Image

Roberto Duran la 73 de ani: boxul cu mâini de piatră

Când l-am văzut pe Ali am știut ceea ce vreau să devin, un luptător. Dar apoi l-am văzut pe Duran. Și atunci am știut ceea ce vreau să fiu – cineva pe care să îți fie frică să îl privești. Diavolul! (Mike Tyson)

Boxul este un sport încărcat de fascinația trecutului. Istoria acestei discipline sportive se împletește de fiecare dată cu poveștile extraordinare ale unor pugiliști care au scris istorie atât în ring, cât și în afara lui. Puține sunt sporturile care au dat lumii personalități atât de marcante și pe planul extrasportiv, așa cum a dat boxul: Joe Louis, Rocky Marciano, Mohammad Ali, sunt doar câteva exemple de pugiliști a căror carieră a depășit cu mult sfera sportivă, ajungând să reprezinte adevărate repere sociale, să simbolizeze lupta dintre bine și rău, activismul împotriva războiului sau a discriminării rasiale. Povestea lui Roberto Duran se încadrează și ea la acest capitol al extraordinarului, a unui sportiv devenit eroul unei națiuni sărace aflată într-o criză economică profundă.

Statul Panama este cunoscut în întreaga lume pentru 3 lucruri – Canalul Panama, dictatorul Manuel Antonio Noriega și pugilistul Roberto Duran. În anul 1914 Statul american a dat în folosință canalul, și l-a exploatat autoritar și sub formă de monopol comerical până în 1977, când în urma acordurilor dintre cele două state, i s-a permis și statului Panama să controleze canalul și să beneficieze de veniturile rezultate astfel. În anii 60-70 ai secolului trecut, mizeria și sărăcia statului Panama contrasta izbitor cu belșugul și bunăstarea pe care o oferea exploatarea canalului pentru americani. Statul american și-a asumat rolul de propietar al canalului și al zonei limitrofe, astfel încât cetățenii locuitori ai împrejurimilor canalului s-au găsit în situația de a nu mai avea dreptul la liberă circulație pe propriul lor teritoriu. Președintele de atunci al Americii, Ronald Reagan a spus – am plătit pentru canal, l-am construit și avem intenția să îl păstrăm. Situația a devenit tensionată când oamenilor li s-a interzis arborarea drapelului statului Panama în zona controlată de americani. A urmat o perioadă de tensiuni politice între cele două țări, și de proteste de stradă violente care au avut drept rezultat acceptarea unui compromis pentru americani și exploatarea în comun a canalului.

Dar în 1983, generalul Manuel Noriega a preluat puterea în Panama și a instaurat o dictatură militară care a durat până în 1989. În tot acest timp, canalul Panama a devenit, cu complicitatea armatei panameze, o zonă de tranzit pentru traficul de droguri. Cartelurile din America de Sud foloseau canalul pentru a transporta sute de tone de droguri în întreaga lume. Astfel, Noriega a început să încaseze sume uriașe de bani din partea traficanților, asta în timp ce populația statului Panama se afunda tot mai mult în sărăcie și totalitarism. În timp ce Noriega și acoliții săi încasau sume colosale de pe urma traficului de droguri pe care îl favorizau, țara se afunda din ce în ce mai mult într-o criză umanitară. În scurt timp statul Panama a căzut într-un haos generalizat care a culminat cu intervenția armatei americane, și înlăturarea lui Noriega de la putere în 1989.

În aceast context nefavorabil a trebuit să trăiască Roberto Duran – sărăcie, mizerie, condiții inumane de trai și dictatură militară. O familie părăsită de figura paternă, și situația de a fi nevoit să doarmă pe stradă alături de familia sa. În acest mediu toxic, pentru a putea supraviețui trebuia să lupți pentru viața ta. Așa a început Duran să boxeze. 

Am fost întotdeauna fericit, chiar dacă eram sărac. Nu am avut nicio ambiție. Curățam pantofi și vindeam ziare. (Roberto Duran)

Duran a fost produsul sărăciei, și acest aspect a contribuit decisiv la felul în care și-a consturit cariera. Acest lucru l-a făcut să își dorească mai mult decât oricine să reușească în box. Toată ura și frustrările copilăriei și adolescenței puteau fi refulate în meciurile de box. Nopțile în care trebuia să se culce flămând sau să doarmă pe stradă au devenit un catalizator pentru performanțele sale din ringul de box. Duran nu a avut niciodată o familie propriu-zisă. La 5 ani este părăsit de figura paternă și ajunge pe stradă. Aici trebuia să se descurce. La o vârstă atât de fragedă încerca să își susțină mama și frații.

Zona unde Duran a copilărit se află la doar 200 de metri de zona Canalului Panama. Prin urmare Duran a trăit o bună peiroadă din viață sub un regim al unei zone puternic militarizate, care avea propriile legi și reguli, până și propria poliție. Un veritabil stat în stat, pentru că era considerat un teritoriu american suveran.

