Istoria Rugului Aprins și a părintelui Ioan Kulighin demonstrează înca o dată ca adevăratul țel al bolșevicilor este distrugerea aspirației oamenilor către Hristos, nu vreo chestiune economică
Intr-un articol din cotidianul The Times din 21 martie 1923 (War on religion) se spunea limpede că:
„bolşevicii încearcă să-şi atingă ţelul final distrugând aspiraţia oamenilor către Hristos. Aceasta este adevărata preocupare a bolşevicilor, nu vreo altă chestiune de teorie sau practică economică“
Si intr-adevar asa este. O confirma si articolul https://ro.orthodoxwiki.org/Mi%C8%99carea_Rugul_Aprins din care preiau cateva pasaje:
[…]
„La Mănăstirea Optina, marii scriitori se duceau pentru sfat. Optima avea mari stareți și duhovnici care mergeau pe linia lui Paisie de la Neamț, deci a rugăciunii isihaste, linia ajunsă la mănăstirile rusești și mai ales acolo, la Optina, ajunsă prin manuscrisele pe care Paisie și cu ai lui, de la Neamț, le traduceau din teologia isihastă, greacă, în rusește, o parte, și în românește altă parte. Ceea ce traduceau în rusește trimiteau la Optina. Așa s-a format acolo un centru spiritual foarte puternic și, care a atras în jurul lui oameni de talia lui Dostoievski, a lui Gogol, a lui Leontiev. În cele din urmă, erau cât pe ce să-l atragă într-acolo și pe Tolstoi care, după cum se știe, a murit chinuit de mari probleme de conștiință.”
(Mit. Antonie Plămădeală[1])
În urma retragerii armatelor române din Rusia, Mitropolitul Nicolae al III-lea al Rostovului împreună cu un grup de vreo treizeci de preoți și câteva maici s-au refugiat în București, cerând ocrotirea Patriarhului Nicodim, pe care Mitropolitul îl cunoștea de pe vremea când studiaseră amândoi la Academia Petru Movilă din Kiev. Patriarhul i-a repartizat pe preoți la mănăstirea Cernica, iar pe maici la mânăstirea Pasărea. Între timp, Mitropolitul Nicolae moare și este îngropat lângă bisericuța cimitirului mânăstiresc, paraclisul Sfântul Lazăr. În anul 1947 moare și Patriarhul Nicodim. Între preoții ruși era un călugăr îmbunătățit, Părintele Ioan Kulâghin (știut și ca Ivan Străinul). Acesta a venit în România cu două manuscrise rusești, care nu fuseseră tipărite până atunci. Era tot ce putuse el salva din bibliotecă, înainte ca armatele roșii să închidă mânăstirea Valaam și să omoare pe călugări cu topoarele[3].
Pe Părintele Ioan Kulâghin l-a descoperit Daniil. În momentul în care l-a descoperit Sandu Tudor, „Rugul Aprins” era o mișcare constituită. Sandu Tudor după ce a constatat că a întâlnit un om cu deosebite daruri duhovnicești, l-a invitat la Antim. Interpretul Părintelui Ioan nu era prea învățat. Era un soldat român din Basarabia, duhovnicesc dar puțin instruit. Părintele Ioan nu conferenția. Nu se știa nici ce studii avea. Dar avea Rugăciunea inimii[1].
„Într-o seară, Părintele Ioan a venit la Rugul Aprins însoțit de un caporal basarabean fugit din armata sovietică, ucenicul lui în cele duhovnicești și translator de limba română. Părintele Ioan Kulâghin a fost un sfânt pentru noi. Avea atâtea cunoștințe în materie de rugăciune, psihologia păcatului și tehnica despătimirii, că puteai să stai nopți întregi ascultându-l. Manuscrisele au fost imediat traduse și multiplicate la mașina de scris, șapirografiate în secret și răspândite în mii de exemplare. Noi vorbim prea mult de «samizdatul rusesc», uitând că în România, în toată perioada comunistă, cărțile de mistică și asceză, de rugăciuni și viețile sfinților circulau în secret, fiind urmărite de Securitate pentru a fi distruse, iar posesorii lor erau amenințați cu închisoarea.”
