A nins. Simplu, curat. Mult, deci minunat. A nins fiindcă este iarnă. Nimic exceptional în asta, ci mai degrabă un firesc deranjant. Pentru unii. Mulții sau puțini, nu știu. Dar știu despre mine. Știu că mă bucură. Știu că nu văd în ea, în ninsoare, vreo amenințare. Nici vreo piedică. Nu-i văd vina. Îi văd doar albul cu care mi umple privirea, tăcerea pe care o așează peste ale mele gânduri. Pentru un timp, amuțesc și ele. Și nu fac altceva decât să respire profund, cu nesaț, un aer de demult. De atunci de când totul era poveste. Poveste cu flori de gheață în ferestre, cu țurțuri reci și un lac înghețat, transformat, rudimentar, în patinoar.
Acum, cu toții au uitat povestea. Înjură zăpada, aruncând frenetic vorbe de ocară peste a sa tăcere. O găsesc că fiind inoportună, deplasată si, fără doar și poate, neavenită. Invocă zeii pentru o grabnică desprimăvărare, pentru raze multe de soare, pentru ghioceii ce i vor bucura o clipă, două. Bine, poate puțin mai multe, de au să vină însoțiți de un cadou mai altfel, mai râvnit, mai timp îndelungat dorit.
….
Mult zgomot pentru nimic. A nins. Fiindcă a trebuit. Fiindcă e un timp pentru fiecare lucru. Timp pe care îl grăbim noi, pe care îl sucim și răsucim după propriile nevoi. Apoi uităm că l-am cârmuit defectuos și ne pornim a-l certa. Nu ne-a dat senzaționalul. E cam tot ce ne mai mișcă. Inima.

Visez la tine ca la cea mai frumoasă promisiune pe care viața mi-a făcut-o. Visez la te iubescul îngânat în zori de zi, cu trupul încă leneș dar cu brațele pline de tine. Visez la ecoul lui ce s-ar cuibări adânc în mine. Visez sărutul ce-ar închide o lume, cea veche, și ar deschide o alta – cea în care timpul – fir de nisip ce se prelinge necontenit intr-o clepsidră – și-ar opri curgerea, înmărmurit.

Visez la tine, iubire. Și zi, și noapte.

Din toate ale mele vise rămâne tăcerea. Cea a fulgilor de nea ce plutesc acum neauziți la fereastra mea. Privindu-i, le invidiez destinul. Lor le este dat să atingă. Chiar dacă-i doar pentru o clipă, e mult mai mult decât voi ajunge eu să împlinesc din visu-mi de astă-noapte. De fiecare noapte. De fiece zi.

Visez la tine, iubire. Demult. Și pentru totdeauna.

A fost odată, demult-demult-demult, un copil ce credea că lumea, frumusețea ei, nu este mai departe de vârful degetelor unei mâini leneș întinsă înspre ea. Nu era vreo grabă în a o cuprinde în palma întreagă, de vreme ce-i stătea atât de aproape și într-atât de neclintit frumoasă. O simțea doară acolo, prezentă, și în statornicia aceea se ghicea o promisiune. Una fermă. A vieții înseși.

Pe urmă, timpul a prins a se învârti amețitor, secundele ce-l măsurau băteau fără încetare un ritm alert, nestăvilit. Ziua se transforma fulgerător în noapte, verile își prefăceau prea iute florile în frunze moarte pe alei, clipele însumau ani și mâna întinsă…Mâna permanent întinsă căta cu vârful degetelor să atingă – ca atunci demult, demult- frumusețea unei lumi ce se promisese – înșelătoare ori numai încrezătoare – pe sine. Un gest bizar în încăpățânarea sa. Menținut fără preget căndva, mai apoi încet încet uitat. Astăzi – cu totul abandonat. Fiindcă astăzi în vârful degetelor nu se mai simte, nu atât nemărginirea promisă cu timp în urmă, cât nici măcar promisiunea. Întinse arareori, cu totul întâmplător, ele pipăie, în schimb, o altă permanență: golul ce se întinde dincolo de ele. Doar privirea prinde uneori linia orizontului. Nicio bucurie în asta. El nu oferă nimic. Fiindcă-i îndărătnic. De neatins.

