Despre patimi
După Sf. Ioan Casian există opt patimi principale:
1. Îmbuibarea pântecelui;
2. Curvia;
3. Iubirea de argint;
4. Mânia;
5. Întristarea;
6. Trândăvia;
7. Slava deşartă;
8. Trufia.
Patimile sunt de două feluri:
– din necesităţi fireşti (cum ar fi îmbuibarea pântecelui şi curvia);
– neînrădăcinate în natura noastră (de exemplu, iubirea de arginţi).
Primele şase patimi enumerate sunt în multe privinţe legate între ele şi ca atare trebuie învinse una după alta (de pildă curvia e deseori legată de îmbuibarea pântecelui, trândăvia de întristare).
Patima a şaptea şi a opta sunt de asemenea unite între ele: slava deşartă naşte trufia.
1. Se deosebesc trei feluri de îmbuibări ale pântecelui:
a) mâncatul dezordonat înainte de ora mesei;
b) sub aspectul cantitativ: ghiftuirea („îndrăcirea pântecelui”);
c) sub aspectul calitativ: patima de a mânca gustos („îndrăcirea gâtlejului”).
2. Curvia are şi ea trei feluri:
a) împreunarea, care la rândul ei este firească sau impotriva firii (sodomia, homosexualitatea);
b) masturbarea;
c) cu mintea şi cu inima (amintiţi-vă: Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea înm inima lui – Mt. 5, 28).
3. Iubirea de argint:
a) dorinţa omului de a primi ce nu avea mai înainte (ca Ghiezi – 4 Imp. 5);
b)Dorinţa de a căpăta ceea ce mai înainte a refuzat;
c) Tăinurea unei părţi din ceea ce a făgăduit să dea (ca Anania şi Safira, Faptele Ap. 5).
4. Mânia:
a) lăuntrică (arde în interorul omului);
b)exteriorizată (în cuvânt şi faptă);
c) pomenirea răului (mânia cronică).
5. Întristarea este de două feluri:
a) cea care vine după încetarea mâniei, din pricina pagubelor, a pierderilor, a neîmplinirii dorinţelor;
b) cea care vine din pricina temerilor, a fricilor, a grijilor nechinzuite;
6.Trândăvia, care cu precădere:
a) îl mână pe om la somn;
b) îl face să umble din loc în loc.
7. Slava deşartă – are multe feluri, dintre care cele mai însemnate sunt două:
a)îngâmfarea cu lucrurile văzute şi cu trupul;
b) dorinţa de slavă de la oameni.
8. Trufia, şi anume:
a) trupească;
b) duhovnicească.
Scopul luptei cu patimile este curăţia inimii.
(Dr. Dimitri Avdeev, Când sufletul este bolnav,, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2005.
Faţa ascunsa a transplantului de organe
Deşi nu eram de acord cu transplantul de organe, cunoscând expresia „pe cat de mort e necesar dar pe cat de viu posibil” referitor la „donatorul de organe”, lectura articolului acesta –Minciunile profitabile ale stiintei (Partea a III-a): Moartea cerebrala si frauda donarii de organe – m-a îngrozit de-a binelea. În cazul in care mai aveţi dubii legate de cumplitul atentat la viaţa şi demnitatea umana numit donare de organe, recomand citirea atenta a acestui articol foarte bine documentat dar care cere sa fii tare de fire!
P.S.
Legat de pozitia autoarei privitor la poziţia oficială a BOR privind transplantul de organe, cred ca se explica prin faptul ca BOR nu a analizat niciodata cu atentie problematica transplantului/donarii de organe, exprimand o poziţie bazata doar pe informaţiile oficiale furnizate de sustinatorii „donarii” fără a pune cu adevarat in balanţă argumentele sustinatorilor transplantului cu cele ale adversarilor lui.
