţi o întâmplare interesantă cu Nicolae Manolescu.
Am debutat ca scriitor la România literară, sprijinit de Nicolae Manolescu, în anul 1991. Urmăream de cîțiva ani cu mare asiduitate revista-fanion a scriitorilor din țara noastră, mai ales cronica literară din pagina 9. La un moment dat am rămas pe gînduri văzînd interpretarea pe care criticul o dădea poeziei programatice a lui Ion Barbu, Din ceas dedus…, fiindcă era diferită de descifrarea mea anterioară. I-am scris așadar o scrisoare lui N. Manolescu, în care mă disociam de lectura sa, recurgînd la argumente stilistice, poetice, retorice și de simetrie internă a textului. În mod surprinzător, acea misivă personală a fost transformată de destinatar într-un scurt eseu, tipărit în revistă cu semnătura mea.
Pe urmele debutului, am continuat să trimit din proprie inițiativă articole (polemice) de critică literară, care mi-au fost toate incluse în paginile României literare. În paralel am fost admis la doctoratul de literatură română, cu teza intitulată Criticul literar Nicolae Manolescu, la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj, inițial sub coordonarea profesorului Mircea Zaciu. Mi-a apărut în capitală un articol elogios la ultimul roman autobiografic, publicat pe atunci de Paul Goma. După ce am intrat și în legătură epistolară cu prozatorul stabilit la Paris, acesta mi-a mărturisit că a fost foarte curios să afle cine se ascunde în spatele analizei semnate de mine și a făcut anumite investigații. A recurs la sprijinul Monicăi Lovinescu (pe atunci erau în bune relații), care l-a întrebat, cu prima ocazie, pe N. Manolescu la București cine anume este “Laszlo Alexandru”. Criticul literar i-a răspuns că habar n-are, nu l-a întîlnit niciodată pe omul ăsta, dar din niște zvonuri neclare se pare că este un fel de inginer pe la Cluj; în orice caz a trimis cîteva articole literare interesante și, în virtutea acestui fapt, a fost tipărit la România literară. Paul Goma mi-a relatat ironic, în scrisoare, mărunta cabală, subliniind cu sarcasm că N. Manolescu habar n-are că sînt scriitor și că am o formație filologică. Dar a fost rîndul lui să rămînă surprins, aflînd că am ascuns dinadins detaliul respectiv, atunci cînd mi-am expediat articolele spre publicare. Nu voiam să se știe în capitală că pregătesc o teză de doctorat despre Nicolae Manolescu. Am vrut să testez dacă, pentru a publica în România literară, mai importantă era calitatea textului propus sau persoana celui care l-a redactat. Și astfel am rămas încîntat, constatînd că ei ignorau complet identitatea mea sau activitatea mea științifică, strîns legată de revista lor, și m-au tipărit exclusiv pentru cele scrise.
Mi-am susținut teza de doctorat în 1998, în fața unei comisii de excepție: Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Paul Cornea, Mircea Martin, Ion Pop. Cînd l-am invitat telefonic la ceremonia publică, Nicolae Manolescu a declinat cu regret, arătînd că e reținut în Moldova cu niște obligații de candidatură politică. I-am spus că face o greșeală, fiindcă nu va mai asista la un alt doctorat care îi este dedicat. A rîs mînzește. A trimis o scurtă intervenție scrisă, ironic-elogioasă pe marginea cercetării mele. Nici atunci nu ne-am întîlnit personal. Criticul literar Nicolae Manolescu a avut, în două ediții succesive, 430 de pagini și numeroase comentarii pozitive printre specialiști. Includea elogiile mele argumentate, dar și pasaje polemice tăioase la adresa lui. Nici un răspuns.
Ne-am văzut la Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din 2021. După zece ani de lucru și aproape 2.000 de pagini tipărite, cartea mea Lectura lui Dante a fost răsplătită cu Premiul Special. Amfitrionul întreținea de pe scenă, din fotoliu, o atmosferă de convivialitate și blîndă ironie. După ce mi s-a atribuit diploma și s-au rostit în fața publicului toate cele cuvenite, pe cînd mă întorceam la locul meu în sală, Nicolae Manolescu și-a amintit și a completat zîmbind că, de altminteri, eu sînt și autorul unei ample cercetări dedicate operei sale. M-am răsucit din mers și i-am răspuns, tot zîmbind, că a fost mare păcat că nu mi-a dat un premiu și data trecută. Iar el, zeflemitor: “Cum să-ți dau, dragă? Pentru asta există juriile și comisiile. Eu nu mă ocup cu așa ceva!”.
8. Oamenii de cultură ar trebui să se implice intelectual în realitatea socială naţională şi mondială? Să ia atitudine? Sau şi acum se continuă “trădarea intelectualilor”?
O legendă relatează că Julien Benda a fost dus de amicii săi într-o excursie în Tunisia. După zile întregi de hălăduit prin nisip, arșiță, uscăciune, mașina a ajuns pe litoral. Toți s-au năpustit extaziați să admire jocul valurilor, cu excepția celui care a scris Trădarea intelectualilor. Cînd ceilalți s-au întors să-l cheme pe Benda ca să-i arate marea, el le-a răspuns sarcastic: “J’imagine, j’imagine!”.
Cam așa e și cu militantismul în cauze de realitate socială națională și mondială. Cel care a flagelat cu raționalismul său implacabil “trădarea intelectualilor”, pentru neimplicarea acestora în problemele cetății, a devenit la senectute un stîlp de nădejde al stalinismului, ce făcea ravagii prin intelighenția franceză. Dacă militantismul intelectual se exprimă în folosul crimelor și al dictaturilor, atunci mai bine lipsă. (Vezi și mirobolantul cuplu Jean-Paul Sartre & Simone De Beauvoir: la ce le-a slujit poza servilă, cu trabuc, lîngă cizmele criminalului Che Guevara?) Așa că, vorba aia: fă ce-a spus Julien Benda, nu ce-a făcut Julien Benda.
9. Aveţi o legătură strânsă cu tinerii. Cum se face că predați la liceu?
Cred că sînt singurul om din țara asta care se poate mîndri cu o carieră universitară nemaipomenită. În tinerețe am fost picat la postul de asistent universitar, deși tipărisem deja vreo zece articole în presa culturală și aveam două volume traduse. (Contracandidata norocoasă nu publicase nimic, iar președintele comisiei care a luat decizia repetase în fiecare zi, scris și verbal, că primul criteriu de selecție a noilor universitari trebuie să-l constituie publicațiile de specialitate.) După cîțiva ani am fost cooptat ca lector universitar, colaborator, la o altă facultate, pe o disciplină de nișă, metodica și didactica limbii italiene. Cu retribuția pe două ore de curs, abia îmi plăteam – cu eforturi – biletele de tramvai dus-întors pînă la facultate. M-am făcut că plouă, fiindcă mi se promisese ferm că provizoratul secetos se va transforma, după un an, într-o titulatură mănoasă. Anul a trecut, promisiunea scrum s-a făcut. Așa că am implementat un program de austeritate la transportul în comun și mi-am dat demisia dintr-un post care oricum nu era al meu. După douăzeci de ani de predare preuniversitară a limbii-literaturii italiene (perioada marilor clasici: Dante, Petrarca, Boccaccio), s-a scos la concurs, la Facultatea de Litere din Cluj, un post de conferențiar pentru predarea literaturii italiene medievale (Dante, Petrarca, Boccaccio). Aveam și vreo zece volume publicate, iar contracandidata mea se prezenta cu o singură carte, tocmai tipărită, despre Renaștere – care, dacă nu mă înșel, vine oarecum după Evul Mediu. Comisia, în unanimitatea ei iscusită, a conchis în legătură cu mine că “nu e momentul”. (Ah, să nu uit picanteria fină a unei profesoare de la Universitatea din București, care mi-a reproșat tăios, în referatul de respingere, că am inclus în bibliografia mea de concurs cîteva titluri pe care le publicasem deja despre Dante și Boccaccio și pe care îmi întemeiam candidatura.)