Era doar atunci, demult, un vis să-l tot atingi. Fiindcă acolo, departe, proiectat pe asfințit, era un basm ce se rupsese din toate basmele știute. Din ele toate se întrupase el. Ca Feți-Frumoșii ce reveneau la viață prin suava atingere a Domnițelor cu păr bălai. Un basm mai basm ca oricare altul, un basm frumos caligrafiat pe un caiet cu foaie velină, citit și recitit fie noapte, fie zi. Basmul ce-l va trăi aievea, își spunea copilul, imediat ce va călca acea promițătoare linie a orizontului.

Fremăta de nerăbdare la fiecare zori de zi, la fiecare asfințit. Alteori însă nu se grăbea – părea neclintit acolo. Doar culorile pe care era proiectat se preschimbau. S-a întrebat o vreme de ce și-ntr-un târziu a înțeles. De vină era cerul. Și timpul. Soarele. Luna. Lumea… Nu basmul!

A rămas încrezător. A tot făcut un pas, un altul apoi, și încă alți câțiva. Și tot pășind înspre el, s-a îndepărtat cu totul. De jocul hoții și vardiștii, de țară-țară vrem ostași, de sania improvizată, de ceolofanul strâns legat sub tălpi, de lacul înghețat care plesnea de plăcere când pucul – un căbune- brichetă – îi scrijelea suprafața oricum imperfectă și o mulțime de picioare patinau poticnit după el…
Cu toate astea, alunecarea i-a fost copilului fără oprire. Și fără supărare. Doar și anotimpurile reveneau! La fel se va întâmpla și cu el, își spunea. Când are să simtă în palma întinsă marginea aceea de lume visată, aflată acum în departare dar spre care pășea încrezător, se va întoarce. Va juca din nou șotronul în țărâna drumului. Cănile și paharele se vor sparge iarăși cu totul accidental și tot numai pentru decorul de pe ele transformat în ciob de aruncat în următoarea pătrățică de cucerit. Iși va construi din nou bărci și vapoare – o întreagă flotă- din foile scrise ori virgine ale maculatorului și le va lansa la apă cu același zâmbet de cuceritor ce-i însoțea neclintit copilăria. Va construi cazemate în crângul din spatele casei, va îngrămădi zăpada într-un derdeluș improvizat, va bate în lung și-n lat apa pârâului de alături și desișul ce-l înconjoară, va fura cu aceeași inocență mere, pere și cireșe din pomii tuturor vecinilor. Și coarne! Păzite de doi dulăi strașnici ce puteau fi lesne distribuiți în filme demne de văzut…Va face din nou toate câte a mai făcut și toate câte i-au mai rămas de făcut. Timpul era și atunci mult prea scurt. Și graba spre acel ceva din depărtare îl gonea și mai tare…

Doar că nu s-a mai întors. Pașii, pe-atunci niciodată ezitanți, l-au purtat departe de toate câte le știa dar nu l-au apropiat niciodată de depărtarea aceea ce s-a dovedit mișcătoare și nu de sine stătătoare cum își închipuise.
Mișcător a fost și tot ce a întâlnit pe drumul înspre acolo, mai nimic nerămânând încremenit. Nici promisiunile nu au rezistat, nici chiar angajamentele ferme, numite pretențios jurăminte, și nici măcar culorile din asfințit. Care n-au devenit cu vremea neclintite, definitive. Ca nimic altceva, dealtfel.

Motiv pentru care a renunțat să mai creadă că basmul de demult e de trăit și a vrut să se întoarcă acolo de unde plecase, ca-ntr-un refugiu.

Înapoi, în trecut, te întorci numai cu gândul, a înțeles atunci când a deschis poarta prin care a vrut să fugă de acest aici și acum dezamăgitor. Și cu sufletul te mai poți întoarce acolo. Niciodată însă cu totul, a înțeles mai apoi. Niciodată pentru podul cu vise. Nici pentru a trăi basmele naiv închipuite.

Se zbate noaptea, cu tot ceru-i, la fereastra-mi.

Lasă-mă pentru o clipă, una infinită, în camera ta, șoptește abia auzit, propria-mi întunecime îmi pare acum copleșitoare.

Știu cum este. Uneori și pe mine mă copleșesc toate ale mele – și nopțile, și zilele, și dorurile, așteptările, visările.