Am devenit pugilist din nevoie. Din necesitatea de a supraviețui. Eu și familia mea nu aveam bani de mâncare, dormeam pe stradă. (Duran)

Roberto Duran a început boxul profesionist în 1968, la doar 16 ani și 252 de zile, cu o victorie prin decizie unanimă împotriva lui Carlos Mendoza. Încă de la primele meciuri Duran a căpătat porecla de manos de piedra (mâini de piatră) datorită loviturilor sale devastatoare și a faptului că majoritatea meciurilor pe care le disputa se terminau înainte de gongul final.

Începând de atunci a legat o serie de 28 de victorii consecutive, din care 24 prin knockout, ceea ce a atras interesul unor importanți oameni din lumea boxului. Cine era acest puști din Panama care își punea la podea toți adversarii? La puțin timp, legendarul Ray Arcel, cel care produsese 20 de campioni mondiali la box, l-a luat sub bagheta sa.

Atunci când Duran se lupta, știai că urmează să se întâmple ceva. (Larry Merchant)

Aici Duran a început să își perfecționeze tehnica, chiar dacă legendarul antrenor spunea despre acesta că nu trebuie să îl învețe nimic, pentru că Duran știa să facă totul în ring, fiind un luptător nativ.

Genul acesta de luptători au învățat totul de pe stradă, și au adus cu ei în ring acest lucru. Acești luptători, plecând de la a avea nimic, nu aveau nimic de pierdut. (Marvin Hagler)

Primul titlu

În 1972, la doar 21 de ani, Roberto Duran s-a luptat pentru prima dată pentru titlul mondial la categoria ușoară și pentru centura WBA, în New York. L-a întâlnit pe Ken Buchanan. Chiar dacă era mare favorit, britanicul nu a avut nicio șansă împotriva tăvălugului Duran, și a fost învins prin knockout tehnic în runda a 13-a. Duran era campion mondial!

Nu mă putea învinge nimeni. Mă simțeam invincibil! (Duran)

Treptat pugilistul panamez ajunge să fie remarcat și de platourile de filmare. Astfel devine sparring partner pentru Sylvestre Stallone în Rocky 2. Actorul american a simțit pe propria lui piele talenul lui Duran și faptul că acesta era foarte rapid și lua în serios fiecare luptă.

Roberto Duran vs Sugar Ray Leonard

Apariția promoterilor precum Don King sau Bob Arum, l-au ajutat pe Duran să obțină lupte pe bani foarte mulți și să i se ofere posibilitatea de a lupta pentru centuri și titluri mondiale. Așa a ajuns să îl confrunte pe Sugar Ray Leonard, în 1980, pentru titlul mondial WBC la categoria mijlocie mică. Dar meciul împotriva lui Leonard a venit abia după 8 ani de la cucerirea titlului WBC la categoria ușoară, timp în care Duran a disputat 43 de meciuri, a pierdut unul singur, și și-a apărat titlul de 12 ori. Duran a dominat cateogria ușoară timp de aproape un deceniu. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care i s-a oferit posibilitatea să crească în categorie și să se lupte pentru tilul WBC la mijlocie mică.

Mâini de piatră era o poreclă care i se potrivea perfect. Pentru că mâinile și loviturile lui erau precum niște cărămizi. (Sugar Ray Leonard)

În jurul meciului dintre cei doi pugiliști s-a creat o adevărată isterie. Era lupta dintre un olimpian, golden boy-ul Americii, și un demon, un om venit din ghetouri, dispus să facă totul pentru a câștiga. Era totodată și o luptă dintre bine și rău, dintre americani și hispanici, cei din urmă fiind văzuți tot timpul ca niște persoane indezirabile. Duran și-a asumat rolul de personaj negativ, și cu cât era mai contestat cu atât se ambiționa mai tare. Încă de la conferința de presă, deși nu vorbea engleză, Duran nu s-a sfiit să facă declarații îndrăznețe în fața ziariștilor și să trimită săgeți către adversarul său, pe care nu îl considera decât un clown. Curajul și tupeul se împletau într-o manieră fascinantă în personalitatea lui Duran. Acesta nu s-a sfiit să o atace verbal nici pe soția lui Sugar Ray Leonard. Insultele adresate nu îi făceau cinste, dar Duran era dispus să facă totul pentru a-l demoraliza și demobiliza pe adversarul său. Nu avea nimic de pierdut. Voia să dea o palmă americanilor pe care îi detesta atât de mult. Pe 20 iunie 1980, în Montreal, Canada, cei doi s-au întâlnit în cel mai așteptat meci al anului. Meciul s-a disptutat cu casa închisă, interesul pentru luptă fiind enorm. Nu încape îndoială că cei doi pugiliști au știut să se vândă publicului, creeând povestea perfectă – lupta dintre bine și rău. Meciul a fost transmit și la televizor, în circuit închis, fiind cel mai vizionat eveniment sportiv de până atunci.

În toată cariera mea nu am intrat niciodată în ring nervos. Mai puțin în meciul cu Duran. (Sugar Ray Leonard)

Bursele celor doi pugiliști au fost și ele pe măsura evenimentului – Sugar Ray Leonard urma să încaseze 9 milioane de dolari, iar Roberto Duran 1.5 milioane.

