Pribegesc prin gânduri după un biet cuvânt, stă încă din zori ascuns, rătăcit fără urmă și fără putința de a-l afla. Aș fi vrut ca să-ți fi scris, cu el, imediat ce m-am trezit, un poem. Mi-e căutarea îndelungă, nu-l găsesc pe cel potrivit. Îl bănuiesc de un fel de joc cu timpul, de un pact făcut cu el. Poate că, în fond, nu vrea altceva decât să-și păstreze frumusețea vocalelor, sau poate că vrea să rămână neîmblânzit, liber, nestingherit…

Din noaptea următoare voi ieși însă cu o stea. O voi strânge bine, bine în palmă, să fiu sigură că pot să-ți dăruiesc în zori ceva. Cu ea odată, poate că și un petic de cer am să iau – tu să ai unde o așeza, ea acasă să se simtă. Acel acasă din inima ta, unde știu sigur că o vei păstra.

E timpul cànd deschidem iar ochii spre lume. Ce vedem din ea? Mai întâi de toate pe noi înșine. Și pe urmă, la o a doua privire, tot pe noi. Și tot așa…

De-o fi cu noroc, cândva, la un moment dat,  o fărâmă din ea, din lumea asta ce ni se întinde în față în fiecare dimineață cu speranța –vagă, de la o vreme – că va fi văzută și simțită, își va face loc pe retina noastră. Și de-acolo, mai adânc în ființă.

Poate merită? Ne stă de veghe încă de la Facere. Întru îmbogățirea noastră. Alta decât cea spre care ne pendulează privirea, tot atât de des și cu tot atâta patos, în zori, când ochii ni-i deschidem spre noi.