In fiecare noapte mă prinde dorul de tine lăsat in urmă diminețile, la trezire, când deschid iute ochii și îi scald în lumina rece și ușor bosumflată a zorilor abia mijiți.
Fiindcă în fiecare noapte li se așează sub pleoape păcate grele și vise vinovate. Încep atunci când îmi strâng bine brațele sub mine să nu te mai cersească în somn, să nu se mai întindă după tine, să nu trăiască fantezia. Și gândului îi cer cu vehemență să păstreze distanța – ea nu e una întâmplătoare, îi spun, dar nici că mă ascultă. Se smucește și mă trage după el. Alerg în urma-i, cu respirația tăiată nu de efort, ci de teama că n-am să țin pasul și n-am să te pot vedea încă din prima clipă a întâlnirii. Mi s-ar părea că am irosit un veac de fericire. E o întâlnire dincolo de posibil? Și ce dacă?? Mâinile tot se întind, ochii se închid și orizontul niciodata de atins mi se așează în palme. Și tu, lângă inima mea.
Ce va fi mâine, la trezire? Nimic… Deschid iute ochii și îi scald de visul nopții în lumina rece și ușor bosumflată a zorilor abia mijiți…