Deși Sugar Ray pleca mare favorit, fiind neînvins în categorie, lupta a fost controlată în totalitate de Duran, iar arbitrii i-au dat câștig de cauză la puncte pugilistului panamez după 15 runde. La finalul meciului Duran nu s-a reținut să facă gesturi obscene publicului din sală care îl huiduia copios pe acest rebel al boxului. Din acel moment Duran a devenit un superstar, campion mondial WBC la cetegoria mijlocie mică, iar acest lucru i-a adus faimă, bani, dar și căderea.

Eroul unei națiuni

Când Duran s-a întors în țara natală, pe 23 iunie 1980, aeroportul din Panama City a fost luat cu asalt de zeci de mii de oameni care voiau să îl vadă în carne și oase pe campionul mondial. Imaginile erau incredibile, avionul care l-a adus pe Duran a fost pur și simplu înconjurat pe pistă de valuri interminabile de oameni. Duran devenise un erou pentru o națiune care nu își mai găsea niciun orizont. În întreaga țară a fost sărbătoare națională. Duran era un luptător al oamenilor de rând, al celor săraci și năpăstuiți, venit dintre ei și cunoscând foarte bine neajunsurile. Acum putea să le ofere speranța într-o viața mai bună. Panama intrase pe harta lumii prin box, nu doar prin probleme sociale și politice.

După acel meci, nu am făcut decât să mă relaxez. Am petrecut aproape 3 săptămâni bând și mâncând. (Duran)

Dar contractul cu promoterii presupunea și o revanșă contra lui Sugar Ray Leonard. Însă Duran nu era pregătit pentru a reintra în ring. S-a întors în cartierul unde a copilărit, El Chorrillo, și a petrecut zi de zi cu toți prietenii. Niciodată nu a uitat de unde a plecat. Se simțea în largul său printre oamenii săraci nu printre cei din înalta societate. El Chorrillo era un loc al celor mai săraci oameni, al celor fără locuri de muncă și al traficanților de droguri. Și totuși aici Duran se simțea în largul său.

Când ești în ring vrei să câștigi lupta cât mai repede. Pentru că primești aceeași sumă de bani și dacă câștigi prin knockout și dacă o faci la puncte. Deci în mintea mea era să îmi pun la podea adversarul cât mai repede pentru ca mai apoi să merg sa mă distrez cu prietenii. (Duran)

Roberto Duran devenise atât de cunoscut în Panama încât oriunde mergea era salutat, respectat, iar organele de stat nu îl dernajau cu nimic. Lui Duran i se permitea orice, până și la restaurant mânca pe gratis. Era mai mult decât un pugilist, era o legendă în viață. Din păcate această notorietate Duran nu a știut să o gestioneze. Într-o perioadă relativ scurtă de timp, ajunsese de la a nu avea ce mânca și unde dormi, la a câștiga milioane de dolari. Era foarte greu pentru cineva aflat în această situație să reușească să se mențină la un nivel ridicat în sport. Treptat a început să fie înconjurat de tot felul de oameni care trăiau pe banii lui, iar Duran a început să cheltuie sume colosale pe tot felul de distracții.

A petrecut mai mult decât am făcut-o eu. Și am vrut să îl prind nepregătit. (Sugar Ray Leonard)

Revanșa

Duran a fost anunțat de managerul său ca urmează să se lupte din nou cu Leonard cu doar o lună și jumătate înainte de meci. Vestea a venit ca un șoc pentru pugilistul panamez, care între timp lăsase antrenamentul deoparte și se ocupase de cântat, dansat, distracție și călătorii. Era complet ieșit din formă și cântarea aproape 90 de kilograme. Pentru a putea să se prezinte la meci, trebuia să intre în greutatea categoriei, adică să nu cântărească mai mult de 66 de kilograme în ziua cântarului. Așadar Duran trebuia să slăbească peste 20 de kiliograme în doar 6 săptămâni! Când a început antrenamentul pentru luptă, în Panama City, Duran cântărea 86 de kilograme.

A fost foarte greu, am plâns lacrimi de sânge.(Duran)

În toată această perioadă Duran nu a avut timp să pregătească bine meciul din punct de vedere tactic, pentru că a fost preocupat cu a pierde în greutate. A reușit în cele din urmă sa treacă cântarul, dar în ziua meciului Roberto Duran era un alt pugilist față de cel cu 5 luni înainte. Sugar Ray Leonard a simțit acest lucru, și a speculat fiecare aspect în avantajul său.

Pe 25 noiembrie 1980, în Louisiana, New Orleans, a avut loc revanșa. Încă de la primul gong Leonard a pus în practică tactica lui Mohammad Ali de a obosi adversarul, a-l face să se solicite mai mult decât era dispus să o facă, pentru a pierde din energie, și de a-l destabiliza la nivel psihic. Eschivele și show-ul făcut în ring de Leonard l-au scos din sărite pe Duran. De cele mai multe ori Sugar Ray se comporta precum un bufon, caraghios, totul spre amuzamnetul publicului. Lupta a devenit una de umilire a adversarului. Publicul a început să râdă, iar Duran nu a acceptat acest lucru și într-un final a cedat nervos. În runda a 8-a a spus – NO MAS, și a refuzat să mai continuie lupta.