Au mai trecut vreo zece ani și am fost invitat la Facultatea de Litere din Timișoara, să țin cursul magistral Dante Alighieri și seminarul aferent. Vorbind în prealabil cu persoana responsabilă, am arătat că, la peste 50 de cărți publicate (jumătate ca autor, jumătate ca traducător), cu numeroase conferințe academice susținute, cu sute de articole în presa culturală, aveam circa 250% din punctajul necesar pentru a deveni profesor universitar. Tot pe atunci am cîștigat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Lectura lui Dante, am ținut conferințe despre cel mai important poet italian la Firenze, în apropiere de casa lui natală, și la Universitatea Liberă din Bruxelles. Mi-am depus și actele pentru conducerea de doctorate. Factorii responsabili m-au asigurat că nu voi avea deloc probleme, într-un asemenea context profesional. Totuși va trebui să trec printr-un an de probă – cu un salariu simbolic. Șlagărul îmi suna cunoscut, îl mai fredonasem și în etapa de lector universitar, cu 20 de ani înainte. Am predat două semestre on-line (treceam cu toții printr-o pandemie). După aceea mi s-a propus un semnificativ post de lector, cu o retribuție ceva mai mare decît a portarului de la liceul unde continuam să fiu titular. Dacă mi-a reușit ceva în viață, aceea a fost demisia. Constat, privind în urmă, că am parcurs toate treptele unei cariere universitare eșuate și asta mă ajută să pricep că sînt un om de succes. În felul meu, m-am ținut strîns de principii, de scris-citit, de trudă solitară și onestitate. Cum spuneam mai sus, cred că eu am fost un om tipic, iar ei, toți, au fost atipici. Nu regret nimic – aș porni din nou pe același drum.
Revista Cervantes, București, nr. 56/iunie 2024, p. 8-14.
Platforma wordpress.com îmi oferă o statistică foarte exactă a accesărilor pe blogul meu de autor, laszloal. Anul 2023 a fost, din nou, unul cu o bună audiență: 8383 de accesări, dintre care 5748 de vizitatori unici.
Sînt indicate cele mai de impact contribuții ale mele și locul de unde au provenit cititorii. Pe locul întîi, cu 3229 de lecturi, au fost Gînduri către absolvenții mei, iar preponderent am fost găsit prin motoarele de căutare de pe internet.
Cele mai multe accesări, în anul care se încheie, au venit firește din România (6587), urmată de Statele Unite (292), Italia (191), Polonia (167), Marea Britanie (159), Moldova (157), Franța (145), Germania (139), Spania (86), Canada (61) etc. Acest clasament este un indicator și pentru răspîndirea pe glob a cititorilor de limbă română, întrucît blogul meu se exprimă preponderent pe această cale.
Vă mulțumesc pentru interesul cu care îmi urmăriți gîndurile. Să ne citim cu bine și în anii viitori. La mulți ani 2024!
A trecut mai bine de un secol de cînd George Coșbuc a umblat pe la Florența, în dorința de a-l cunoaște mai bine pe Dante. I-a povestit detaliile acestei curiozități prietenului Ramiro Ortiz, cu care s-a întreținut de mai multe ori, în vilegiatură, la mănăstirea Tismana. Profesorul italian i-a inclus poveștile în prefața traducerii complete a Divinei Comedii, a cărei apariție a îngrijit-o cu devotament, după moartea poetului român. “Ce mi-a spus Coșbuc în nopțile acelea de vară? E greu de spus, și niciodată n-am să-mi iert greșeala de a nu le fi scris a doua zi. (…) Mi-a spus că a început a traduce Divina Comedie după o traducere germană; că ceea ce a publicat la început în Convorbiri literare nu reprezintă decît această dintîi traducere; că pe urmă a învățat italienește și s-a dus la Florența pentru a învăța limba mai bine și pentru a face cercetări în bibliotecile de pe acolo; că pe urmă, după ce a tradus direct de pe originalul italian Purgatoriul și Paradisul, a revenit asupra traducerii Infernului, refăcînd-o de la capăt. (…) Un bilet de tramvai florentin (nr. 00153) din linia Piazza del Duomo – Settignano (din perforarea căruia se vede că poetul s-a urcat la stația Ponte sull’Affrico) îmi pune în mișcare imaginația și parcă-l văd pe traducătorul român al Divinei Comedii plimbîndu-se gînditor pe lîngă ceea ce se spune că a fost odinioară casa lui Dante.”
Azi am primit din Italia volumul Nouvellement traduit. Dante in altre lingue romanze, apărut la Franco Cesati Editore din Firenze. Cartea, publicată după sistemul academic “double blind peer review”, include multe din lucrările prezentate la Journées d’études internationales, de la Universitatea Liberă din Bruxelles, Faculté de Lettres, Traductions et Communication, 18-19 noiembrie 2021, și a fost coordonată de cei doi profesori bruxellezi organizatori ai conferinței, Claudio Gigante și Simone Ventura. Contribuția mea se intitulează George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno. Mă bucur că, după mai bine de un secol, poetul din Bistrița a avut prilejul să revină, pe această cale spirituală, în orașul natal al lui Dante Alighieri.
Mama unui elev mă roagă să-l învoiesc de la ultima oră: mîine e invitat la aniversarea celor 50 de ani de la înființarea fostei lui școli generale. O bună ocazie să-mi aduc aminte că, exact în ziua aceea, am pus piciorul în școala respectivă, ca elev în clasa întîi. Atunci a început totul.
Țin minte că era un noroi înfiorător peste tot, împrejur, nu existau nici drumuri, nici poteci asfaltate. După primele zile, toată școala era potopită de noroaie, pe coridor. După cîteva experimente zadarnice, s-a hotărît ca toți copiii să vină de acasă cu “pantofi de schimb”: la intrarea în școală îți lepădai bocancii noroioși, încălțai niște teniși sau papuci (cum le ziceam noi). Lîngă fiecare ușă de clasă erau încolonați bocancii mărunți, cu imense mustăți noroioase, care ne așteptau să ne întoarcem acasă.
În gimnaziu eram cel mai bun din clasă la limba germană, dar aveam o fire turbulentă și agitată, mereu cu nota scăzută la purtare. Magiștrii făceau eforturi zdravene s-o scoată la capăt cu mine. O zgripțuroaică se răstea de fiecare dată să mă potolesc, fără mari succese, și nici n-avea cum să mă depuncteze excesiv. După cîteva amenințări, pe care le-am ignorat cu indiferență, mi-a cerut să ies în fața clasei, să mă sprijin cu mîinile de catedră. Jocul era destul de nou, am fost curios ce are de gînd. Ea a înhățat mătura din colț și mi-a croit una zdravănă peste fund. La început toți am fost uimiți, dar apoi s-a declanșat un hohot general de rîs și ea s-a înfuriat mai tare, fiindcă gestul său didactic s-a dus de rîpă. Singurul lucru neplăcut a fost că mătura fusese în prealabil intens utilizată pentru activitatea adecvată și, la contactul cu posteriorul meu, a stîrnit un nor imens de praf. Eram la Școala Generală nr. 17 din Mănăștur și nimic nu părea inadmisibil.
