Șezi, gândule, o clipă. Nu mai scotoci grăbit după amintiri, ele sunt aici pentru totdeauna, parcă dintotdeauna. Nu te chinui ca dintr-o dată să le retrăiești, nu fug niciunde. Dincolo de trupul acesta n-au unde să se ducă, nu vor să se ducă. Le vei afla aici, aproape de tine, oricând vei vrea, e un circuit închis acesta, al lor. Nu le știu prea bine punctul de plecare, nu,  știu însă sigur că prin vene le-am tot auzit alergând. Le-am găsit pe urmă în negura noptilor, când nu e chip să adorm, îngrămădite aici, în piept. Nu știu ce vor acolo să facă, dar mi se pare că le dor tare-tare ceva, nu știu ce. Le aud cum plâng, le simt durerea, deznădejdea. Poate le este dor de ceva ori de cineva. Cum? Vrei și tu să plângi  deodată cu ele? Dar de ce? Ce vă leagă? Nu ești tu și așa ostenit peste măsură? Nu te aleargă ele îndestul? Încă mai vrei în plus chin și disperare??
Sunteți un tot, zici? Atunci de ce te-au lăsat ele în urmă, de ce ești nevoit să fugi după ele? Aaaa, nu după ele, ci în întâmpinarea lor alergi tu…Am înțeles, gândule, dragă. Fugi, fugi dară și le îmbrățișează, cum zici că vrei să faci, sunt acolo unde ți-am spus. În locul acela de se cheamă suflet. Sau inimă. Nu-i totuna? Este? Da, mulțumesc, așa înțelesesem și eu. Știu, știu! Nu înțeleg eu chiar totul corect, dar uite că pentru asta am avut atâta minte.
Mai șezi o clipă,gândule. Iti e prea mare frământarea. Dacă le întristezi prea rău?  Stai si respiră puțin, calmează-ti nerăbdarea. Te-ai gândit din timp ce să le spui? Vă cunoașteți bine, zici, si nu este nevoie de vreun discurs, am înțeles. Da, da, gândule, am înțeles – vorbiți la fel, simțiți la fel.
Atunci du-te, grăbește-te, gândule, te așteaptă acolo o lume întreagă. O lume din altă lume, da. Lumea aceea în care eram cu toții – eu, tu, amintirile – altfel. Era o lume a veseliei,a dragostei,a încrederii nemărginite în toate câte erau și aveau să fie. Mai stii și tu, nu? Apoi, toate astea s-au prăbușit. Oare cât de adâncă e genunea în care s-a rostogolit acea lume? Știi tu…lumea noastră. Lumea de vis. Lumea de dragoste.  Lumea! Lumea in care călcam fără sfială, cu talpa toată așezată – pasul celor ce nu se tem, ce nu știu ce e frica. Frica de neant…
Da, știu că știi. Neantul îl stii și tu. Îl știu și eu, îl știu și ele, amintirile acestea ce hălăduiesc prin mine după ceva ce n-are să mai fie. Dar a fost! Da, știu că știi și tu. Că știu și ele. Da, știu chiar și eu! Asta nu-i puțin lucru, ai dreptate. Ani de zile m-am ferit să știu, e corect. Dar nu mă poți condamna, nu? De ce aș fi vrut să continui să știu? Am vrut să uit!
Nu? N-am uitat, zici tu?
Păi cum era să uit lumea aceea sfântă, lumea aceea ce mă întregea pe mine, ce mă modela,mă învăța să sper, să cânt, să iubesc, să ard cu tot sufletul la vedere? Ști doar și tu, îmi zvâcnea zborul prin degete, dacă le răsfirăm , puteam sa jur că mă ridic de pe pământ. Îți amintești? Îți amintești cum eu purtam în brațe Luna, cum ea îmi șoptea în ureche vorbe abia auzite? Imi spunea că mă iubește; haha, râdeam eu, ești moartă după mine!! mai bine așa spune, de ce te ascunzi în fade cuvinte?? Mai știi? Mai știi și tu ceva din toate cele ce erau?
Da, îți amintești, gândule,sigur…Eram cu toții tineri, frumosi. Și blestemați.
Da, da, blestemați. Ne-am împrăștiat care-ncotro…
Acum am rămas doar noi să-i ducem dorul, doar noi să-i păstrăm vie prezența. Tu, amintirile si eu. Eu…
Eu, câteodată, nu mai pot. Nu mai pot! Simt că vreau să mă așez și simt că vreau sa plâng. Să plâng! Să plâng în brațele… Ale cui brațe?? Nu sunt aici brațe in care să mi așez sufletul si trupul ostenite de atâta purtat in sus și-n jos prin mine dor si jale. Nu mai pot, gândule…
Nu mai poți nici tu… Știu că nu. De asta și fugi continuu, ostenit dar doritor, in calea amintirilor. Să mai simți și tu, la fel ca mine, că mai…Ca mai trăim, da, o dată,și apoi încă o dată, și iarăși, necontenit, ce am trăit cândva…
Alinturi, gândule, nu sunt altceva decât alinturi. Si o nevoie imperioasă de acea lume. Adevărata lume a noastră. Aceasta de acum e un surogat, o pală consolare a aceleia.
Du-te gândule, nu te mai rețin, vei fi vrând să le întâmpini degrabă. Le găsești unde ti-am spus. Acolo, in locul acela tainic, te așteaptă. Pe tine, pe mine si pe încă cineva ce n-are să mai vină…Acela este locul nostru de întâlnire.
Nimeni altcineva nu este poftit.
Du-te. Ajung si eu îndată. După ce imi îndeplinesc aici, in lumea asta nouă si hâtră, datoria, mă îndrept spre voi. Vă voi sorbi cu nesaț parfumul, cuvântul,  foșnirea. Aprinde și o țigară. Fumul ei, albăstruie părere, il vom îndrepta spre stele, acolo unde, desprinzandu-se de noi, s-a dus să păstreze vie minunea de a iubi pururi, de a fi veșnic îndrăgostit.