Nu avea niciun leac, nu avea niciun răspuns pentru ceea ce îi făcem în ring… am făcut asta pentru că am văzut ceva în ochii lui – am văzut că nu era acolo. (Sugar Ray Leonard)

Leonard nu a venit să lupte. A venit să se comporte ca un clown, când a văzut că sunt slab. Asta a fost tot. (Roberto Duran)

Meciul a rămas în istorie prin această renunțare la luptă a lui Duran, și acest moment avea să îl urmărească toată carierea pe pugilistul panamez. După această înfrângere în care a pierdut titlul de campion mondial WBC la categoria mijlocie mică, Duran nu a mai fost același pugilist. Cariera sa a început treptat să sufere. Imediat după acel meci, Duran și-a anunaț retragerea definitivă din box. Dar era cât se poate de evident că un luptător născut pentru ring nu putea sta prea mult departe de box.

Căderea

Dar până să revină în ring, Duran a trebuit să treacă prin poate cea mai neagră perioadă a vieții și carierei sale. Toți cei care îi fuseseră alături cu câteva luni înainte, acum îi întorceau spatele. Duran devenise peste noapte din erou un nimeni. From hero to zero.

Oamenii mi-au întors spatele, nu mai puteam merge nicăieri pentru că eram insultat. Nu mai puteam să îmi părăsesc casa. A fost pentru prima dată când m-am simțit singur. (Roberto Duran)

Duran dezamăgise o națiune întreagă. Și pentru a reintra în grațiile susținătorilor săi, trebuia să facă ceva. Trebuia să boxeze din nou și să câștige un titlul de campion mondial. Înainte să boxeze din nou, Duran a petrecut 6 săptămâni într-o tabără de pregătire unde s-a supus celor mai grele antrenamente pentru a reveni la forma care l-a consacrat. Acum, cu suportul familiei, își regăsiese motivația.

Revenirea

După 9 luni de pauză, Roberto Duran a revenit în ring pe 9 august 1981, și a obținut o victorie prin decizie unanimă în fața lui Nino Gonzalez. Peste doar o lună a urmat o altă victorie, și se părea că Duran este din nou în mare formă. Mai mult decât atât, pugilistul panamez a primit șansa să devină challenger pentru centura WBC a categoriei semimijlocie. Dar realitatea spunea altceva, și meciul pentru centură cu Wilfred Benitez a fost pierdut, la fel și următorul împotriva lui Kirkland Laing.

Revenirea părea să nu fi fost de bun augur. La 31 de ani cariera lui Duran părea încheiată. Dar ambiția pugilistului panamez depășea orice obstacol. Pe 12 noiembrie 1982 Duran îl învinge pe Jimmy Batten, apoi pe 29 ianuarie 1983 pe Jose Cuevas. După aceste două victorii i se mai oferă o a doua șansă pentru a fi challenger al centurii WBC la categoria semimijlocie. Meciul de titlu s-a disputat la Madison Square Garden, în New York, pe 16 iunie 1983, chiar de ziua de naștere a pugilistului panamez. Adversarul său a fost Davey Moore, un pugilist de 24 de ani cu un fizic impresionant. Cei doi păreau în ring că făceau parte din categorii total diferite. Dar de data asta Duran nu voia să îi mai scape șansa de a cuceri titlul mondial. Era ultima sa oportunitate. Totul sau nimic. Și Duran și-a pus la podea adversarul în runda a 8-a cu un croșeu de dreapta nimicitor. Roberto Duran era din nou campion mondial!

Am devenit din nou un zeu. Un zeu pentru poporul panamez. (Duran)

Oamenii îi strigau din nou numele, chiar în seara în care împlinea 32 de ani. Nimic nu mai putea acum să îi pună în umbra laurii. Duran își câștigase pentru totdeauna locul în inimile oamenilor săi și în cărțile de istorie ale boxului.

Această perioadă a anilor 80 a fost perioada celor 4 regi ai boxului – Roberto Duran, Sugar Ray Leonard, Marvin Hagler și Tommy Hearns. Cei 4 au reprezentat, probaibl, cea mai spectaculoasă perioadă din istoria boxului, depășind prin emulație și anvergură perioada de glorie a categoriei grele a anilor 60-70.

Duran vs Hagler

Duran a făcut apoi un pas îndrăzneț în cariera sa, și l-a provocat pe Marvin Hagler, pentru titlul de campion mondial al clasei mijlocii. Hagler era neînvins în categoria sa, iar Duran trebuia să treacă cântarul și să lupte pentru prima dată la această categorie superioară. Dar încrederea în forțele sale l-au determinat pe Duran să încerce această nouă provocare.

