Gabriel Prokofiev este un DJ și compozitor englez, nepotul compozitorului rus Serghei Prokofiev. Muzicianul de azi a compus “Beethoven IX – Symphonic Remix”, o lucrare pentru orchestră și instrumente electronice. Premiera este interpretată la Festivalul Beethoven din Bonn, iar autorul însuși acompaniază orchestra cu un laptop. “Pe măsură ce studiam Simfonia a IX-a a lui Beethoven, îmi amintea ce influență puternică a exercitat asupra muzicii care i-a urmat. Multe dintre tehnicile folosite de el, în special finalurile apoteotice, codele, dramatismul, energia și imboldul pe care le-a avut le găsim peste tot, mai ales în muzica de dans și în muzica electronică. Sînt parte din cultura noastră și își au de fapt originea în simfoniile lui Beethoven.”

Profesorul surd de muzică Paul Whittaker tocmai ne interpretează o scurtă piesă la pian. Iar apoi ne explică: “Percep muzica parțial prin vibrație, dar mai mult mă bazez pe ceea ce văd pe partitură. Cînd îmi scot aparatele auditive, nu aud absolut nimic. Dar în momentul în care am o partitură, o deschid, o citesc, știu în mintea mea exact cum sună. Cînd apăs o clapă a pianului, ciocănelul lovește o coardă, vibrațiile îmi urcă pe braț, iar fiecare notă se simte diferit. Este foarte ușor să corelez ceea ce văd, cu ceea ce simt și fac”. “Să auzi și apoi să-ți pierzi auzul e o pierdere enormă pentru oricine, mai ales cînd ești interpret și compozitor. Evident că Beethoven s-a izolat tot mai mult. Sigur, mai avea prieteni și vizitatori. Surditatea are acest efect asupra ta. Dacă te gîndești la cultura vieneză a anilor 1800, oamenii se întîlneau în cafenele, pentru că acolo aflau noutățile și discutau politică. Dacă nu auzi și nu participi la conversație, te simți lăsat pe dinafară, exclus. Izolarea este problema cu care mă lupt cel mai mult.”

La Sao Paulo, în Brazilia, cea mai mare favelă de cocioabe sărăcăcioase este Heliopolis. Viața zilnică e marcată aici de criminalitate și droguri. Institutul Baccarelli îl aduce pe Beethoven printre oamenii de la periferie. Peste o mie de copii și tineri primesc aici lecții de muzică și au format 4 orchestre, 14 coruri și peste 40 de grupuri muzicale. Cei mai buni s-au adunat în Orchestra Simfonică Heliopolis, cu care pot să cîștige și niște bani. Nicoli Correia Martins este violonistă în cadrul orchestrei. Ea exersează permanent, acasă, lîngă mama și sora ei, sau la școală. După ce și-a cumpărat cu greu vioara, “am știut că asta vreau să fac cu viața mea. Nu-mi pot imagina viața fără vioară. Nu pot. Cînt cu ea, muncesc cu ea. Toată viața mea, absolut tot ce fac, se învîrte în jurul viorii. Nici măcar nu-mi pot imagina o zi fără ea. Mă tem că mi-aș putea rupe mîna. Cum aș mai cînta atunci? Nu se poate întîmpla una ca asta. Nu pot trăi fără muzică”. Daniel Alves da Rocha cîntă la violoncel. Cînd merge “acasă”, locuiește de fapt sub niște trepte, într-un hol de la intrare. Își lasă instrumentul muzical pe pat, fiindcă în rest nu prea mai este loc. Dar se pregătește mereu pentru marele concert.

Studentul surd Benjamin Moreno, care într-o vizită cu clasa a avut ocazia să dirijeze de probă, cîteva clipe, orchestra ce pregătește concertul Beethoven din Barcelona, ne spune: “Întotdeauna mi-a plăcut muzica. Cu urechea dreaptă, pot simți vibrația. Cu stînga, aud puțin. Cînd eram mic, auzeam. Mereu ascultam muzică. Mă emoționa. Uneori, dacă muzica era tristă, îmi venea să plîng. Îmi dădea tot felul de stări. Acum aud doar în trupul și în mintea mea. Senzațiile sînt adevărate, pentru că îmi dau fiori. Prima oară cînd am auzit muzica și mi s-a făcut piele de găină, a fost emoționant. Nu mai simțisem asta niciodată. La fel simt și acum. Simt nu doar cu urechile, ci cu tot trupul. Simt peste tot. Inima îmi bate mai tare cînd ascult. Mă face foarte fericit”.