(Arhim. Roman Braga[3])
Împreună cu Părintele Daniil au inițiat un procedeu de transmitere a Rugăciunii minții probabil folosit în spiritualitatea rusească. Se făceau rugăciunile începătoare și apoi se dădea o binecuvântare specială de rostire a Rugăciunii minții, cu povețe practice: cum să zică, în ce poziție, de câte ori. La acest ritual participa Părintele Daniil, Părintele Ioan, iar transmițătorul binecuvântării și drept traducător nu mai era soldatul basarabean Leontie, poate călugăr după nume, ci părintele Gheorghe Roșca, un preot basarabean de înaltă ținută duhovnicească, participant și el la conferințele de la Antim[1].
Soarta preoților ruși refugiați la Mânăstirea Cernica a fost tragică. La sfârșitul anului 1947 au fost arestați și deferiți tribunalelor armatei sovietice, care i-au judecat sumar pentru crimă de înaltă trădare și i-au condamnat la moarte. Pe Părintele Ioan și pe ucenicul său, caporalul basarabean, i-au deportat în Siberia. Câteva cărți poștale au mai sosit pe adresa Profesorului Alexandru Mironescu. Apoi s-a așternut tăcerea. Am înțeles că bătrânul duhovnic Ioan Kulâghin a murit, iar despre caporalul basarabean nu am aflat nimic[3].
Părintele Ioan a fost unul din ultimii mari duhovnici de la Optina lui Dostoievski[1].
[…]
Momentele arestărilor sunt amintite de Roman Braga[3]:
Guvernul de la București intrase în panică. S-a speriat de Rugul Aprins mai mult decât toate centrele de rezistență din Carpați. Pentru revoluționari exista pedeapsa cu închisoarea și moartea. Dar ce te faci cu acel «centru» din om pe care nimeni nu-l poate controla și despre care Lunaciarski îi spunea lui Lenin într-o scrisoare: „Dacă vrei să-l stăpânești pe om, ucide-i intimitatea!”. Toate acestea au dus la marea lovitură dată Bisericii Românești în anul 1959. Era al doilea val mare de arestări. Primul începuse la 15 Mai 1949, împotriva rămășiței partidelor istorice și pentru distrugerea așa-zisei „mentalități burgheze”, iar acum atacul era îndreptat direct împotriva lui Dumnezeu. Ținta erau preoții, călugării și intelectualii care polarizau, care exercitau împrejurul lor o influență spirituală. În ianuarie 1959, guvernul publică în ziarul Scânteia, pe prima pagină, un decret ce prevedea închiderea tuturor mânăstirilor și a schiturilor care nu erau monumente istorice, dar și excluderea din mănăstiri a tuturor călugărilor mai tineri de 55 de ani și a maicilor sub 50 de ani, pentru a fi în mod obligatoriu încadrați în munca pentru socialism.
Acum au fost arestați și așa-zișii lideri ai Rugului Aprins. Eu mă consider și acum un ucenic al acelor mari îndrumători spirituali, însă am fost și eu arestat printre ei. După un an de anchetă, am fost aduși într-o sală a Tribunalului Militar din București: Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor), Arhimandritul Benedict Ghiuș, Arhimandritul Sofian Boghiu, Arhimandritul Felix Dubneac, Ieromonahul Adrian Făgețeanu, Profesorul Universitar Alexandru Mironescu și fiul său Șerban (care trăiește astăzi în Elveția), Doctorul și Poetul Vasile Voiculescu, Doctorul Gheorghe Dabija și alți câțiva de care nu-mi mai amintesc acum. A fost o parodie de proces, cu ușile încuiate, deoarece au fost rostite, pentru martori, numele unor oameni din guvern, cum era Atanase Joja, de exemplu, și despre care Securitatea nu ar fi vrut să se vorbească, în acea situație.
Procurorul a început prin a ne acuza că am vrut să-i ardem pe rug, făcând aluzie la denumirea societății Rugul Aprins. Apoi am fost învinuiți că ne adunam și comentam texte dușmănoase la adresa Regimului, din Sfinții Vasile cel Mare, Ioan Scărarul și Grigorie de Nyssa. Nu spun că era o ignoranță a procurorului, ci mai degrabă un cinism diabolic, specific comuniștilor. Pedepsele au fost mari: Ieroschimonahul Daniil a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru practica rugăciunii inimii și a murit în închisoarea Aiud ca martir. Nu trebuie să uităm că mulți și-au dat viața în acest regim de teroare, nu pentru politică, ci pentru Dumnezeu.