Meciul a avut loc pe 10 noiembrie 1983 la Caesars Palace, Nevada. Hagler și-a pus în joc toate cele 3 centuri deținute ale categoriei mijlocii – WBA, WBC și IBF. Din nou Duran era dominat de adversarul său din punct de vedere fizic, și pleca cu șansa a doua. Dar de data aceasta pronosticurile nu au mai fost date peste cap, și după 15 runde Hagler s-a impus prin decizie unanimă. Era pentru prima dată când un pugilist reușise să stea în picioare 15 runde în fața lui Hagler, de când acesta devenise campion mondial al categoriei. O performanță onoarabilă pentru Duran, care nu avea să se opreacasă aici. Voia să își încerce forțele și cu Hitmanul din Detroit, Tommy Hearns, și să închidă astfel un cerc al celor 4 regi. A fost o perioadă romantică în box, o perioadă în care pugiliștii chiar voiau să se lupte unii cu alții, și nu făceau asta obligați neapărat de un contract.

Duran vs Hearns

Pe 15 iunie 1984, Duran l-a întâlnit la Caesars Palace, Nevada, pe Tommy Hearns, un pugilist care scrisese deja istorie în box. De data aceasta lupta s-a dat pentru centura WBC a categoriei semimijlocie. Duran a trebuit să coboare în categorie pentru acest meci, și din acest motiv, din nou, nu era pregătit corespunzător pentru luptă, fiind nevoit să piardă prea mult în greutate pentru a trece cântarul. Încă din prima rundă a meciului Duran a fost pus la podea și numărat. Asta nu anunța nimic bun pentru pugilistul panamez. Alonja lui Hearns era impresionantă – la 1.85 înălțime avea o alonjă a brațelor de 1.98. De partea cealaltă Duran măsura 1.70 și avea o alonjă de 1.68. Diferența era considerabilă și imposibil de surmontat. În runda a doua Duran a cedat complet, și Hearns i-a administrat primul knockout din cariera profesionistă.

Toți spuneau că Duran ar trebui să se retragă din box după această înfrângere, pentru că începea să fie depășit în ring de adversarii săi. Dar spiritul de luptător era încă prezent în pugilstul panamez. După doi ani de pauză, Duran a revenit în ring cu două victorii prin knockout, meciurile fiind disputate în Panama City. Se părea că Duran nu voia decât să se păstreze în formă și să ofere publicului din Panama, care trecea printr-o perioadă foarte grea din cauza regimului militar impus de Noriega, un spectacol care să îi facă să uite de probleme. Dar intențiile lui Duran erau altele.

Din nou campion mondial

Pe 23 iunie 1986, la vârsta de 35 de ani, Duran a revenit în America pentru a boxa. A fost învins de Robbie Sims prin split decision, dar a mai obținut câteva burse pentru meciuri viitoare. Lumea își dorea să îl vadă pe Duran în ring deși acesta era deja la apusul carierei. Pe 16 mai 1987, Duran a început o serie de victorii impresionante, 5 la număr, care au culminat cu obținerea dreptului de a deveni challenger pentru centura WBC și titlul de campion mondial al categoriei mijlocii. Era pentru a doua oară când Duran contesta acest titlu, după înfrângerea în fața lui Marvin Hagler. Pe 24 februarie 1989, la Convention Hall în Atlantic City, New York, Roberto Duran, ajuns la 37 de ani, l-a întâlnit pe campionul en-titre al categoriei mijlocii, Iran Barkley, în vârstă de 28 de ani. Și din nou, pentru a câta oară, Duran întâlnea un adversar care îi era superior din punct de vedere fizic. Dar acestea erau genul de lupte care îi plăceau lui Duran, lupte unde nimeni nu îi dadea nicio șansă. De fiecare dată când a plecat favorit într-un meci, Duran a clacat. Dar aproape de fiecare dată când a venit din postura de underdog, panamezul a făcut o figură frumoasă.

Iran Barkley măsura 1.85, avea o alonjă de 1.88, și fusese călit pe străzile din Bronx. Era o adevarată bestie în ring. Însă marea greșeală a lui Barkley a fost faptul că a dus lupta corp la corp cu Duran, și nu a știut să se folosească de avantajul fizic pe care îl avea. I-a permis astfel lui Duran să își folosească forța brațelor la capacitate maximă. Și deși Barkley i-a trimis câteva lovituri în plin lui Duran, lovituri care în mod normal ar fi pus la podea pe oricare alt pugilist, acesta, în mod inexplicabil, a rămas în picioare.

L-am lovit cu un croșeu de stânga care l-a zguduit, nici măcar nu știu cum a rămas în picioare de la acea lovitură. Ceva l-a ținut în picoare în acea zi care nu l-a lăsat să cadă. (Iran Barkley)

Nu numai că Duran nu a căzut la podea în acel meci, dar l-a învins pe Barkley prin decizie unanimă, și a câștigat al 4-lea titlu de campion mondial din cariera sa, la 37 de ani! O performanță incredibilă.