Cuviosul Porfirie a fost oficial canonizat de Patriarhia Ecumenică
Sensul ortodox al noţiunii de păcat
Text preluat din cartea Uimit de Hristos de Pr. James A. Bernstein
traducere de Dragoş Dâscă
Pentru creştinul ortodox păcatul este mai mult decât încălcarea unei legi, iar iertarea este mai mult decât amnistia lui Dumnezeu pentru încălcarea legii. Am descoperit că Ortodoxia concepe păcatul ca fiind negarea iubirii însăşi. Păcatul înseamnă a întoarce spatele Lui Dumnezeu. Este o boală, în principal spirituală, care s-a răspândit în trupul nostru. Aşadar, pentru noi, păcatul este mai mult decât „a rata ţinta” , sau o deficienţă morală, sau eşecul de a trăi la nivelul unui oarecare cod de purtare străin nouă. Păcatul este eşecul de a înţelege că viaţa este iubire şi comuniune – eşecul de a fi integru, sănătos, complet. Este respingerea comuniuniii personale cu Dumnezeu. Păcatul ne limitează pe noi înşine, ne izolează pentru a trăi vieţi autonome, independente şi autosuficiente. Într-un anumit sens, păcatul este iubire de sine obsesivă. Pentru creştinul ortodox, autonomia absolută a individului este păcat; într-adevăr, „păcatul originar”. Ofensa noastră adusă Lui Dumnezeu nu constă în faptul că i-am fi „ofensat onoarea”, ci că am întors spatele însăşi vieţii. Păcatul este negarea chipului lui Dumnezeu în om şi a lui Dumnezeu însuşi. Păcatul este distrugător prin sine. Dumnezeu urăşte păcatul nu fiindcă păcatul ar avea vreo putere asupra Lui, ci din cauza a ceea ce păcatul ne face nouă.
În teologia neortodoxă, păcatul, dreptatea, raiul şi iadul nu sunt legate de fiinţa noastră în sine. Conform concepţiei apusene, păcatul este o pată în dosarul nostru pe care Sângele lui Iisus o poate şterge. Dreptatea este văzută ca un credit pe care Dumnezeu îl pune în contul nostru sau care în viaţa viitoare este garanţia unor mai răsplăţi şi cununi. Spre deosebire de această concepţie, Ortodoxia vede păcatul ca o stare a fiinţei în care noi ne îndepărtăm de Dumnezeu la un nivel profund şi ne opunem iubirii Lui. Aşadar, când Dumnezeu ne iartă, acest act este înţeles ca fiind mai mult decât un act de iertare a fărădelegilor sau a unor anumite acţiuni imorale. Pentru noi, a fi iertat înseamnă a fi îmbrăţişat de iubirea lui Dumnezeu şi a fi adus într-o stare de unire mai profundă (fără amestecare) şi de comuniune cu El. A fi iertat de Dumnezeu înseamnă a fi curăţit, purificat, iluminat şi, în cele din urmă, a fi transfigurat organic în miezul fiinţei noastre. Iertarea este terapeutică şi include procesul de vindecare şi de îndepărtare a păcatului din vieţile noastre.
Un exemplu: dacă inima noastră spirituală putrezeşte, atunci emană un miros respingător, fetid şi respingător atât pentru Dumnezeu cât şi pentru om. A considera că iertarea păcatelor este un decret legal prin care statutul nostru devine „acceptabil” pentru Dumnezeu, înseamnă a turna parfum peste inima stricată şi putrezită pentru a înlătura duhoarea. Pentru creştinul ortodox, iertarea păcatului nu este o schimbare produsă în statutul nostru legal care are legătură cu viaţa exterioară, ci o schimbare care se produce chiar în miezul condiţiei şi stării inimii noastre, fiinţei noastre. Iertarea păcatului înseamnă îndepărtarea efectivă a păcatului, ceea ce include efortul şi participarea noastră. Ea înlocuieşte sau vindecă inima noastră îndepărtând duhoarea. Iertarea păcatului are legătură nu doar cu mirosul, ci cu cauza lui, operând la nivel organic.
Alertă umanitară: Copiii din Glodeni
Pentru donatii:
CONT RO35CECEBZ0130RON0786067, deschis la CEC, Sucursala Buzau, Cod Swift CECEROBU, titular cont: Parohia Glodeanu Cirlig.
Banii vor fi folositi pentru ridicarea unei cantine sociale.
Preot Tudor Marian, Sat Carligu Mare, Comuna Glodeanu Silistea, Judetul Buzau, Cod 127260
Parintele Marian Tudor, telefon 0720.281.634
Puteti redirectiona 2% din impozitul pe venit catre parohia din Glodeanu:
CUI-ul parohiei Glodeanu Cirlig este 13192269
Gasiti declaratia 230 completata cu datele parohiei aici.
Va multumim tuturor!
Mai multe detalii gasiti pe site-ul dedicat acestei situatii.
De ce nu particip la saptamana de „rugaciune” ecumenistă?
…din cauza Sfântului Apostol Pavel!