Toți cei 16 inculpați în cauză au fost condamnați la închisoare. Alexandru Teodorescu a primit cea mai aspră pedeapsă: 25 de ani de muncă silnică. A fost încarcerat la Aiud, unde a decedat în detenție la data de 17 noiembrie 1962. Vasile Voiculescu a fost condamnat la cinci ani de temniță. Nu i-a ispășit pe toți. Cu sănătatea distrusă de anii de temniță, Vasile Voiculescu avea să fie grațiat în data de 28 aprilie 1962, prin Decretul nr. 291 al Consiliului de Stat. A murit un an mai târziu (26 aprilie 1963)[9].
„Rugul Aprins a însemnat pentru Biserica română mult mai mult decât a voit. Pentru că mișcarea aceasta, înscrisă în literele preocupărilor duhovnicești ale vremii, a însemnat ceva foarte mult pentru spiritualitatea românească a epocii.”
(Mit. Antonie Plămădeală[1])
Participanți cunoscuți
Conform Pr. Dr. Gheorghe Holbea, la conferințele Rugului Aprins era un număr aproximativ egal de mireni și de clerici sau monahi[2].
Cler sau cin monahal
- Antonie Plămădeală
- Bartolomeu Anania
- Tit Simedrea
- Andrei Scrima
- Arsenie Papacioc
- Benedict Ghiuș
- Cleopa Ilie
- Felix Dubneac
- Grigorie Băbuș
- Haralambie Vasilache
- Ioan Iovan
- Petroniu Tănase
- Roman Bragă
- Sofian Boghiu
- Vasile Vasilache
- Sandu Tudor
- Adrian Făgețeanu
- Dumitru Stăniloae
- Nicolae Bordașiu
- Măicuița Veronica
Mireni
- Alexandru Elian– istoric
- Alexandru Mironescu– chimist
- Anton Dumitriu– matematician
- Constantin Joja– arhitect
- Constantin Noica– filosof
- Dan Grigore Pistol
- Dan Grigorescu
- Dorinel Codreanu
- Emanoil Mihăilescu– arhitect
- Eremia Profeta– pictor
- George Văsii– arhitect
- Gheorghe Dabija– doctor
- Gheorghe Munteanu
- Gheorghe Plăcințeanu– medic
- Ioan Gheorghe Savin– teolog, profesor
- Ion Barbu– matematician
- Ion Marin Sadoveanu– scriitor
- Mihail Constantineanu– doctor
- Mihail Necule– matematician
- Mihail Rădulescu
- Mircea Vulcănescu– filosof și economist
- Nae Nicolau
- Nichifor Crainic– filosof și teolog
- Nicolae Nicolau– poet
- Nicolae Rădulescu– arhitect
- Nicolae Vârnă
- Octav Onicescu– matematician
- Olga Greuceanu– sciitoare și pictoriță
- Paul Constantinescu– compozitor
- Paul Sterian– poet și economist
- Traian Balea
- Tudor Vianu– critic, poet, filosof
- Valentin Poenaru– matematician
- Vasile Voiculescu– poet și medic
- Vladimir Streniu– critic și istoric literar
- Șerban Cioculescu– critic și istoric literar
- Șerban Mironescu– scriitor
- Ștefan Todirașcu– jurist și profesor
Revoluția bolșevică și sexul
Iata ce putem citi in articolul scris de Paul Ghitu, Amor liber, comune sexuale şi lgbtism oficial în comunismul sovietic al anilor 20, de pe EVZ:
Există o părere, aproape unanimă, că comunismul, ca regim politic, a fost incompatibil cu homosexualitatea, libertinajul transformat în valoare socială absolută, prostituţia. Şi cel puţin în parte – adică pentru URSS-ul de după 1934 şi pentru celelalte state ale blocului sovietic, ce aveau să apară după 1944 – este adevărat.
Alta a fost însă realitatea în ceea ce priveşte amorul liber, sexul la grămadă, aberaţiile lgbtiste, avortul în anii de început ai Rusiei sovietelor, când bolşevicii au avut ocazia să verifice pe propria piele un adevăr simplu: între construcţiile minţii omeneşti şi normalul, firescul vieţii, între fantasmele universului interior şi legile universului exterior există diferenţe care ajung să se manifeste în conflicte distrugătoare pentru fiinţa umană. Revoluţia sexuală este, aşa cum o găsim în toate documentele ideologice şi doctrinare socialiste şi comuniste, o componentă de bază a revoluţiei socialiste/comuniste. Dar ca şi toate celelalte teze şi obiective ale acestora, şi aceasta este echivalentă cu o întoarcere nihilistă împotriva persoanei umane şi a umanităţii în ansamblu. De aceea, eşuarea lamentabilă în faţa cerinţelor realităţii, a unui experiment de amploarea şi durata celui sovietic, este un argument irefutabil în favoarea rezistenţei faţă de asaltul revoluţiei sexuale occidentale actuale, un tsunami de forme aberante, dezgustătoare şi criminale.