A fost ultimul titlu câștigat de Duran în cariera sa. Pe 7 decembrie 1989, a avut loc a treia întâlnire dintre Sugar Ray Leonard și Roberto Duran – Uno Mas. Meciul a fost fără istoric, și Sugar Ray s-a impus la puncte. Roberto Duran a continuat să boxeze la profesioniști până la remarcabila vârstă de 50 de ani. După înfrângerea în fața lui Sugar Ray, Duran a mai disputat încă 25 de meciuri, ultimul a avut loc pe 14 iulie 2001 în Denver, Colorado, când a fost învins de Hector Camacho prin decizie unanimă după 12 runde.

Roberto Duran și-a încheiat cariera cu 119 mecuri disputate, 103 victorii, din care 70 prin knockout, 16 înfrângeri și 4 titluri de campion mondial la 4 categorii diferite – ușoară, mijlocie mică, semimijlocie și mijlocie.

Panamezul rămâne în istorie drept unul dintre cei mai mari pugiliști din toate timpurile. Pe 16 iunie a împlinit 73 de ani.

Să ai capacitatea de a fi în ring de 119 ori timp de peste 40 de ani, este de neegalat. Și el a făcut-o. (Sylvestre Stallone)

Image

Despre originea ideilor la David Hume (II)

David Hume spune că toate ideile noastre nu sunt nimic altceva decat copii ale impresiilor noastre, sau cu alte cuvinte, că ne este imposibil sa ne gândim la un lucru ce nu a fost mai înainte simțit, fie prin simțurile noastre externe, fie prin cele interne.

Același Hume mai spune că pentru a se orienta în această lume, oamenii folosesc în primul rând experiența simțurilor, care pot fi interne și externe. Experiența externă ține de obișnuință sau de ceea ce am mai trăit și cu altă ocazie. Noi experimentăm un fenomen pentru prima dată, deducem din el cauza și efectul, apoi înmagazinăm în intelect această experiență pe care în viitor o vom putea pune în aplicare. La fel și în cazul experienței interne care nu trebuie să fie legată de simțuri, ci ea poate veni și din cunoștințe de natură științifică. De pildă experiența internă ne poate ajuta să înțelegem sau să deducem că un eveniment istoric care s-a petrecut în trecut, prin anumite condiții se poate repeta și în viitor. Putem face conexiuni. În acest exemplu nu ne folosim de niciun simț, nici de văz, auz, miros, gust sau tactil, ci de facultățile și capacitățile noastre intelectuale. Iar aceste capacități pot fi considerate un al șaselea simț. Dar nu cumva acesta se rezumă la simțul rațiunii? Ceea ce Hume pare să nu observe este tocmai acest lucru, că acele simțuri interne, care sunt dincolo de orice experiență fizică, nu sunt nimic altceva decât raționamente ale intelectului și gândirii, și că din aceste raționamente ne vin ideile. Dar, într-adevăr, simțurile interne nu ne pot ajuta să deduce, aprioric, cauza și efecutul din lumea fizică, a experienței directe prin mijlocirea simțurilor, dar ele ne oferă imaginea de ansamblu asupra lumii ideilor și raționamentelor. Diferența dintre rațiune și experiență Hume o face astfel: „rațiunea este socotită ca simplu rezultat al exercitării facultăților noastre intelectuale care, considerând apriori natura lucrurilor și examinând rezultatele ce trebuie să decurgă din operațiile lor, stabilesc principii determinante ale filosofiei și științei. Experiența în schimb, se presupune că este pe de-a întregul derivată din simțuri și observație, prin care învățăm ceea ce a rezultat de fapt din acțiunea unor obiecte particulare și suntem, prin urmare, capabili să derivăm ceea ce va rezulta din ele pentru viitor.”

Hume nu pare să înțeleagă că rațiunea și experiența sunt strâns legate în procesul de cunoaștere. Experiența nu ne dă un anumit tip de  cunoaștere și rațiunea un altul, ci ambele contribuie în mod egal la cunoașterea lumii și a fenomenelor ei. Oare când experimentăm un lucru din lumea fenomenelor, acel lucru nu trece și prin filtrul rațiunii, sau el se oprește doar la simțuri? Când Hume spune că experiența ne ajută să învățăm  ceea ce rezultă din acțiunea unor obiecte, care este mijlocul cu care noi învățăm acea acțiune? Simțurile ne sunt folositoare să experimentăm la prima mână acțiunea obiectelor, dar ele nu ne sunt folositoare atunci când trebuie să derivăm cauza din efect sau când înțelegem ce va rezulta din ele pe viitor.