Altul avea o personalitate captivantă. Era glumeț, imprevizibil, exigent și bun showman. Lucrul care îmi displăcea la el era că, atunci cînd prindea un elev că n-a învățat sau nu și-a scris tema de casă, făcea o mină tristă, se scărpina în bărbie, își mușca nervos mustața și, fulgerător, îi ardea o palmă aspră peste falcă. Era un bărbat scund, un pic obez, cu mîini de muncitor agricol. Biata victimă, luată prin surprindere, era proiectată vreun metru mai într-o rînă. “Vezi că te-a lovit 25-ul barat!”, spunea el ironic, pentru a masca prin zeflemea brutalitatea gestului. Troleibuzul 25 lega centrul orașului de cartierul nostru periferic și rău famat, iar 25-ul barat era o cursă mai rapidă, cu stații mai puține. Dar eu îl admiram fiindcă avea un stil de predare foarte logic și rațional, punea suflet în orele pe care le ținea și momentele de spaimă se alternau cu cele de ilaritate și divertisment. Eram tot timpul cu mîinile pe sus să răspund și m-a lăudat adesea pentru sîrguință. Într-o zi, la sfîrșitul orei, a venit la banca mea să-mi spună că vrea să vorbească neapărat cu amîndoi părinții mei, să-i chem la școală. I-am zis că asta nu se va putea, de-a lungul anilor s-au aranjat să lucreze în ture diverse (el de dimineață, ea de după-masă sau de noapte), tocmai pentru a avea grijă de noi. Dar profesorul Rotta a insistat că era absolut obligatoriu să fie amîndoi prezenți. S-a creat panică la noi acasă, cînd s-a aflat mesajul, părinții erau siguri că voi fi dat afară din școală, ce-am mai isprăvit din nou? Mă știam nevinovat, cu ocazia aceea, și eram doar nedumerit ce vrea omul ăla cu mine. Cînd s-au prezentat părinții, foarte speriați, nici n-au intrat în clădire, m-au pus să-l chem pe el în curte. Profesorul a venit zîmbind, a făcut cunoștință cu ei și, după cîteva replici de circumstanță, le-a spus că sînt “brînză bună în burduf de cîine” (mai auzisem expresia asta). Totuși germana o știam foarte bine și ar fi păcat să se piardă acest talent deosebit. Așadar le propunea să găsească pentru mine o familie de sași, prin zona Sibiului, unde să fiu trimis pe timpul vacanței de vară, să vorbesc cîteva luni doar în limba respectivă, cu care voi putea apoi să-mi construiesc un viitor important. Era nevoie însă de acordul lor și de o anumită contribuție financiară. Părinții mei îl ascultau cu emoție, mama mea și-a șters o lacrimă. Erau siguri că voi fi exmatriculat și, cînd colo, aflau că un om străin mă laudă, pariază pe viitorul meu și se oferă să mă ajute. A fost prima dată cînd ceilalți, din familia mea, s-au uitat la mine cu o anumită curiozitate și nedumerire. Ce-o fi fost de capul meu? Însă, firește, nimeni nu avea resursele să mă trimită la studii.
Pe Răzvan Rotta l-am revăzut după cîteva decenii, în studioul unei televiziuni, unde amîndoi intram în direct, la o emisiune despre Decembrie 1989. El devenise faimos, cu fotografiile pe care le-a realizat, în cursul evenimentelor sîngeroase din centrul Clujului; eu relatasem în diverse cărți despre experiențele șocante trăite în Mănăștur și despre revoluționarii împușcați pe Calea Moților. El, între timp, se făcuse un prosper om de afaceri; eu eram profesor de italiană. În momentele amabilităților de familiarizare, cu invitații, cu ziariștii, înainte de pornirea telecamerelor, am apucat să-i spun că mi-a fost profesor de germană la Școala Generală 17, își mai amintește oare? A înțepenit brusc, s-a uitat adînc în ochii mei, de parcă tocmai s-a năpustit într-o călătorie fulgerătoare, cu 40 de ani în urmă. I-am așteptat senin examinarea. Dar în privirea lui era doar ceață și, după cîteva clipe, a scuturat ușor din cap cu regret. Trecutul nu se întoarce pentru toată lumea la fel.
(Răsunetul cultural, Bistrița, nr. 9/septembrie 2023, p. 4)
Cum am debutat ● Aspecte din viața literară ● Evoluția în timp ● Autori preferați
A.V.: Vă mulțumesc că mi-ați răspuns la întrebare atît de amănunțit. Deseori am auzit expresia că nu există un bun scriitor fără un bun cititor. Și voiam să vă întreb care credeți că sînt autorii de bază? Sau ce credeți dumneavoastră că ar trebui să citească un tînăr al secolului XXI, care ar dori să apuce pe acest drum?
L.A.: Sigur că am documentarea teoretică și practică, prin studiile pe care le-am făcut, privind valoarea literară, topurile din literatura română sau cea străină. Dar vă spun sincer că aveam această fibră nonconformistă, încă din primii mei ani de cititor. Chiar dacă interiorizam normativa. Iată, de pildă, Sadoveanu, “marele prozator al literaturii noastre”… Îl detest rece pe Sadoveanu. Pot să citesc cartea lui N. Manolescu despre el, am și comentat-o, dar asta nu înseamnă că o să-mi placă vreodată acel prozator. Eventual o să mă amuz puțin de serpentinele sau zigzagurile pe care le face Manolescu, pentru a-l scoate credibil pe Sadoveanu. Mă rog, asta e altceva. Așadar am fost totdeauna un cititor rebel, care mergea să citească ce-i place, nu fiindcă îi spun alții că trebuie să vadă cutare text, care e important. Așa că pot să dau o listă de autori, care mie mi-au plăcut, deși poate că ei nu sînt neapărat departe de clasamentul oficial. Doar că sînt și unii de pe lista canonică, pe care eu îi detest. Primul autor, mai presus de toți ceilalți, este clar că e Dante Alighieri, că altfel nu mai pierdeam cîțiva zeci de ani din viață să-l studiez și vreo zece ani să tot scriu despre el. Ne-ar trebui un dialog separat ca să vă explic, cum am făcut deja cu alții, de ce mi se pare important Dante. Să rămînem tot în zona literaturii italiene, dacă vorbim de valorile clasice și de cele contemporane. În prima categorie, firește că Boccaccio este un foarte amuzant și simpatic scriitor, în Decameronul, am elaborat un studiu ca postfață, care a apărut în vreo cinci ediții ale capodoperei respective, la Ed. Paralela 45, unde am arătat de ce este un mare autor, din punctul meu de vedere. Pe linie de importantă literatură clasică, trebuie inclus neapărat Alessandro Manzoni, deși el nu mi-a plăcut la început. Și aici a fost o întîmplare ciudată. Am devenit profesor de italiană, eram obligat să-l predau pe Manzoni, iar eu nu-l citisem decît fragmentar. Nu-mi plăcea, datorită stilului său lung, lălăit, este exact invers față de Dante. L-am tot răsfoit și spuneam diverse generalități la clasă. Dar, după cîțiva ani, o fostă elevă, care asistase la orele mele – pe care eu le-am considerat placide și nesărate, convenționale, tocmai fiindcă nu mă atrăgea autorul – a ajuns să lucreze la Biblioteca Județeană din Cluj. Era ceva dată rotundă, de la nașterea sau moartea romancierului, și ea mi-a propus să țin o conferință acolo despre Logodnicii (I promessi sposi). Cînd am auzit-o, mi-am pus mîinile în cap: “Vai, tocmai pe ăsta l-ai găsit?”. Ea mi-a spus, foarte entuziasmată, că i-au plăcut mult orele făcute de mine, cu cincisprezece ani înainte, le-a ținut minte și de acolo i-a venit ideea. M-am mirat și eu de ce auzeam. I-am acceptat invitația, dar, în ciuda spontaneității și a altor calități personale, am totuși o seriozitate profesională indiscutabilă, a abordării științifice, și mi-am spus că nu mă pot duce să țin o conferință cu cartea necitită integral. Toate ca toate, dar m-aș disprețui pe mine însumi. Abia atunci m-am apucat să-l citesc într-adevăr pe Manzoni: greu, scrîșnit, mă pierdeam prin sintaxa lui, mă învîrteam prin frazele care nu se mai terminau, cinci rînduri, șapte rînduri. Dante, din două cuvinte alăturate, te aruncă în culmea sublimului sau în străfundul abjecției. Este extraordinar, acesta e stilul pe care îl prefer. Manzoni era exact pe dos. Strîngeam din dinți și mă blestemam că am acceptat să țin conferința aceea. Dar îmi repetam îndemnurile la supunere benedictină și mergeam înainte, cu mari eforturi. L-am terminat. Însă, pe măsură ce avansam, de la pagina 300 încolo, și cînd m-am apropiat de pagina 600 și am trecut de ea, m-a captivat tot mai mult și am devenit un fan al lui Manzoni. I-am descoperit adevărata valoare ieșită din comun, însă care pretinde efort și transpirație pentru a fi apreciată. Am pus apoi mult suflet, am susținut o conferință în care m-am implicat afectiv, nu numai intelectual și științific. Cu ocazia aceea ciudată și cu întîrzierea de rigoare, mi s-a revelat Alessandro Manzoni. Și firește că mai sînt mulți alții. În literatura contemporană italiană, primul nume care îmi vine în minte este al lui Stefano Benni, un excelent artist specializat în jocuri de cuvinte. I-am tradus cu delectare vreo două nuvele și i le-am publicat prin presa literară de la noi. Benni este un meseriaș al limbii italiene, un prozator care a elaborat și scenarii de film etc. Iar, în literatura română, cel mai îndrăgit autor al meu este Ion Luca Caragiale, o spun foarte pe șleau și fără să mă ascund după deget. După aceea, venind mai către noi: Camil Petrescu, romancierul, dramaturgul. Iar pe plan poetic: Bacovia. Mai degrabă el, decît Eminescu, de pildă, care este prea formalist și oficializat și folosit în toate prilejurile. Dar Bacovia este cu totul impresionant, sigur, vorbesc despre perioada lui inițială de creație, mai ales primele două volume, fiindcă pe urmă decade, se rarefiază, dă și el de comunism și începe diverse compromisuri în plan liric. Cam acestea ar fi numele de referință pentru mine, în poezie, proză, dramaturgie.