Ludwig von Mises explică fascinaţia produsă de socialism, încă de la apariţie, prin faptul că acesta … promite nu numai bunăstare – bogăţie pentru toţi – ci şi fericire universală în amor. Acestei părţi a programului său i se datorează o mare parte din popularitatea pe care o are. (Interesantă zonă comună cu marea iubire a socialiştilor, islamul care şi el promite fericirea erotica fără limite, dar post-mortem.) Ca dovadă: nicio altă carte de literatură socialistă germană nu a fost citită de un public mai numeros şi nu a avut o eficacitate propagandistică mai mare decât lucrarea lui August Bebel, „Femeia şi socialismul”, (apărută în 1879, reeditată de 50 de ori în Germania numai până în 1909, tradusă în circa 20 de limbi), care este dedicată mai presus de toate temei amorului liber.
Piatra de pe mormantul lui August Bebel, adica un obelisc, adica un falus. Foto: https://en.wikipedia.org/wiki/August_Bebel
Revoluţia sexuală din Rusia sovietică este analizată pe larg în cartea psihanalistului german socialist Wilhelm Reich „Die Sexualität im Kulturkampf: Zur sozialistischen Umstrukturierung des Menschen”, (Sexualitatea în războiul cultural: pentru restructurarea socialistă a oamenilor) apărută în 1936. De remarcat că aflăm încă din titlul cărţii două lucruri esenţiale: că stânga a declarat război vechii societăţi umane şi că sexualitatea este una dintre armele sale principale. De fapt, acest titlu este înlocuit la ediţiile de după 1945 cu mai puţin belicosul şi explicitul Revoluţia sexuală. Au fost făcut mai ceţoase şi subtitlul şi temele principale: familia, religia, politicile extremei stângi etc.
Rabinul Elie Mischel: Marx sau Moise? Ascensiunea și decăderea mișcării Kibuț din Israel
Sursa: https://theisraelbible.com/marx-or-moses-the-rise-and-fall-of-israels-kibbutz-movement/
Marx sau Moise? Ascensiunea și decăderea mișcării Kibuț din Israel
De rabinul Elie Mischel, 20 Iulie 2025, Israel Bible
Curmali în kibuțul Degania
Kibuțul a fost cel mai îndrăzneț experiment al Israelului. Când primul kibuț, Degania, a fost înființat în 1909 lângă Marea Galileii, a introdus un model revoluționar ce respingea societatea convențională. Aceste colectivități au bulversat în mod deliberat ordinea socială normală, eliminând proprietatea privată, instituind salarii egale și desființând structurile familiale tradiționale. Copiii locuiau separat de părinți în case dedicate copiilor. Membrii mâncau împreună în săli de mese comune. Toate deciziile importante necesitau aprobarea democratică a întregii comunități. Cu toate că numărul lor era foarte mic – niciodată mai mult de 3% dintre israelieni nu au trăit în acest mod – kibuțurile au produs o parte disproporționată din eroii militari, liderii politici și personalitățile culturale ale națiunii. Ben-Gurion, Dayan, Meir – toți au apărut din această mișcare socialistă radicală care a încercat să forjeze „noul evreu” care va construi statul evreu prin muncă agricolă și viață colectivă.
Cu toate acestea, dacă vă plimbați astăzi prin majoritatea celor 250 de kibuțuri din Israel, veți descoperi o realitate extrem de diferită. Casele private au înlocuit locuințele comune. Salariile diferențiate au înlocuit plata egală. Copiii locuiesc cu părinții lor, nu în case de copii. Experimentul socialist, cândva revoluționar, a cedat în mare parte atracției capitalismului. Mișcarea care a contribuit la nașterea Israelului se luptă acum pentru relevanță chiar în națiunea la a cărei creare a contribuit.
De ce au creat pionierii Israelului kibuțurile? Și de ce au eșuat în cele din urmă?
Dumnezeu i s-a înfățișat lui Avraam cu o poruncă care avea să transforme istoria lumii:
Și a zis Domnul către Avram: „Ieși din țara ta și din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta Eu. (Facerea 12:1, Biblia versiunea Anania)
Și Eu voi face din tine un neam mare; și te voi binecuvânta și-ți voi mări numele și tu vei fi izvor de binecuvântare. (Facerea 12:2, Biblia versiunea Anania)
Citiți cu atenție aceste cuvinte și veți observa că Dumnezeu nu spune că Avraam va întemeia o religie. În schimb, El îi promite lui Avraam că va fi tatăl unei „națiuni mari”. Dar de ce a ales Dumnezeu să modeleze lumea prin intermediul unei națiuni în loc de o religie?