Tot rațiunea este cea care trage ultimele concluzii în urma experienței simțurilor. Și este cât se poate de uimitor cum atâtea minți de filozofi așa numiți empiriști, și-au dezvoltat sistemele lor filozofice într-o antiteză deloc înțeleaptă, cu raționalismul. Și-au bazat această antiteză considerând că raționaliștii văd lumea ca putând fi cunoscută aprioric, în timp ce ei, empiriștii sau pozitiviștii, și-au pus simțurile mai presus de orice raționament, ca și când cele două ar fi două funcții (intuim ale intelectului) complet diferite și  fără nicio legătură între ele. Aceștia au rămas blocați în ideea cum că observația este strâns legată de experiență, și că doar astfel noi putem deduce cauza din efect. Nu poți să deduci o cauză din efect fără să nu fi avut mai întâi experiența fizică a lucrului din care se face deducția. Perfect de acord. Dar procedeul deducției de către cine e făcut și în urma cărui procedeu? Pot oare doar simțurile singure să ne ofere concluzii asupra fenomenelor, au ele o rațiune proprie? E suficient să avem doar senzații și experiențe ale simțurilor pentru a înțelege mecanismul cauzei și efectului? „Dacă arunc o bucată de lemn uscat în foc, spiritul meu este de îndată condus să gândească că el va mări flacară și nu că o va stinge. Această trecere a gândului de la cauză la efect nu provine din rațiune. Ea își trage rădăcinile în întregime din obișnuință și experiență”, spune Hume.

Dar ce nu observă filozoful britanic este faptul că în exemplul de mai sus, tocmai rațiunea este cea care ne oferă concluzia finală. Orice proces al intelectului și gândirii este o îngemânare de experiență și raționament. Este absurd să spunem că rațiunea, care nu este nimic altceva decât gândirea pură, nu este implicată în procesul de înțelegere a cauzei și efectului. Lumea nu poate fi înțeleasă decât cu ajutorul rațiunii, a intelectului și a gândirii. În schimb experiența simțurilor și obișnuința ne pot oferi doar o parte din această înțelegere. În exemplul de mai sus, cu lemnul pe foc, ceea ce Hume numește trecere a gândului de la cauză la efect, vine în urma unui proces complex care nu aparține exclusiv obișnuinței și experienței ci este strâns legat și de rațiune. Tot ceea ce ne vine prin intermediul organelor de simț, se răsfrânge apoi în intelect, care, cu ajutorul gândirii ne oferă un raționament. Raționament fără experiență poate exista, dar experiență fără raționament, niciodată. Și ca să întoarcem peste cap afirmația lui Locke „nimic nu există în gând fără ca mai întâi să nu fi fost în simțuri”, putem spune, „de acord, dar nimic nu există în simțuri fără ca un gând, sau raționament, să le valideze existența”.

Oricât de bogată ar fi lumea experienței, fără rațiune această lume nu ar avea nicio semnificație. Asemănarea poate fi făcută cu o altă problematică din istoria filozofiei, și anume subiectul și obiectul. Fără un subiect obiectul nu ar putea exista, pentru că un fenomen trebuie să fie observat pentru a i se confirma existența. Dar fără un obiect oare un subiect poate exista? Schopenhauer spune că nu. Atât subiectul cât și obiectul sunt dependenți unul de celălalt. Lumea fenomenelor naturale nu ar putea exista fără un observator care să îi demonstreze prezența. La fel nici observatorul nu ar putea exista dacă prezența nu i-ar fi demonstrată, sau determinată prin relația pe care o are cu lumea fenomenelor naturale. Natura ne validează, în aceeași măsură în care și noi validăm natura.

O lume exclusiv a fenomenelor naturale fără observatori dotați cu conștiință, inteligență și rațiune nu există. Dar nici o lume exclusiv a inteligențelor și conștiințelor nu poate exista, pentru că acele conștiințe trebuie să fie validate în existența lor tocmai de o lume a fenomenelor naturale. Ne putem oare imagina o lume fără conștiințe, adică fără oameni? Cu siguranță, și ea a existat la un moment dat. Tocmai de aceea dezvoltarea științelor a schimbat paradigma după care se făcea filozofie până în secolul 19. Charles Darwin a dat o lovitură puternică filozofiei speculative cu Originea speciilor. Există două modalități prin care putem să filozofăm asupra lumii. Prima este cea clasică, și neevoluționistă, care consideră că oamenii au existat din totdeauna pe pământ, și atunci raționamentul cu privire la subiect și obiect se poate proba. Și ce-a de-a doua, evoluționistă, care ia în considerare originea lumii ca fiind explicată științific, și care spune că pământul există de 13 miliarde de ani și că omul, dotat cu inteligență, este o specie relativ recentă în istoria lumii. În acest caz raționamentul subiect și obiect pică, pentru că din moment ce oamenii au existat din totdeauna pe pământ, atunci rezultă că a existat la un moment dat o lume exclusiv a fenomenelor naturale, asupra cărora nu exista nimeni care să facă vreun raționament, să o gândească, să o conștientizeze și să o valideze. Lumea naturală nu are nevoie de nicio validare din partea omului. Ea poate exista și fără un observator, spune teoria științifică. Dar și aici trebuie să nu uităm de paradoxul Schrodinger. Și iată ce observăm – cu cât științele s-au dezvolatat mai mult, cu atât filozofia si-a pierdut din aria de expertiză și din semnificația în ceea ce privește explicarea lumii în care trăim. Astăzi filozofia nu își mai poate asuma rolul de a oferi explcații asupra lumii fenomenelor, ci s-a izolat tot mai mult în lumea ideilor.