A.V.: Mă gîndeam să încheiem, dar nu înainte de-a vă pune o ultimă întrebare și a vă adresa o ultimă rugăminte. Rugămintea era să transmiteți un mesaj către cititorii dumneavoastră. Iar întrebarea este legată de scriitorii de rînd, care vor să publice și n-au curajul, sau poate nu știu de unde să înceapă: ce sfaturi le dați? ce încurajări?
L.A.: Sînt diverse strategii personale, în funcție de caracterul fiecăruia și de disponibilitățile fiecăruia. Există cei care se adaptează, din fragedă tinerețe, își identifică un grup de apartenență, un idol, apropiat sau nu de gusturile și preocupările lor, iar pe urmă fac eforturi să intre în cercul respectiv, eventual chiar prin exces de zel, își vînd spontaneitatea pe altarul regulilor găsite la fața locului. Dacă doresc să procedeze astfel, n-au decît. Degeaba le spun că n-a fost soluția mea, fiindcă ar ridica din umeri și fiecare își vede de drumul lui în viață. Pe de altă parte, dacă ții la adevărurile tale, trebuie să fii pregătit să și lupți pentru ele, să fii conștient că nu de puține ori vei rămîne complet singur și va fi nevoie, chiar și atunci, de perseverență împotriva tuturor obstacolelor, vei primi tot felul de refuzuri, unele pe față, altele mediate și strecurate pe la spate. Sigur, soluția este să te dai pe brazdă, să zici cum zic ei, să iei virajul, să intri în rînd și să te conformezi. Dar eu, dacă n-am făcut asta de-a lungul a 30 de ani – am debutat în 1991, cu articolul acela despre Ion Barbu, apărut în România literară, iar volumul de debut s-a publicat în 1996, Între Icar și Anteu – sînt prea bătrîn deja. Și atunci eram prea bătrîn să mă dau pe brazdă. Dar cu internetul nu mai e nici o problemă. Am vreo trei bloguri, două site-uri, două pagini pe Facebook, pagină pe Instagram, pagină pe Twitter, nu mai știu cîte posibilități de expresie, pe care singur mi le-am făcut. Am construit o revistă poliglotă, timp de vreo zece ani, am implicat acolo 116 autori români și străini, 15 traducători, texte în engleză, franceză, italiană, inclusiv poezii în turcă, diverse desene, fundal muzical clasic etc. Cînd am inventat asta, cu douăzeci de ani în urmă, cred că toți mă considerau sărit de pe fix. Dar ideea era să-mi construiesc instrumentele. Și, pe urmă, lumea văzînd că merg înainte și nu tac din gură, a început să mă bage în seamă, din moment ce tot vorbesc și nu mă plictisesc. Am ajuns să-mi public cărțile pe la diverse edituri, unele chiar prestigioase, dar repet, erau instituții care agreau ce am eu de spus. N-am avut situații în care să-mi frămînt creierii cam ce ar prefera editura sau revista respectivă și iute să-i ies în întîmpinare, cu vreo două cărți și trei articole. Așadar sfaturi către tinerii scriitori: cine e mai independent, să rămînă așa! Cu tot riscul și toate pierderile de rigoare. Cine e mai conformist (ca să nu folosesc alte cuvinte), să rămînă așa! O să vadă dacă o să-i placă. Mie nu mi-ar fi plăcut, în orice caz. “Să fii tu însuți!”. Nu așa era sfatul din Faust al lui Goethe? Să fii tu însuți, cel care ești, și vei vedea cum va fi viața. Degeaba încerci să schimbi pe cineva. Eu sînt și profesor și am învățat că cea mai mare greșeală a unui profesor e să încerce să-și facă elevii sau studenții să semene cu el. Doamne ferește, așa ceva este o nebunie! Fiecare om trebuie tratat în mod unic și indivizibil, cu originalitatea lui, cu capacitățile sale intelectuale și morale și, de la caz la caz, se pot alterna sau pot coincide recomandările și sfaturile. Dar, oricum, este vorba aceea: nu-mi da sfaturi că știu să greșesc și singur. Greșeala este, pînă la urmă, cel mai bun profesor în viață. Trageți tare și greșiți, fraților!
A.V.: Și un mesaj pentru cititorii dumneavoastră?
L.A.: Un mesaj pentru cititorii mei? Dacă mă căutați, mă găsiți. Vă învîrtiți pe Google, cărțile mele le puteți descărca, unele dintre ele, le puteți achiziționa pe altele. De fapt ei cam știu, fiindcă unii mă urmăresc pe internet și mă citesc. Multe dintre textele mele le expun întîi pe blog. N-am o finalitate lucrativă a scrisului, ca să mă îmbogățesc, este efectiv un hobby. Ca atare îmi public eseurile pe blogul meu, la acces liber. Am făcut un blog cu nuvelele lui Pirandello, pe care le tot traduc și am ajuns la volumul 8. Acelea se pot citi liber. Lectura lui Dante de asemeni se poate vedea, am deschis un alt blog, dedicat exclusiv acestui subiect. Lumea își poate lua cartea pe hîrtie, sau o poate consulta pe internet. Dar sigur că nu e același lucru, pe computer îți obosesc ochii, parcurgi tot cîte zece versuri și te oprești. Însă internetul omoară distanțele. Dacă este cineva din America și nu poate să-mi cumpere cartea, intră fragmentar pe bloguri și își face o idee.
A.V.: Noi încheiem aici. Le mulțumesc tuturor celor care au fost și azi alături de noi.
Cum am debutat ● Aspecte din viața literară ● Evoluția în timp ● Autori preferați
A.V.: Acum o să vă întreb un lucru ciudat. Unde v-a plăcut cel mai mult să publicați?