Iar apoi concertul Beethoven începe în Japonia, la Osaka; în Spania, la Barcelona; în Germania, la Bonn; în Congo, la Kinshasa; în Brazilia, la Sao Paulo; în Austria, la Salzburg. Cu toții – interpreți, spectatori – și-au îmbrăcat hainele de sărbătoare, chiar dacă sînt foarte deosebite, după climă și continente. Spectatorii surdo-muți catalani comentează între ei, prin limbajul semnelor, sunetele muzicii, așa cum le intuiesc din vibrații. Simfonia a IX-a de Beethoven este foarte intens trăită, chiar și după două secole, peste tot în lume.

Simfonia a IX-a a fost de multe ori exploatată în scopuri politice. Filarmonica din Berlin, dirijată în 1942 de Wilhelm Furtwängler, a interpretat-o pentru a sărbători ziua de naștere a lui Hitler, în prezența Ministrului Propagandei, Joseph Goebbels, și a altor notabilități naziste. Ea a reprezentat, ca imn unificator în competițiile sportive, cele două Germanii despărțite politic de Zidul de la Berlin. Regimul rasist alb din Africa de Sud a impus-o ca imn național glorios, împotriva populației majoritare. În 1986, în timpul dictaturii militare din Chile, femeile au manifestat contra lui Pinochet cîntînd “Oda bucuriei” și solicitînd eliberarea deținuților politici. În iunie 1989, protestele din Piața Tienanmen, la Beijing, s-au desfășurat pe notele Simfoniei a IX-a. Din 1985, “Oda bucuriei” este imnul oficial al Comunității Europene, azi: Uniunea Europeană, exprimînd esența valorilor democratice care ne unesc continentul: libertate, pace și solidaritate.

La Kinshasa, în Republica Democrată Congo, una dintre cele mai sărace țări din lume, Orchestra Simfonică Kimbanguiste a fost înființată în 1994 de un fost pilot, muzician autodidact și, grupînd circa 200 de artiști amatori, a devenit singura orchestră simfonică din Africa Centrală. Instrumentiști desculți, îmbrăcați sărăcăcios, unii cu aspect famelic, se implică total în repetițiile pentru interpretarea beethoveniană: în așa măsură încît, deși pornește o ploaie măruntă și pisăloagă, în curtea strîmtă unde abia au încăput cu toții, acordurile mărețe, emoționante, nu se întrerup. Dirijorul lor ne declară că “începe prin a spune: Atenție! Aceasta este o muzică plină de emoție și de surprize. Care a fost ideea lui? Unde voia să ajungă? Ce voia să exprime? Simți că muzica asta are ceva. Dar nu poți spune exact ce”. Totuși un lucru se conturează: “E o lume în care oamenii vor trăi împreună, fără discriminare din cauza culorii pielii sau a apartenenței. Oamenii vor trăi în comuniune. Oamenii vor împărți preaplinul lor cu ceilalți. Nu mai este o idee religioasă. Este o idee universală”.

Repetițiile pentru mega-concertul Beethoven de la Osaka, în Japonia, sînt marcate de eforturile dirijorului de-a coordona de pe scenă un număr așa mare de interpreți. Dintre 15.000 de candidați, au fost trași la sorți cei 10.000 de participanți, care vor primi, fiecare, cîte 700 de euro. Încep cu toții prin a-și flexa mîinile lipite, deasupra capului, și a face aplecări stînga-dreapta din trunchi, într-o bună coordonare. După cuvintele introductive și dialogul cu sala, maestrul Yutaka Sado încearcă să rupă cercul individualităților, pentru a construi energia colectivă, mult mai puternică. Îi pune să strige în cor: “Freude!”, să se prindă de mîini cu cei de lîngă ei, să se îmbrățișeze pe după umeri, să se bălăbănească laolaltă în ritmul muzicii, să se întoarcă toți spre stînga, apoi spre dreapta, să lovească din spate umerii tovarășului de cor etc. “În fiecare zi vedem și auzim vești îngrozitoare. Făcînd muzică cu 10.000 de oameni, cu vîrste diferite, cu idei și mai diferite, putem crea un fel de spațiu sacru în sunet. Muzica i-a unit întotdeauna pe oameni într-un mod minunat”, ne declară dirijorul.

În timp ce maestrul japonez pleacă de la repetiție conducînd ultimul model luxos de Audi, cuvintele corului, în limba germană, sînt scrise cu creta pe tablă, în școala improvizată din Africa. Învățăceii austeri stau ghemuiți și silabisesc minuțios, încercînd să pronunțe corect cele notate: “Betreten”, “Eine Seele”.

Filmul realizat de Christian Berger în 2019 urmărește destinul mondial al Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven, într-o călătorie fascinantă, care se străbate cu sufletul la gură. “Am filmat în opt țări, pe patru continente. Eroii noștri vorbesc zece limbi diferite, dar totuși Beethoven a fost mereu cîntat în germană. Aceasta a fost o provocare serioasă”, remarcă regizorul.