Astăzi când cuvantul eretic și erezie a disparut din vocabularul comunicatelor oficiale ale agentiei de presa a Patriarhiei – la fel și din cuvantările multor ierarhi și teologi ecumeniști – totuși Sf. Pavel indeamnă cu tărie pe ucenicul său, episcopul Tit: De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.(Tit 3, 10-11). Unora poate să le pară ciudat, dar Sfantul Ap. Pavel chiar ne-a lasat indrumari clare in legatura cu atitudinea pe care trebuie s-o avem față de eretic.
Observăm ca apostolul spune ca mai intai trebuie să mustrăm pe eretic pentru erezia lui! NU spune nimic de simpozioane, dialoguri teologice, intruniri ecumenice, negocieri dogmatice, … nimic din acestea ci numai mustrări!
Mai mult, după o prima mustrare neurmată de lepădarea ereziei, trebuie să urmeze a doua, probabil mai aspră. Nu negocierea asupra credintei. Nu căutarea aparentelor asemănări și ignorarea invățăturilor apostate. După si a doua mustrare nu mai poate urma nimic decat depărtarea de eretic. E singura atitudine dreaptă si folositoare atat drept credinciosului cat si a răucredinciosului. E folositoare pentru amândoi pentru ca pe primul il intăreste pe calea mânturii iar celui de al doilea îi arată gravitatea căderii sale. A nu respecta această poruncă a Duhului Sfânt dată prin Sf. Pavel duce neabătut la moartea veșnică.
Dumnezeu ne-a lăsat indrumări clare privitoare la faptele care duc la pierderea mantuirii si printre acestea un loc de frunte il are erezia. Efectele ei le arată Dumnezeu prin cuvântul Sf. Ap. Petru: … și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura eresuri pierzătoare și, tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat, iși vor aduce lor grabnică pieire. (2 Petru 2, 1)
Acesta ar trebui să fie motivul să refuzam orice negociere a credintei: aduce grabnică pieire! Facând simpozioane, intruniri, congrese impreună cu ereticii nu face altceva decat să le inchidă total calea spre viața veșnică.
Întrebarea care poate urma acum este: Cine sunt ereticii?
Termenul de „erezie” vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la αιρεομαι, haireomai, „a alege [ceva]”, „a opta [pentru ceva]”), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate – de întregimea învăţăturii celei drepte, şi de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie şi eretic sunt cuvintele pe care le foloseşte Irineu de Lyon în scrierea sa Contra Haereses (Împotriva tuturor ereziilor) pentru a descrie învăţătura şi pe cei care se opun Bisericii creştine, în opoziţie cu poziţia ortodoxă (de la ortho- „dreaptă” + doxa „gândire/credinţă”) a Bisericii creştine.
Conform acestei definiții eretici sunt toți neortodocșii asa ca nu ne ramane altă atitidine decat cea a sfântului Paisie Velicicovski:
Au eretici sunt ramlenii (romano-catolicii) cu al lor papa? Bine stiu ca vei zice ca sunt eretici. Si de vreme ce sunt eretici, precum si cu adevarat sunt, atunci Sfanta noastra Biserica ii afuriseste pe dansii. Si pe care Sfanta Biserica ii afuriseste si eu, impreuna cu Biserica, fiul ei fiind, ii afurisesc. [..]
Iara preacuviosul asupra tuturor celor ce veneau de supt stapanirea papii, savarsea aceasta mare taina a Botezului, fara de nici o impiedicare sau indoire, ca pre o prea de nevoie la mantuirea omului”, iar despre uniati: “Ca pentru alte rataciri si erezii ramlenesti (catolice), ce nu se cuvine de acum sa-ti mai vorbim ca si cu toate ereziile cele ramlenesti s-au amestecat si cu ele se unesc si uniatii, precum sufletul de trup. Si cum le va fi lor nadejde de mantuire? Nicidecum. Numai pentru Botez iti voi vorbi tie din Scripturi, fara de care nu poate avea nimeni nadejde de mantuire. […]
Important de notat faptul ca destinatarii principali ai poruncii Sf. Pavel sunt episcopii, căci Tit era episcop, si de le ei se așteaptă in primul rand ascultare față de poruncile lui Dumnezeu…
“Episcopul” romano-catolic de Iasi, Gherghel – disperat de refuzul IPS TEOFAN de a mai participa la “octava de rugaciune” ecumenista din luna ianuarie
Război intru cuvânt: Dezamagirea episcopului catolic de Iasi de atitudinea IPS Teofan fața de saptamana de rugaciune ecumenistă.