L.A.: Nu m-am dus în funcție de “unde mi-a plăcut”. Ca să fiu foarte sincer, ambiția mea a fost să public ceea ce am eu de spus. Să nu intru neapărat într-un colectiv, care are o direcție de lucru, un ansamblu de idei, iar eu să scriu încurajînd orientarea respectivă și să fiu propulsat astfel. Totdeauna mi-am păstrat această independență a gîndirii și treceam în evantai tot spectrul literar. Cînd aveam ceva de spus, spuneam, scriam eseul, după care mă gîndeam: “ok, asta cam unde ar putea să intre? Cam cine din spectrul literar poate să agreeze și cine să nu agreeze?”. Sigur că automat excludeam colectivele reacționare, extremiste, intolerante și mă orientam doar spre revistele frecventabile. Și, practic, am apărut în România literară, vreo cîțiva ani, dar la modul ăsta spontan, ei credeau că sînt inginer, dar mă publicau, pînă cînd m-am legat foarte tare cu prietenia de Paul Goma și el a intrat într-un conflict violent cu mare parte din comunitatea literară, vorbim de anii 1996 și 1997. Și-a publicat primele trei volume de Jurnal la Editura Nemira, m-a solicitat și eu, cu dragă inimă, i-am scris prefața la volumul întîi. Ei bine, cînd s-a ciocnit de Manolescu și de gruparea de la România literară, automat eu am devenit persona non grata acolo. Eram totuși cel care semna prefața favorabilă la adresa lui Goma și nu mai era loc de întors, că sînt sau nu inginer. N-am mai putut să public acolo. Eu nu m-am fălit cu asta. Dar am fost acuzat pe urmă de niște scriitori “binevoitori”, specialiști în băgat strîmbe pe la spate (mi-a transmis Goma niște mesaje, pe care le primea la Paris) că m-am dat bine pe lîngă el ca să devin celebru în trena lui. Ceva de genul ăsta, dar cu vorbe mai meșteșugite. Atunci chiar m-am înfuriat și am o scrisoare în care i-am răspuns: da, ia uitați-vă ce multe am avut de “cîștigat”! Eram publicat la România literară, de cînd “m-am pus bine” pe lîngă dumneavoastră, nu mai sînt tipărit acolo. Mai apăream sporadic pe la Vatra, în Tîrgu Mureș, bineînțeles că a căzut și varianta aceea. Mai publicam uneori pe la Familia din Oradea, firește că a dispărut și posibilitatea respectivă. În acest moment, nu prea mai am pe unde să public în țara asta, pentru că v-ați luat la harță cu toți, eu v-am prefațat jurnalul, ca atare o iau și eu în freză (cum se spune aici, prin cartier). Și cineva mai are și nesimțirea grosolană să mă acuze că am făcut asta din interes, ca să propășesc în preajma dumneavoastră, cînd eu în preajma dumneavoastră iau lopeți peste cap – ca să vorbim pe românește. Vă rog să nu mă mai plictisiți cu “binevoitori” din ăștia, care vin cu strîmbe. Dar, mă rog, în spiritul acestei scrisori, de care îmi aduc aminte că asta conținea, repet și confirm că, pe rînd, mi s-au restrîns drastic posibilitățile de publicare și, așa, mai intram, ici-colo, întîmplător, cu ceva texte marginale, de mai mică importanță, prin presa literară. Atunci a trebuit să-mi reconfigurez activitatea. Adică să trec pe scrisul de cărți, vorbind pe șleau. Are Ion D. Sîrbu o replică ironică, n-o rețin cuvînt cu cuvînt, zicea: Nu ne mai permitem să pierdem vremea cu articole, noi scriem direct cărți. Mi-a plăcut umorul ăsta. Eu mi-aș mai fi pierdut vremea cu articole, dar cum lumea nu era de acord cu unele păreri ale mele, nu mă mai publica și ca atare m-am recalibrat pe scrisul de cărți.
A.V.: Dumneavoastră ați prins și perioada aceea, în care literatura a avut o etapă mai grea, de rezistență. Cum ați reușit să depășiți acele obstacole?
L.A.: La ce vă referiți, cînd vorbiți de etapa mai grea, de rezistență?
A.V.: Mă gîndesc la perioada lui Ceaușescu și a comunismului din România. Cum a rezistat literatura pe atunci?
L.A.: Dacă vorbim de perioada dinainte de 1989, vă spun că: 1) n-am încercat să public pe atunci; 2) mi-am terminat studiile universitare în vara anului 1989. Pe de o parte nu voiam să public datorită restricțiilor comunismului, dar, pe de altă parte, nu credeam că am încă maturitatea respectivă. Au fost unii care s-au afirmat în cadrul grupării “Echinox”, aici, la Cluj, a existat o revistă interesantă… Eu nu sînt echinoxist, chiar dacă au fost colegi de-ai mei care s-au grăbit acolo să debuteze. Unii s-au păstrat apoi în aria publicistică. Există și azi gruparea “Echinox”, cu avantajele și dezavantajele sale. Dar eu nu-mi propuneam să tipăresc nimic în contextul acela. Iarăși Ion D. Sîrbu avea o vorbă ironică: Noi facem sărituri în înălțime, într-o cameră cu tavanul jos. Cine sare mai sus, ăla dă cu capul mai tare. Cam asta era atmosfera și nu încercam sportul respectiv, așa, în mod instinctiv. Era o perioadă de formare pentru mine. Îi citeam pe Dostoievski, Shakespeare, Dante, Goethe și alții, pe lîngă obligațiile de lectură din timpul studenției. Sigur că te incomoda un pic, cînd se lua curentul. Sau cînd trebuia să stai la coadă noaptea, pentru diverse alimente. Dar de asta, har Domnului, m-au scutit părinții, fiindcă au mers ei în locul meu la coadă la unt, la ulei, la ce “se mai dădea” pe atunci. Am prins și eu niște cozi, de două-trei ori, din solidaritate cu ei, dar aveau grijă, din fericire, să nu-mi tulbure studiile. Ca atare, sigur că era enervant, fiindcă era noroi afară și frig înăuntru. Ideologia, doctrina, propaganda le ignoram instinctiv. La televizor nu mă uitam. Presa o citeam doar cea literară, unde săream peste pagina întîi, cu omagiile adresate iubitului conducător, că alea erau totdeauna acolo și mereu le evitam și căutam ce mă interesa pe mine. Revista Secolul 20, pe vremea aceea, avea o frumoasă consistență culturală, după ce își plătea dările către statul comunist, prin paginile de propagandă. Dacă săreai peste ele, apoi găseai diverse lucruri. Mai era pe atunci, nu prea știe lumea acum, apărea rar, odată pe an, RITL, Revista de Istorie și Teorie Literară a Institutului “G. Călinescu” din București. Era de formatul unui cărțoi, cîte 300 de pagini, cînd apărea era o mică sărbătoare, dar era greu s-o prinzi, fiindcă erau tiraje mizerabile. Eu abilitatea mi-o exercitam pe vremea aceea să prind cărți rare, să pun mîna pe cîte o revistă de calitate, cu tiraj inaccesibil și cam atît.
A.V.: Să înțeleg că era destul de dur regimul pe atunci.
L.A.: Soluțiile erau individuale.
A.V.: Acum o să vă întreb un lucru important. Cum a evoluat scrisul dumneavoastră, de la debut pînă în prezent?
