Visul se pierde in zori, în clipa în care ochii ți se umplu de lumină. Iluzia moare oricănd. Mai ales atunci cănd așteptarea ia sfârșit.

Visăm. Că am fi, că am putea, că am ști. Așteptăm cu interes ori înfrigurare momentul. Când ni se întâmplă să ajungem acolo, constatăm că nu știm, nu putem, nu vrem.

Ce bine! Suntem noi. Cei autentici.

             Simfonia Lalelelor

Taci, inimă, şi nu plânge. Încă mai învăţ să trăiesc. Nu, nu-ţi promit că am să şi reuşesc, doar ştiu că o să-mi ajute timpul să-mi doresc. Şi poate că are să te redea şi pe tine poveştii în care iubeai şi erai iubită. Te mint şi mă mint – ştiu – dar am nevoie de tine. Altfel, rămân gând rătăcit între atâtea vise. Ori aşteptări. Aminteşte-ţi, tu, de câte ori nu ne-am spus: nu azi, dar mâine – sau altădată, poate – tot o să fie…

Haide, inimă, fii cuminte, voi fura primăverii toată culoarea ce-a împrăştiat-o în jur, verii căldura şi iernii – puritatea zăpezilor, toate doar pentru tine, numai fii bună şi iartă. Iartă-mă. Altfel, am să plec pentru o vreme, nu ştiu câtă, şi mă voi întoarce cine ştie când… Poate abia într-o toamnă a nu ştiu cărui veac. Îţi voi aduce foşnetul ei uscat şi colbul lui, de veac îndepărtat, aşezate pecete grea peste sufletul meu. Va fi pustiu apoi. În noi. Tu nu vei fi mai mult de o amintire lăsată în uitare şi eu… eu voi rămâne un simplu gând. Rătăcit printre toate acele vise câte am închipuit.

Fii bună, inimă, şi iartă. Iartă-mă că te-am sfărâmat.