Mă cheamă marea
Și nu am timp nici să gândesc,
Ușor mă leagănă în depărtare
Legată strâns de uriașul meu din vis…
Mă cheamă marea
Cu brațe lungi și răcoroase
Dezmierdând, în larg, catargul unui vas-pescar…
Doar o lacrimă de fericire,
Ascunsă bine-n suflet să nu mi-o știe nimeni,
Licărește calm, în ritmul inimii tale.
Recunosc! Am plecat cu multe asteptari…zile intregi inainte de plecare am studiat si tot analizat forumuri si opinii ale unora care au ajuns inaintea noastra in Naxos…hm, ma amuz si acum cand imi aduc aminte reactia colegilor la auzul numelui destinatiei de vacanta…cuuuuum? Nasos? Unde e asta???!!
Cam la 24 de ore distanta de Bucuresti….pentru ca atat am facut de acasa pana am coborat de pe ferry…ei, drumul a fost lung…obositor pe alocuri, dar pentru ca am plecat ziua (am avut noroc, n-am stat nici pe pod la Giurgiu prea mult!) nu a fost chiar atat de greu…iar in Grecia, pe autostrada nici nu ai cum sa adormi noaptea…ca din 25 in 50 de km trebuie sa opresti si sa cotizezi…ciudat e ca nu au un tarif standard, ci taxa variaza intre 1 euro si 4…n-am perceput diferenta…parca nici asfaltul nu era mai bun, nici distanta mai mare…parca totusi difereau tunelele…au grecii astia niste tunele sapate in munti…adevarate opere de arta…si parca dinadins au si limitat viteza la max 80 km/h, sa aiba omul timp sa le admire..daca cumva nu esti un iubitor de arta si calci acceleratia spre o viteza mai mare, ai sanse 90 % sa cotizezi la bunastarea statului elen cu vreo 200 – 300 de euro…
Cum ziceam, am ajuns pe insula pe la ora 13:30, dupa mai bine de 24 de ore de la plecare… Privelistea de nota maxima care ne-a intampinat ne-a dat puterea de a avea rabdare si sa nu dam cu gps-ul de pamant cand tot facea figuri si nu se conecta…ma rog, o fi fost si el obosit!…intre timp am admirat de la departare poarta lui Apolo, maiestuos strajuind portul pestrit si plin de vase care mai mici, care mai de croaziera. Am iesit cu chiu cu vai din invalmasala (cam asta patesti cand iesi cu elefantul pe stradutele in miniatura!!!! ) si am mers cam 7 km din capitala Chora sau Naxos …am ajuns la Agia Anna…un satuc fain, usor cam aglomerat (dar asa e cand ajungi la ora mesei)…
Desi cu ochii impaienjeniti de atata drum (sincer, ultimele 5 ore, cu feribotul au fost cele mai grele!), mi-au atras imediat si iremediabil atentia si simpatia cladirile albe, cochete, impodobite cu usi si ferestre albastre…si leandri, de toate culorile…am avut senzatia ca, in sfarsit, am ajuns in Grecia!!!!!
Dupa ce am mancat cea mai buna caracatita de pana acum, nu ne-am indurat sa ne culcam, ci am dat un mic tur prin jur sa vedem ce si cum😃
Si am vazut….plaje de nisip, mai mult sau mai putin aglomerate…cu oameni multi, care imbracati, care nu 😄…multi cactusi, aplecati la pamant nu atat de vantul destul de nervos – vorba lui Busu..cat de bogatia de fructe in parg…si case albe garnisite cu albastru…si multe bisericute (tot albe si tot cu albastru)…totusi, ici colo mai vezi si cate un razvratit care si-a vopsit ferestrele in turquise…
Localnicii sunt foarte amabi si primitori…zambesc si te urmaresc din priviri..m-a mirat insa ca am vazut multi greci grasi…foarte multi pe aceasta insula …poate de la cartofii naxiani si branza lor traditionala, de care sunt foarte mandri…si,da, sunt foaaaarte gustosi!
Suntem de trei zile pe insula si nu am vazut romani. Inca! Desi aseara in portul din Naxos erau doi lautari…unul canta la tambal! Sa fi fost romani? Nu stiu…
Se lasa seara…sa prindem un nou apus naxian!!!! Pa-pa!