L.A.: Da, din punctul meu de vedere, a existat o evoluție. Sigur că, în primii vreo zece ani, am scris “în draci” polemici. Eram supărat pe toată lumea. De aceea îl înțelegeam pe Goma, care era furios ca un cîine. Veneam după comunism și efectiv eram indignat de toate aceste murdării, din care am rezumat o mică parte cu multă blîndețe. Simțeam că nu e corect și tot noroiul ăla care se agita în societatea anilor ’90, lipsa de așezare, de claritate, confuzia, asaltul impostorilor, o temă pe care am abordat-o frecvent și mă indigna era uitarea colaboraționiștilor, a celor care au scris articole de omagii comuniste, a celor care au fost turnători ai Securității, împotriva propriilor colegi de condei și, cum a dat democrația, erau gratulați, erau mîngîiați pe frunte și chiar premiați cu tot felul de privilegii. Erau două categorii de oameni. Unii care aplaudau aceste porcării și alții, care tăceau prudent. Iar eu eram singurul care urlam ca nebunul. Scriam polemici, după o vreme a venit internetul, mi-am făcut o revistă on-line, E-Leonardo se numea. Aspectul incomod era că, pe de o parte, toți mă ignorau. Mă vedeau ca pe nebunul satului, care urlă în gura mare că regele e gol și sperau că, dacă voi fi ignorat, o să tac. Dar nu s-a întîmplat așa, vorbeam în continuare, la fel de răstit și de indignat. Ba, mai mult decît atît, cînd a apărut, cum ziceam, internetul, am început să-mi postez textele acolo. Ghinionul celor vizați de mine era că pe atunci s-a lansat Google. Căuta cineva numele lor, ca să le tragă o odă sau un elogiu, dar printre primele articole care săreau pe Google erau ale mele, care le trăgeau critici vîrtoase. Asta îi făcea să turbeze. Și pe cei care se pregăteau să-i laude, fiindcă le dezumflam balonul, dar și pe venerabilii vizați de potențialele elogii, fiindcă apucasem eu să le descîlcesc antecedentele. Cum știam limbi străine, iar la un moment dat mă cam plictiseam, unele polemici m-am apucat să le traduc și pe italiană, ca să fie văzute în străinătate, să li se “prețăluiască” pe acolo adîncimea caracterului. Cu asta chiar că m-am făcut detestat. Dar eram genul de om pe care nu-l interesa cariera – am fost de la începuturi profesor în învățămîntul preuniversitar, acum, cînd discutăm, tot acolo sînt, deși am peste 40 de cărți scrise și traduse, pe care le-am publicat. Mi-am asumat-o, citindu-l pe Ion D. Sîrbu, auzind lamentațiile lui Paul Goma, am știut că dacă voi merge pe linia asta, cu caracterul și cu dezvăluirea imposturilor, a murdăriilor, voi avea de plătit pe termen mediu și lung. Și mi-am zis: ok, ce mă interesează? Să devin academician, să-mi vină șoferul personal la ușă, să mi se dea primă de deplasare cu CFR-ul și loc de veci gratis la cimitir? Nu cred că aspir la treburile astea. Îmi doresc să fiu sincer în ceea ce scriu, cu riscul de a supăra pe unii și pe alții. Iar exercițiul acesta de sinceritate mai ales de la Goma l-am învățat, recunosc direct. Sigur, pînă cînd Goma a eșuat în antisemitism. Prin anii 1998-1999, avem niște scrisori de o duritate reciprocă pe care nu vi le puteți imagina. El m-a denigrat într-o carte a lui, de care eu nu știam, că nu mi-a spus. Dar i-a dat drumul la tipar și, cînd m-am găsit prin șpalturi, înjurat, i-am scris: dom’le, noi corespondăm aici, n-ai putut să mă întrebi direct? Oricum e o minciună ce-ai scris acolo despre mine, pentru că: 1., 2., 3., 4. Dar, măcar dacă te confruntai cu mine, nu scriai minciuna aia. Acum ai băgat-o la tipărit, mă obligi pe mine să dau dezmințiri și să arăt că ai mințit cu grosolănie și uite că s-a stricat iubirea. În fine. Nu eram eu așa de tăios. Eram un tînăr care își exprima dezamăgirea, nu eram sarcastic cu Goma, fiindcă nu-mi permiteam, bineînțeles. El era bătrînul venerabil care avea, însă, niște ifose tot mai greu de suportat. Dar acest exercițiu al transparenței și al vehemenței, pînă la un punct, de la el l-am deprins. L-am practicat – ca să vă răspund la întrebare, chiar dacă am făcut un ocol cam lung – l-am practicat pînă cînd și vîrsta și-a mai arătat, cred, efectele de calmare. Dar, dincolo de asta, eu m-am scufundat în studierea lui Dante Alighieri, care a fost din totdeauna pasiunea mea. Pe urmă am avut diverse inițiative legate de Dante, am și publicat vreo două plus trei cărți, dacă le număr așa sînt cinci în total, despre el. Lucrînd pe textul dantesc, întorcîndu-mă spre Evul Mediu italian, am observat următorul lucru interesant. Dante nu e prin nimic mai puțin vehement decît fusese Goma, decît fusesem eu – dacă îmi este permisă această lipsă de modestie în enumerație. Dar nu este o comparație, ci pur și simplu o alăturare de termeni, legat de vehemența în expresie. Ce anume era diferit? Că Dante și-a exersat indignarea construind temeinic, ridicînd, cărămidă cu cărămidă, una din operele cele mai serioase și mai admirabile ale literaturii europene și ale culturii omenești. Deci vehemența la Dante nu este un obiect în sine și, mai ales, nu se canalizează pe mize mici, pe lucruri mărunte, care sînt uitate a doua zi. Sînt vehemențe în abordarea unor problematici ale condiției umane. Acele întîmplări și acele personaje, asupra cărora mai ales în Infern, parțial în Purgatoriu și apoi punctual în Paradis își exersează Dante tonalitatea dobîndesc o valoare general-umană. Indignarea este o pîrghie, un instrument, prin intermediul căruia sînt transmise adevăruri mult mai serioase și mult mai nobile. Or, în contextul în care, paralel, îl vedeam pe Goma cum eșuează tot mai lamentabil în discursul antisemit, e tot mai orbit în ura sa politică și în furia lui arbitrară, comparînd agitația lui sterilă, vehementă, cu ceea ce vedeam dincolo – fiindcă străbăteam cele două trasee în paralel, ce se întîmplă în ziua de azi și ce studiez ca mare literatură medievală -, am înțeles că unul și același instrument trebuie calibrat și folosit în direcția potrivită, nu în fundături mărunte, care vor fi instantaneu uitate. Așadar mi-am remodelat indignarea și mi-am reorientat interesul cultural, de cercetare, analiză și expresie. În direcția asta m-a ajutat și cariera mea profesională, eu predau limba și literatura italiană, prin forța împrejurărilor. Am scris o gramatică a limbii italiene, am realizat un dicționar italian-român și român-italian, laolaltă cu un ghid de conversație, care va apărea curînd în a treia ediție la Chișinău, deci se vinde bine. Am redactat o antologie a literaturii italiene, pentru uz școlar. Partea aceasta utilitară a scrisului meu, chiar dacă avea o rădăcină pedagogică, m-a ajutat, împreună cu studierea lui Dante, să ies din clinciurile mărunte, de cumetrii și prietenii, să-l laud pe unul și să-l înjur pe celălalt, iar peste două săptămîni să nu se mai știe cine a fost unul și cine a fost celălalt. Să-mi văd eu de lucrurile cu adevărat durabile, temeinice, care mă iluzionez că pot fi de ajutor concret pentru cei ce doresc să mă citească.
Cum am debutat ● Aspecte din viața literară ● Evoluția în timp ● Autori preferați
A.V.: Bună seara tuturor și bine v-am găsit, sau regăsit. În seara aceasta îl am alături pe un om foarte special și drag sufletului meu, pe domnul Laszlo Alexandru. Îi mulțumesc din inimă că a acceptat să fie alături de mine. Mă bucur că-l văd. Bună seara!
L.A.: Bună seara. Mă bucur că ne-am întîlnit și că ne și cunoaștem cu ocazia asta.
A.V.: Am să încep cu prima întrebare, cum pornesc cu toți marii scriitori aici. Vreau să vorbim despre debutul dumneavoastră. Cum ați reușit să apăreți în paginile unei cărți? Cum s-a întîmplat?
L.A.: E vorba despre debutul editorial? Înainte de asta a fost debutul gazetăresc, în presa literară, care poate e și mai interesant decît celălalt.
A.V.: Puteți să vorbiți despre amîndouă.