Revenind la Hume, da, e adevărat că noi nu putem cunoaște aprioric natura lucrurilor, adică înainte de orice experiență, fie ea fizică, metafizică sau de altă natură, dar rațiunea nu consideră aprioric natura lucrurilor, așa cum spune Hume. Tocmai de aceea, plecând de la premise greșite, sau false, concluziile nu pot fi decât greșite. Rezultatul exercitării facultăților noastre intelectuale se numește rațiune, aceasta era definiția la care Hume trebuia să se oprească. Nu știm cum și nici de de filozoful britanic adaugă că această exercitare a facultăților noastre intelectuale are vreo legătură cu existența apriorică a naturii lucrurilor.

Experiența este într-adevăr derivată din simțuri, dar asta nu înseamnă că trebuie să existe contrariul ei, care să spună că există ceva care nu e derivat din simțuri, și anume o rațiune apriorică. Și din nou ne mirăm de lipsa de precizie a filozofilor empiriști, care au rămas blocați în aristotelism și pitagoreism și în filozofia contrariilor propusă de aceștia acum 2500 de ani. Ceea ce Hume face este să opună raționalismului, experiența. Acest lucru însă a fost făcut pentru prima dată de Locke, care a deschis drumul unui nou sistem filozofic a cărui singură rațiune este aceea de a se împotrivi tocmai rațiunii. Primatul simțurilor si al experienței asupra rațiunii este o credință artificială, care pornește de la convingerea complet greșită și absurdă, că experiența nu poate să aibă la bază rațiunea. Ba mai mult decât atât, că rațiunea, ca rezultat al exercitării facultăților noastre intelectuale, nu poate să aibă la bază (și) experiența. Oare noi nu raționăm în urma unei experiențe, și nu putem experimenta în urma unui raționament? În știință, mai ales în fizica modernă, este o regulă ca mai întâi să existe raționamentul, adică teoria, și mai apoi experiența care întârește și demonstrează raționamentul. Dar când interacționăm cu un lucru, ce apare mai întâi, rațiunea sau experiența? Cum putem stabili o ierarhie și o ordine în acest caz?

Răspunsul este următorul. Când interacționăm cu un lucru pentru prima dată, ceea ce primează este experiența, pentru că se presupune că noi nu avem în acest moment o rațiune a acelui lucru, un gând despre el. Dar imediat ce experiența a avut loc, ceea ce apare spontant și va apărea de fiecare dată în viitor este rațiunea și nu experiența. Noi nu experimentăm cu adevărat existența unui lucru decât o singură dată, la prima interacțiune. Apoi apare ceea ce Hume numește obișnuința, familiaritatea, amintirea. Și atunci de ce nu am da dreptate filozofilor așa ziși raționaliști și apriorici, care consideră că omul, de la prima gură de oxigen în această lume, intră în contact cu toată experiența posibilă? De ce nu am fi de acord atunci cu teoria ideilor înnăscute? Pentru a rezolva această problemă a experienței și rațiunii, Hume și toți empiriștii spun că rațiunea este rațiune, și experiența este experiență, și că cele două nu au nicio legătură una cu alta, sau că experiența este superioară rațiunii. Eu spun că ele au o foarte mare legătură, chiar și atunci când ne aflăm la prima experiență. Pentru că, capacitățile noastre intelectuale, conexiunile și raționamentul de tip cauză-efect, se petrec aproape instant, fără să existe neapărat o ierarhie. Nu există o experiență a simțurilor și o experiență a rațiunii, cum nu există nici simțuri interne și simțuri externe independente unele de altele, pentru că toate sunt rezultatul activității noastre mentale. Tocmai de aceea este foarte greu dacă nu chiar imposibil să încerci să explici cum funcționează creierul uman, folosindu-te de filozofie și nu de neuroștiințe. Metoda este deci greșită, dar în vremea lui Hume nu exista alta, decât filozofia. Dar putem înțelege eroarea, atât timp cât suntem conștienți că Locke, Hume și alți empiriști care au trăit în secolul 18, secol care chiar dacă a fost considerat unul al iluminării (și a fost considerat astfel în primul rând pentru că gândirea științifică s-a descotorosit de superstițiile religioase), el nu poate fi un reper în ceea ce privește studierea psihicului și a funcțiilor cognitive specific umane. De aceea, foarte mult din conținutul sistemelor filozofice ale acelor vremuri, poate fi considerat încărcat de prolixitate. Și sunt foarte sigur că de cele mai multe ori, acești filozofi iluminiști, atunci când au abordat și probleme care nu țineau de morală și etică (unde au fost destul de pricepuți), au dezvoltat un anumit sistem filozofic și apoi au împărtășit anumite convingeri legate de acel sistem, doar pentru a nu cădea într-o aporie și nu pentru că au considerat a fi ajuns la un adevăr.

Va urma…