În fiecare an, în 19 august, oamenii sărbătoresc ziua fotografiei. Şi trebuie să recunoaştem că suntem mulţi cei care dorim să surprindem momente frumoase (sau nici măcar) din viaţa de zi cu zi.
Suntem, de asemenea, mulţi cei care ne amintim cum ne duceau părinţii la fotograful din centrul oraşului de ziua de naştere. Şi ce amuzante mai erau poziţiile alea băţoase în care maestrul ne înţepenea…sigur aveţi pe acasă o astfel de fotografie …dar nu mai era amuzant când mergeai să iei pozele după câteva zile şi – surpriză – s-a voalat filmul…aţi pierdut pozele. Să le refacem…de parcă ar mai fi ziua copilului sau ziua nunţii…ba chiar îmi aduc aminte de nişte poze ciudate găsite în noptiera bunicii …sinistră poza aia făcută la o înmormântare…dar mă rog, fiecare cu ideile şi plăcerile lui…. erau poze alb negru, parcă în consens cu viaţa relativ monotonă din acele vremuri…
Aşadar, în zilele noastre, toată lumea s-a transformat în fotograf. Şi e plin internetul de poze artistice…mai ales răsărituri şi apusuri de soare…fiecare după posibilităţi…cu camere de x sau y pixeli…sau cum le mai zice!
Sunt însă mulţi pasionaţi de fotografie. De arta fotografică. Şi surprind într-o clipă o fărâmă de viaţă care să te inspire să mergi mai departe…tot mai departe. Şi caută lumina potrivită, fie că e ceaţă, ploaie sau ninsoare…şi surprind frumosul…cu ajutorul oamenilor.
Un exeget al artei fotografice spunea că cel ce iubeşte fotografia, iubeşte mai mult viaţa. Chiar aşa şi este, pentru că, fără să ne dăm seama, căutăm frumuseţea în orice clipă pe care ne-o petrecem pe această planetă albastră.
Şi totuşi «Cele mai bune fotografii pe care le avem se găsesc în minţile noastre. Sunt acolo, undeva, pur şi simplu…şi reprezintă arhiva noastră personală. Nimeni nu o poate atinge…nimeni nu o poate vedea». (Masimo Conti).
Să avem deci grijă de arhiva personală, dar să ne şi delectăm prietenii din când în când cu emoţiile surprinse de noi înşine.
Recunosc,azi nu am făcut nicio poză…nu m-a inspirat lumina difuză de afară…unii zic că era lumina ideală de pozat…
Dar şi mâine e o zi…şi alte momente memorabile ne aşteaptă să le imortalizăm!
O seară răcoroasă!
…e puțin spus că e nebună. E doar un alint pe lângă monstruozitățile ce se întâmplă zi de zi, în jurul nostru.
Se pare că o coaliție a astrelor – Venus e cam supărată și își face de cap cu mintea bolnavilor, că eu altfel nu pot să îmi explic valul de violuri și abuzuri… dăm vina pe viața asta stresantă pe care o ducem, pe lipsa de cultură, educație…de parcă alții ar fi responsabili să gândească în locul nostru.
Cel mai grav mi se pare că inconștiența, răutatea, monstruozitatea se mută la nivelul autorităților care ar trebui sa ne apere. Să auzi că doi polițiști – care tocmai au depus jurământul să ne apere, mă rog, să vegheze la respectarea legilor !– au violat o adolescentă (să fie clar, minoră), te duce cu gândul, involuntar, către vorbele din bătrâni: „ vine sfârșitul lumii, maică!”.
De aceea, simt nevoia să mă întorc în timp și să îmi oblojesc rănile pricinuite de zădărnicia și nimicnicia vremurilor în care trăim.
Și am descoperit în cufărul cu amintiri, o poezie dragă, despre iubirea pură, pe care se pare că mulți dintre semenii noștri nu o vor cunoaște niciodată. Ce trist!
„Te iubesc, dragul meu. Iartă-mi astă iubire. Ca o pasăre ce şi-a pierdut cărarea m-ai prins în umbra aripilor tale, că vălul sufletului meu săgetat de puterea ta căzu. Acoperă-l cu mila ta, dragul meu drag, şi iartă-mi astă iubire.
Şi dacă nu mă poţi iubi, dragul meu, iartă-mi astă durere. Nu-mi zvârli priviri răutăcioase din depărtarea zărilor. Mă voi strecura în colţul meu şi înmărmurită voi rămâne în puterea îngândurată a nopţii. Cu amândouă mâinile acoperi-voi ruşinea ochilor mei. Întoarce-ţi faţa de la mine, dragul meu drag, şi iartă-mi astă durere.