L.A.: “Se pierde în negura vremurilor”, cum se spune ironic, data respectivă. De fapt a fost un concurs de împrejurări, nici măcar foarte dorit sau premeditat de mine, debutul în presa literară. Pînă la sfîrșitul studenției nu publicasem nimic, pentru că nu m-am considerat destul de matur și totdeauna am luat publicarea foarte în serios, ca un gest de asumare a unei responsabilități. Pe atunci oricum eram și în comunism, în adolescența mea, cînd nu era ușor să publici, trebuia pînă la un punct să te înscrii în cele permise de cenzură și de autoritățile comuniste. Dar, dincolo de asta, nu mă socoteam suficient de matur și pregătit pentru a publica și nici nu am făcut tentative. Dar, pe cînd eram în armată, întîmplarea a făcut să descopăr, la niște colegi de la Facultatea de Litere din Timișoara, cu care eram soldați împreună, revista România literară. Eu n-o mai văzusem niciodată, dar ei o primeau de acasă, de la părinți, odată cu pachetele de mîncare. Aș vrea să evoc aici figura unui regretat coleg, extrem de rafinat și distins, Răzvan Georgescu, fiul dirijorului de la Timișoara care s-a stins nu demult. El însuși, Răzvan, a murit deja, după ce a făcut cîteva filme, a avut o scurtă carieră cinematografică. După cum spuneam, era o personalitate încă de atunci, din prima lui tinerețe, cînd eram colegi de armată, la Constanța. El primea revista aceasta. Văzînd că ei o citesc așa, cu elan, le-am împrumutat-o și eu și am rămas cucerit de diferența uriașă dintre limba de lemn, care exista pe vremea aceea, și ce găseam în România literară la jumătatea anilor ’80, mai precis în 1984-1985. Sigur că prima figură care m-a captivat, pe care am citit-o apoi mereu și mereu, a fost a cronicarului literar Nicolae Manolescu, showman-ul de acolo. Am terminat armata, am terminat și facultatea, am ajuns profesor în vîrful muntelui, în județul Suceava, la Cîrlibaba, lîngă Vatra Dornei, și am revoluționat serviciile poștale din satul respectiv, făcînd abonament la România literară. Nimeni nu mai auzise de această publicație. Venea poștașul, îmi intra pînă în casă, nu înfigea presa între parii porții, ca la ceilalți, ca să fie sigur că nu cumva se pierde. Deci am citit și acolo permanent, un an, cît am fost pe munte ca profesor de română. Apoi am revenit la Cluj. Continuînd să citesc, săptămînă de săptămînă, așteptam cu mare nerăbdare apariția revistei. La un moment dat, în 1991, Nicolae Manolescu a publicat o cronică literară la o carte de Ștefan J. Fay, despre niște adnotări legate de Ion Barbu. Era vorba acolo și despre faimoasa poezie, “Din ceas, dedus adîncul acestei calme creste / intrată prin oglindă în mîntuit azur…” etc. Manolescu, în comentariul lui, argumenta de ce, după “din ceas”, este nevoie de o virgulă, fiindcă sînt sintagme diferite, pe de o parte este “din ceas”, pe de altă parte este “dedus adîncul”, așadar, practic, adîncul era dedus. Lipsește o virgulă, dar nu-i nimic, o subînțelegem noi, fiindcă altfel nu se prea pricepe poezia. Ca să fiu sincer, eu cunoșteam foarte bine acel text poetic și chiar nu vedeam utilitatea virgulei, pentru că aveam o altă lectură, după care “din ceas dedus” constituie o sintagmă, iar “adîncul calmei creste” e altceva. Acum intru în niște detalii tehnice, dar poate că nu e bine și atunci mă retrag din ele.
A.V.: Puteți să le spuneți liniștit. Avem timp.
L.A.: Mă gîndesc la publicul nostru, care poate că nu freamătă la tainele poeziei ermetice. Fapt este că am pus mîna pe niște cărți să văd alții cum au citit sintagma respectivă. Am constatat că nu s-a păstrat ultima versiune, pentru tipar, a poeziei lui Ion Barbu. Am găsit cîteva studii care analizau laboratorul său de creație, în unele exista virgula, în altele nu exista virgula. Și, punînd toate acestea cap la cap, am făcut o scrisoare, care începea cu “Stimate domnule Nicolae Manolescu”, am citit în numărul cutare din România literară articolul dumneavoastră, în care argumentați că e nevoie de o virgulă, fiindcă sensul poeziei este acela și acela. Dar, iată, eu argumentez că ar trebui fără virgulă, sau dacă totuși o înțelegem acolo, atunci trebuie să mai adăugăm încă una, care să anuleze valoarea de rupere a sintagmei, și anume după cuvîntul “dedus”, pe modelul: “Din ceas, dedus, adîncul acestei calme creste…”. Dădeam diverse argumente, ele pot fi găsite, au fost publicate. Am reluat articolul, pe urmă, în cartea mea de debut. Și desfășuram bibliografia aferentă, cu alte voci critice, care s-au exprimat la adresa poeziei lui Ion Barbu. Am pus scrisoarea într-un plic, m-am uitat pe coperta revistei să găsesc adresa redacției, am menționat pe ea: Domnului Nicolae Manolescu, la România literară etc. și am trimis-o cu poșta simplă. După vreo două sau trei săptămîni, spre uimirea mea, am găsit, într-o poziție destul de onorantă, într-un colț de pagină, dar spre începutul revistei, textul pe care-l intitulasem Pornind de la o virgulă… Titlul meu exista, dispăruse adresarea “Stimate domnule Nicolae Manolescu” și, peste tot unde era exprimarea la persoana a II-a plural, “după cum știți”, “după cum ați formulat”, “după cum ați arătat”, era transcris la persoana a III-a singular, “după cum se știe”, “după cum s-a arătat”, “după cum se cunoaște” etc. Probabil ca să nu existe o adresare prea directă, să sune totul a articol și nu a scrisoare. Acel text al meu a apărut în România literară. Deci am debutat într-o situație privilegiată și fără s-o fi premeditat cu tot dinadinsul, mai mult împins de dorința de-a clarifica un lucru, sau în orice caz de a prezenta un alt punct de vedere. Acest fapt sigur că mai întîi m-a uimit, apoi m-a bucurat foarte tare, dar, una peste alta, cînd am digerat mai calm toată întîmplarea, m-a impresionat profund. Pentru că, vă dați seama, eu eram efectiv un necunoscut din provincie, care îi trimite șefului celei mai importante reviste culturale din țară un mesaj, în care îi spune că nu este de acord cu lectura lui. Și că se poate și altfel. Dar, mă rog, în virtutea textului literar, nu este greșit cum a citit Manolescu, însă ar trebui acceptată și această versiune, poate că nu s-a gîndit la ea. Ei, și fără să am nici un fel de pretenții de tipărire sau alte așteptări, persoana respectivă, a cărei lectură era pusă în dubiu pînă la un punct, efectiv îmi ia mesajul și îl pune la dispoziția tuturor, cu un gest de deschidere și de generozitate sufletească, pe care prea puțin l-am mai întîlnit după aceea pe la alții. O spun cu toată sinceritatea, știu cine este Nicolae Manolescu, știu ce critici i se aduc din diverse părți, dar asta pe mine, în această secundă, nu mă interesează. Eu mă refer strict la povestea debutului meu. Așadar am rămas profund impresionat de generozitatea și altruismul lui N. Manolescu, care a făcut un gest la care eu însumi nu mă așteptam. Iată că așa am debutat. Ăsta a fost primul pas în publicistica literară. Pe urmă au mai fost și alții.
A.V.: Voiam să vă întreb… pentru că dumneavoastră ați debutat într-un mod unic, din cîte îmi dau seama…
L.A.: Sper…
A.V.: Eu n-am mai întîlnit pînă acum așa ceva. Sînteți un caz destul de rar și fericit, văd. V-a adus un plus acest debut, faptul că Nicolae Manolescu a intervenit, într-un fel sau altul?