“E cea mai mare simfonie din toate timpurile” – declară apăsat muzicianul grec Teodor Currentzis, care  dirijează orchestra rusească MusicAeterna și propune o interpretare viguroasă a capodoperei, în cadrul Festivalului de la Salzburg. Repetițiile sale migăloase dinaintea recitalului, insistînd pe cele mai mici detalii ale ritmului sunetelor, sînt incluse aici. “Dacă ar veni cineva de pe altă planetă și te-ar întreba ce e civilizația umană, e mai bine să-i cînți Simfonia a IX-a. Este o dovadă a civilizației umane. Ca Partenonul. Este monumentală.” “Problema cu Simfonia a IX-a este că e foarte cunoscută, dar, chiar și pentru cei ce o cunosc foarte bine, rămîne parțial nedescoperită, pentru că în simfonie există un anumit spațiu care nu este complet limpede. Ai nevoie de o revelație, de o epifanie pentru a pătrunde în acest spațiu.”

Manuscrisul original al partiturii, o comoară de acum 200 de ani, se păstrează în departamentul de muzică al Bibliotecii de Stat din Berlin. Specialista instituției deschide emoționată, în fața camerei de luat vederi, paginile îngălbenite de timp, care includ scrijeliturile furioase ale maestrului, ștersăturile, revenirile, tatonările sale. “Valoarea ei este inestimabilă, importanța ei este universală”.

În Shanghai, China, compozitorul Tan Dun a cîștigat deja Oscarul pentru muzică de film. Născut într-un sat din China, cu studii făcute în Statele Unite, a cutreierat lumea largă. Noul lui proiect este “Concertul Coral: Nouă”, pentru interpretarea simfoniei lui Beethoven, la comanda Societății Beethoven din Bonn și a Filarmonicii Regale din Londra. Spre a se inspira, cutreieră șantierele metropolei chinezești, îi ascultă zgomotele – scîrțîitul macaralei, vîjîitul frezei de asfalt, clinchetul tramvaiului – care se găseau deja, în stadiu conceptual, în lucrarea beethoveniană concepută cu două secole mai devreme.

Paul Whittaker, licențiat în muzică la Universitatea Oxford, lucrează ca profesor și antrenor motivațional. A fost decorat cu Ordinul Imperiul Britanic de Regina Elisabeta. El implementează la Palau de la Musica Catalana din Barcelona proiectul “Feel the Music”, alături de muzicienii Orchestrei de Cameră Mahler și copiii cu deficiențe de auz. Profesorul e complet surd – s-a născut astfel, înțelege așadar perfect problemele cu care se confruntă persoanele afectate de această infirmitate. Totuși el cîntă la pian și orgă. Ne arată un prim exercițiu, în fața copiilor surzi: cum să aplaude cu toții, ritmic, sincronizat, călăuzindu-se după gesturi. În jurul lor domnesc rîsul și veselia, ca la școală. “Consider că muzica e accesibilă tuturor. Nu contează de unde vii, dacă ești surd, dacă auzi sau dacă ai vreun handicap. De muzică se poate bucura toată lumea și este accesibilă tuturor”, ne spune el cu zîmbetul pe buze. Sunetele viorii, ale violoncelului, pot fi percepute prin intermediul vibrațiilor pe care acestea le produc, lipind bunăoară palma de dușumea. Elevii comentează apoi, prin gesturi, diferențele percepute. Muzica lui Beethoven, compozitorul genial care a surzit pe la vîrsta de 30 de ani, poate fi cel mai fidel receptată și explicitată de artistul născut fără auz, care le predă azi muzica oamenilor cu aceeași infirmitate. “Partea minunată a muzicii este că transcende barierele culturale. Transcende barierele de limbă. Este unul din acele lucruri care aduc oamenii laolaltă. Simfonia a IX-a de Beethoven este una dintre acele puține piese care, peste tot în lume, au capacitatea de a uni oamenii. Vorbește despre libertate și unitate.”

La Osaka, în Japonia, de 20 de ani încoace, are loc anual un eveniment extraordinar: Simfonia a IX-a de Beethoven este interpretată, într-o uriașă sală de spectacole, de către 10.000 de cîntăreți și o orchestră, stînd cu toții sub bagheta maestrului Yutaka Sado. Ei sînt uniți în jurul conceptului care în japoneză se cheamă “yorokobi”, iar în germană e “Freude”, “bucurie”, cuvînt strigat răspicat în cadrul odei celebre. Întîia dată simfonia “Daiku” (“a noua”) a fost interpretată în Japonia de prizonierii germani din Primul Război Mondial, care au primit permisiunea să se destindă în evenimente culturale, în cadrul lagărului de concentrare. Atunci a răsunat muzica lui Beethoven pentru prima oară în toată Asia. Evenimentul e comemorat azi de un muzeu specific, construit pe acele locuri.