Şi dacă mă iubeşti, dragul meu, iartă-mi astă bucurie. Când sufletul meu e scăldat de valurile fericirii, nu râde de rătăcirea mea învolburată de primejdii. Când înălţată pe soclul puterii te conduc cu tirania dragostei mele, şi când, ca o zeiţă, îmi închin ţie darurile mele, primeşte-mi mândria, dragul meu, şi iartă-mi fericirea.”
Rabindranath Tagore
Ziua 6 august poartă o încărcătură emoțională extraordinară. E o zi neagră în calendarul omenirii, chiar dacă alegem să ne mințim că nu erau alte soluții, că a fost de fapt prima zi a victoriei depline și alte înflorituri și baliverne de adormit copiii.
Și ca să fie tacâmul complet, oamenii de pe planeta asta au vrut să uite de tot și de toate și s-au gândit să serbeze în această zi Wiggle your toes! M-am tot gândit cum să îi spun pe românește…greu tare. Hai totuși să încerc Ziua zdrăngănirii degetelor de la picioare, Ziua aerisirii sconcșilor, Ziua degetelor de la picioare aerobice, Ziua dansului din degetele de la picioare, Ziua mortăciunii – mă rog, fiecare cu ce-l doare sau preocupă. Asta îmi adduce aminte de un banc, nu îl stiu exact, dar era ceva de genul Zmeul și Făt Frumos se întreabă cum să se bată. Dilemă mare: să se bată cu paloșul, cu platoșul, în integrame sau în ciorapi purtați.
Astfel, în această zi, oameni de toate vârstele încep sarabanda degetelor, doar de dragul de a bifa în calendar participarea la o sărbătoare internațională sau să țină pasul cu moda sau să fie trendy …mai mult flendy, cu degetele alea tremurânde….
Se pare însă că sunt doar răutăcioasă. Pentru că niște cercetători (britanici, cu siguranță ) au descoperit că, dacă ai insomnii, un bun remediu este tocmai să îți miști degetele de la picioare într-un ritm alert. Dar nu oricum, ci toate degetele de la ambele picioare, în același timp și nu de mai mult de 12 ori. Cică în tălpile noastre este control panel-ul principal al corpului. Și prin zbenguiala degetelor de la picioare mai întâi energizăm corpul și apoi ne relaxăm și putem adormi. Cică același truc (flick-flackul degetelor de la picioare, să ne întelegem!) e primul lucru cu care ar trebui să începem ziua. Se pare că ne energizează maxim. N-am înțeles nimic, sunt în ceață. Sper că voi puteți înțelege. Sau măcar să încercați.
Lăsând gluma de o parte, am descoperit, pe când mă plimbam pe internet, o fundație. Wiggle your toes, care strange fonduri fix pentru ajutarea unor oameni care au cel puțin un membru inferior amputat. O ciudată asociere, oarecum sinistră după părerea mea. Sper însă să strângă mulți bani care să ajungă la oamenii care nu pot participa la ciudata sărbătoare de azi.
Și cum nu mai e mult din această zi, dar vine noaptea, vă urez somn ușor. Iar dacă aveți probleme cu somnul, nu uitați: zdrăngăniți degetele de la picioare, simultan, dar, atenție, nu mai mult de 12 ori.
Noapte bună!
P.S. Cică trebuie să și numărați invers de la 1000. Al naibii tratament!
Sursa foto – internet
Într-o dimineață de august fierbinte, se pare că un om a decis să încheie socotelile cu această lume…probabil în speranța că, în lumea în care va păși, va fi mai bună…sau mai iubitoare…sau măcar altfel. E alegerea fiecăruia…deși unii sunt destul de înverșunați când vreun semen încearcă să își ia zilele…ce expresie și asta! Cam ca aceea cu „ne luăm țara înapoi..”
Cum ziceam e alegerea fiecăruia, că doar trăim, măcar cu iluzia, în democrație! Dar să faci lucrul ăsta la o oră de vârf, la metrou…și toată lumea din străvechiul București știe ce haos ne înconjoară când nu circulă metroul…e cel cam bizar și puțin egoist.