L.A.: Nu în mod direct. Dar, în mod indirect, ce s-a întîmplat după aceea? Văzînd că am fost publicat acolo, am început să le trimit, așa, ca sticla pe care o arunci în mare cu un mesaj, dacă ajunge – bine, dacă nu – nu, m-am apucat să le expediez la România literară diverse articole, cu o tentă polemică destul de accentuată însă. Mi-am zis: hai să văd. Dacă sînt tipărit, bine, dacă nu, asta este. Am avut trecere cu Ion Barbu, deși mesajul meu era ușor incomod, hai să mai am niște încercări. Spre surprinderea mea, cu ușoare întîrzieri, date de oportunitățile de spațiu editorial, de care ei dispuneau, acele articole, dacă nu greșesc, toate, sau poate cu o singură excepție, au fost publicate. Și, repet, nimeni nu mă cunoștea, aveam oricum un nume mai ciudat. Am și o garanție că nu s-a umblat cu “pile”. La un moment dat – asta e o altă poveste, la fel de amuzantă, drolatique, cum zic francezii – am propus un articol foarte elogios la adresa lui Paul Goma. Îi apăruse o carte aici, la Cluj, am cumpărat-o, nu știam cine e Goma, am citit-o, am scris o cronică entuziastă în acel context și am trimis-o. S-a publicat. Iar Goma, cum era el cu toate antenele întinse, să vadă ce se întîmplă, cine-l laudă, cine-l înjură, pe vremea aceea era foarte sensibil, cum a fost de fapt în toate vremurile, s-a interesat la Monica Lovinescu: cine e Laszlo Alexandru ăla, care mă laudă în România literară? Ea i-a răspuns: nu știu, n-am auzit de el în viața mea, dar stai că-l întreb pe Manolescu, fiindcă el e șef pe acolo și trebuie să-l știe. De unde am aflat asta? Dintr-o scrisoare de-a lui Goma, fiindcă pe urmă am intrat în corespondență cu el, vreo zece ani am avut o legătură foarte intensă, vreo 800 de pagini, care n-au fost publicate pînă acum, dar într-una el relatează această poveste. Așadar Monica Lovinescu a luat legătura cu Manolescu, să-i spună pe urmă lui Goma cine e acest Laszlo Alexandru. A revenit la autorul comentat și i-a zis: uite, nici Manolescu nu-l cunoaște, dar zicea că e ceva inginer de pe la Cluj. Nu prea le are cu literatura, dar mai trimite niște articole și noi i le publicăm. Ceva inginer pe la Cluj. Și îmi scrie Goma: dom’le, dar chiar sînteți inginer? Că eu așa am aflat de la Manolescu, prin Monica Lovinescu. Am început să rîd, citind scrisoarea. Pe urmă i-am răspuns. Există acest mesaj, poate că se va publica vreodată corespondența noastră, care e suculentă – poate mai puțin în ultimii ani, cînd ne-am luat la polemici și la harță, destul de contondent, iar pe urmă ne-am certat și ne-am despărțit. Dar prima parte e foarte amuzantă. I-am dezvăluit lui Goma: mă bucur că îmi scrieți aceste lucruri și mă bucur că Nicolae Manolescu mă publică la România literară fără să știe că eu, de fapt, sînt literat, am absolvit Facultatea de Litere din Cluj, de Filologie, cum îi zicea. În acest moment – adică în acel moment, în 1992 – sînt înscris la doctorat, la Litere, iar teza mea de doctorat se cheamă Criticul literar Nicolae Manolescu. Așadar mă bucur că n-a aflat și este extrem de gratificant pentru mine, că nu de aia mă publică în România literară fiindcă eu fac un doctorat despre el, căci el nici nu știe treaba asta. Lăsați-l să mă creadă în continuare inginer, fiindcă eu tocmai îi studiez în detaliu opera și măcar o să-mi văd nestingherit de cercetarea mea. Este foarte onorant pentru mine că mi-ați dezvăluit că doar atîta știe Nicolae Manolescu despre mine. “Miracolul” a continuat, eu am fost publicat cîțiva ani în România literară și, datorită acestui fapt, apoi, vă spuneam că am avut un avantaj indirect de pe urma situației respective, cînd a fost să mi se tipărească volumul de debut, care se cheamă Între Icar și Anteu și începe cu eseul Pornind de la o virgulă… Așadar cartea aceasta adună cîteva dintre eseurile mele apărute acolo. Cînd m-am dus cu volumul la editură, întîmplător a fost Dacia, sigur că, fiind vorba de articole din România literară, care era foarte cunoscută, iar numele meu se făcuse un pic auzit, am pătruns cu mai multă ușurință spre publicare. Sigur că a existat o finanțare, obținută printr-o sponsorizare, dar poate că mi-a fost mai ușor decît altora.
A.V.: Acum, că ați adus vorba, hai să vedem din aproape în aproape cine v-a sponsorizat atunci? cine v-a susținut?
L.A.: Din aproape în aproape, erau pe atunci, tot la șase luni, sau odată pe an, nu mai țin minte cu precizie, sesiuni de finanțare în cadrul Fundației Soros. Diverse edituri sau fundații înaintau proiecte de finanțare, cereri argumentate, cu persoana autorului, conținutul cărții etc. Era un “board”, cum se spunea pe americănește, un comitet, un consiliu, care lua în discuție aceste candidaturi, pe baza a două scrisori de recomandare. Țin minte că l-am rugat, dacă tot ne cunoscusem deja prin corespondență (fiindcă altminteri parcă numai odată l-am văzut în carne și oase) și m-a sprijinit criticul Gabriel Dimisianu, de la România literară, care ridica de obicei corespondența și mi-a facilitat publicarea. Dacă tot comunicam prin scrisori, cu Poșta Română, că așa era pe vremea aceea, nu exista internetul, nu existau telefoanele celulare, i-am spus într-o scrisoare: uitați, aș avea nevoie de o recomandare la Fundația Soros să-mi public în volum articolele pe care unele, multe, dumneavoastră le-ați inclus deja în România literară, le cunoașteți, n-ar trebui să fie probleme, legat de conținutul lor. I-am spus de asemeni: sincer să fiu, nu știu, n-am a doua persoană căreia să mă adresez. Atunci s-a scărpinat el în cap – presupun, de aici, de la distanță – și a zis: uite, am aici o colegă de redacție, doamna Adriana Bittel, care nu vă cunoaște, nici dumneavoastră n-o cunoașteți, dar o rog să arunce o privire peste ce ați scris. Dînsa este o persoană foarte cumsecade, dispusă să ajute tinerii. Vă face ea a doua recomandare. Și așa, cu cele două scrisori, obținute sub forma aceasta, și cu restul dosarului, am depus cererea prin intermediul editurii – pe atunci Dacia din Cluj era prestigioasă, cea mai importantă editură din Ardeal, pot să spun – și am obținut finanțare de la Fundația Soros. Asta ce presupunea? Că eu nu trebuie să vin cu bani de acasă. Nu mi s-au plătit drepturi de autor, să nu credeți că mi-am cumpărat o mașină roșie de lux, n-am luat nici un ban, doar atît că n-am dat nici un ban. Așa mi-a apărut cartea de debut. Pe urmă am avut cîteva comentarii elogioase precum și cîteva palme peste cap, din partea unora, care erau supărați ce mai caut eu pe-aici, prin zonă. Dar e interesant că palmele le-am luat de la unii clujeni, iar elogiile le-am luat de la bucureșteni și de la presa națională. Una peste alta, ele s-au echilibrat pozitiv pentru mine. La palme am răspuns, pe vremea aia așa procedam, că eram polemist, iar elogiile le-am trecut sub o pioasă tăcere pînă în acest moment. Și mi-am văzut de drum.
Laszlo Alexandru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.