Pe siteul Episcopiei Romano-Catolice de Iasi am gasit urmatoarea “scrisoare pastorală” a conducatorului “bisericii” catolice iesene, Petru Gherghel, referitoare la “Saptamana de rugaciune pentru unitatea crestinilor”, in care isi tradeaza cat se poate de vizibil – inca din titlul in care clameaza “urgenta” problemei – disperarea si frustrarea care, ajunse deja la cote foarte inalte, debordeaza. Mesajul “episcopului” romano-catolic ia forma unui bocet patetic si destul de penibil (prin falsitatea izbitoare care te trazneste), insotit de santaje sentimental-”evanghelice” (urmand, evident, “talcuirea” Evangheliei cea de pe “limba” ideologiei ecumeniste, nu cea a Sfintilor Parinti), asemanatoare cu ale cersetorilor mincinosi si agresivi sau escrocilor care se tin scai de tine pana le faci voia, alternand culpabilizarile si amenintarile “duhovnicesti” cu lingusiri si ademeniri serpesti pline de o mierosenie oripilanta.
Dar ce aer de blasfemie se degaja din auzul unor cuvinte sfinte rostite cu prefacatorie, stalcite, deformate si deturnate inspre o agenda ascunsa, vrajmasa insusi Adevarului lor si… cat de dureros este sa asisti la instrumentarea ideologica a unor versete scripturistice in gurile unor asfel de bieti politruci zelosi ai “noii ordini” religioase!
Cuv. Serafim Rose – E mai tîrziu decât credeţi…
Sursa: http://cuvseraphimrose.wordpress.com/zece-cuvinte-memorabile/
Părintele Serafim Rose: „ Noi trăim vremurile din urmă, Antihrist este aproape, iar ceea ce se petrece în Rusia şi în alte ţări asemenea ei reprezintă experienţa normală a vremurilor noastre. Aici, în Occident, noi trăim într-un paradis la nebunilor, care oricând se poate pierde şi, foarte probabil, aşa se va şi întâmpla. Să începem dar să ne pregătim – nu făcând stocuri de alimente sau alte lucruri, aşa cum s-au apucat unii să facă în America, ci cu o pregătire lăuntrică de creştini ortodocşi.” „
Rugăciune
Rugăciune la revărsatul zorilor
A fericitului Sofronie de la Esex
Doamne Cel Veşnic şi Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat la această viaţă, Care ai revărsat peste mine harul Botezului şi pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea.
N-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie fără numai în Tine, Dumnezeule. Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii spre Tine. Dar Tu n-ai spus ucenicilor Tăi: „Tot ce ve-ţi cere în rugăciune cu credinţă, veţi primi” şi: Orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă”.
De aceea îndrăznind te chem: Păzeşte-mă de orice prihană a trupului şi a duhului. Învaţă-mă să mă rog cum se cuvine. Binecuvântează această zi pe care ai dat-o slugii Tale nevrednice. Cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc şi să lucrez în toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune, dându-mi de-a pururea seama de prezenţa Ta. Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale, şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără de păcat.
Tu Doamne, Tu ştii cele de care am nevoie. Cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea şi întristarea mea nu-Ţi sunt ascunse Ţie. De aceea, te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea cea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc spre Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine. Păzeşte-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice porniri care nu găsesc bună-plăcere înaintea Ta şi-l rănesc pe semenul meu. Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. Dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să tac în duh de pace, să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.
Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultima mea suflare să nu mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, ca poruncile tale să fie singura lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine. Păzeşte-mă în întristarea şi nenorocirea mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine. În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe şi mari. Dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloşia şi josnicia mea.
Miluieşte-mă!
Nu mă depărta de la Faţa Ta din pricina nevredniciei mele. Ci sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit: din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu şi cu toată tăria mea: DIN TOATĂ FIINŢA MEA.
Da, Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt, învaţă-mă dreapta judecată şi cunoştinţă. Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt. Ţine-mă în viaţă în această lume ca să-ţi pot aduce pocăinţă după vrednicie. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici cînd mintea mea e oarbă încă. Când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele, dă-mi de veste dinainte ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta.
Fii cum mine, Doamne, în acel ceas înfricoţător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale. Curăţeşte-mă de toate gândurile tainice, de toată răutatea ascunsă întru mine; şi dă-mi răspuns bun la scaunul de judecată.
Doamne, în mare mila Ta şi necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea! Amin.
Cuvânt Ortodox 