Când am coborât în statie, o mare de oameni transpirau la propriu… nemulțumiți că “iar s-a sinucis un idiot”…egoist și el, dar și ce monștri egoisti am devenit și noi, în graba noastră. Și nu ne întristează faptul că unul dintre noi a luat o decizie dramatică, ci faptul că nu prindem condica, pierdem programarea făcută de astă primăvara la salonul exclusivist de spa …sau pur și simplu, dă bine să te prefaci că aparții unei comunități.
E drept că nici domnișoara cu voce răgușita (crainica de la metrou!) nu zicea nimic…dar asta, din nou, e din altă poveste!
M-am înarmat cu răbdare și…după vreo jumătate de oră în care am tot auzit vorbe mai mult sau mai puțin de duh, am reușit să mă urc într-un vagon cu aer cât de cât respirabil…nu era chiar liber, dar oricum…și în mini-aglomerație o doamnă citea. Atât de adâncită era în lectură, că nici nu simțea cum înghiontea pe toată lumea din jur cu geanta imensă, spânzurândă de umăru-i golaș.
Curioasă din fire, trag repede cu ochiul spre carte. „De ce e România altfel”… hm, adânc… profund…mă uit la ceas! 8:05 AM…zâmbesc căci, fără nicio legătură cu doamna, ci doar cu situația, îmi vin în minte vorbele de duh ce circulau zilele trecute pe facebook …citez din memorie, trebuie să fii cel putin retard să citești la metrou la 6 dimineața… da, 8 si 5 minute pare o oră mai acceptabilă, oricum ar fi!
Să revin la carte… mai bine las oamenii specializați să iși dea cu părerea…mai ales că doamna citea un fragment/capitol intitulat „Filozofia lui altfel: raspuns unor critici”. Am citit câteva rânduri dedicate așa zisei literaturi de rezistență prin cultură…nu pot fi de acord, dar e dreptul omului să își susțină părerile…că doar sunt ale lui…
Mi-am luat gândul de la cartea cu pricina și am încercat să îmi găsesc eu răspunsul la întrebarea ascunsă în titlu…mi-au venit apoi în minte clișee pe care le credeam demult uitate, îngropate…am fost și suntem încă la răscrucea marilor imperii…interese…puteri..drumuri (chiar și fără autostrăzi și poduri)…iar românul a luat câte puțin din noianul de obiceiuri ce l-au călcat în picioare… cum altfel să fi rezistat? Că doar nu era să iasă cu pieptul gol în fața vrăjmașului să lupte pentru libertate…mai bine să fii adeptul vorbei din bătrâni, cea despre capul plecat pe care sabia nu-l taie. E drept, dar te trezești pe un servețel la masa marilor puteri… și, ghinion, șervețelul ăla a însemnat jumătate de secol de rezistență prin acceptare. Și dezumanizare. Și chiar de aceea rămânem azi nepăsători la suferința celor din jur…iar dacă vezi , din când în când, acte caritabile, fundații și alte organizații, care par să fie preocupate de suferința celor mai vitregiți de soartă, cu siguranță, la o cercetare mai atentă (cu ochiul liber, nu neaparat făcută de organe abilitate) găsești o vilă „nesimțită”, un cont uriaș prin nu stiu ce insulă neplătitoare de taxe, bolizi și molizi…și ce-o mai fi…
Iar printul Charles continuă să ne uimească cu iubirea lui necondiționată, dezinteresată, pentru Transilvania și oamenii ce locuiesc în acest colț de rai…și vestește lumii întregi că românii pot fi sanșa salvării omenirii…un idealist! Într-adevăr România e altfel…și pentru că oamenii sunt altfel…și nu neaparat în sensul rău! Doar că am creat Miorița – da, alt cliseu, dar cât de adevărat! Nu luăm atitudine, la momentul oportun…și dăm vina pe fatalitate. Sau soartă. Mai nou pe alinierea stelelor. Si chiar pe Marte cel Retrograd.
Iar ca să revin la cartea doamnei din metrou… o voi citi cu siguranță, că prea multe critici se strânseseră, iar autorul iși dădea toată silința să argumenteze și să se justifice…de parcă nu am avea dreptul la o opinie personală. Mai dificil e, însă, când devii un formator de opinie, prin funcția pe care o deții…sau profesia pe care o practici.
Iar România chiar e altfel. Pentru că trăim aici și o iubim așa cum e. Necondiționat. Măcar unii dintre noi!
Reflexii in timp 