Răspunsul se află în misiunea unică a Israelului. Dumnezeu a dorit să creeze nu doar indivizi sfinți, ci și o societate sfântă – dovedind că idealurile divine pot transforma nu doar locuitorii izolați ai mănăstirilor, ci și oamenii obișnuiți implicați în agricultură, guvernare, comerț și în toate aspectele unei vieți normale.
Rabinul Abraham Isaac Kook explică faptul că Dumnezeu a dorit să demonstreze „că nu numai indivizii excepționali – înțelepții, pioșii, călugării și oamenii sfinți – pot trăi conform idealului divin, ci și națiuni întregi, până la cele mai joase niveluri ale societății”. În timp ce religia poate ridica nivelul indivizilor, doar o națiune dreaptă poate arăta lumii că societatea însăși poate fi răscumpărată.
Totuși, crearea unei națiuni drepte s-a dovedit a fi extrem de dificilă. Poporul Israel a încercat și a eșuat atât în perioada primului, cât și în perioada celui de-al doilea templu. În ciuda momentelor de măreție sub împărați precum David și Solomon, națiunea a căzut în mod repetat în idolatrie, nedreptate și decădere morală. Profeții îi mustrau constant pe oameni pentru eșecul lor de a crea societatea dreaptă cerută de Dumnezeu.
Acest experiment național a fost întrerupt violent atunci când romanii au distrus cel de-al doilea templu în anul 70 d.Hr. și au zdrobit rebeliunea Bar Kochba în anul 135 d.Hr. Evreii au fost împrăștiați în întreaga lume, reducându-se de la o națiune la comunități izolate. Dimensiunea politică a iudaismului a fost amânată pentru viitorul mesianic, un vis amânat până la sfârșitul zilelor.
Timp de peste 1 500 de ani, evreii au trăit în acest mod – concentrându-se pe practica religioasă și învățăturile morale, în timp ce se abțineau de la politică. În timp, corupția și brutalitatea guvernelor care conduceau națiunile gazdă i-au convins pe mulți evrei care trăiau în exil că statul evreiesc era un vis mesianic. De ce să construim un stat evreiesc dacă acesta va deveni la fel de barbar ca celelalte națiuni ale lumii? Mai bine să rămână fără stat decât să se alăture „barbariei națiunilor”.
Apoi, ceva s-a schimbat. Revoluțiile americană și franceză au introdus ideea radicală că societățile pot fi fondate pe valori morale. Ideile Iluminismului au reaprins aspirațiile naționale ale evreilor. Dacă națiunile puteau fi construite pe dreptate și egalitate, poate că venise timpul să se înființeze „lumina națiunilor”, care trebuia să fie Israelul.
Acesta a fost contextul în care a apărut mișcarea kibuț. Primii pionieri sioniști, mulți dintre ei care nu mai respectau legea evreiască tradițională, purtau totuși în ei străvechea dorință evreiască de a avea o societate dreaptă. Kibuțul nu era doar un model pragmatic de așezare – era o încercare de a crea comunitatea ideală care să se transforme în cele din urmă în națiunea model pe care Dumnezeu îi poruncise lui Avraam să o întemeieze.
Fondatorii kibbutzim (kibuțurilor) credeau că socialismul va crea societatea justă pe care iudaismul tradițional nu reușise să o stabilească. Legile Torei privind anul sabatic, secerișul și jubileul păreau să indice egalitatea economică. Cerințele neîncetate ale profeților pentru dreptate păreau să se alinieze idealurilor socialiste. Astfel, acești pionieri, respingând practicile religioase, dar îmbrățișând ceea ce considerau a fi nucleul moral al iudaismului, au construit comunități bazate pe egalitatea absolută.
Ce s-a întâmplat? De ce a eșuat acest experiment ambițios?
Răspunsul este simplu: utopiile create de om eșuează întotdeauna. Viziunea stângii despre o societate perfectă, creată prin înțelepciunea umană, se lovește inevitabil de realitatea naturii umane. Experimentul kibuț, oricât de nobil ar fi fost, a reprezentat încercarea ființelor umane de a crea raiul pe pământ prin propria lor înțelegere.
Adevărata cale către destinul Israelului nu se găsește în socialism, comunism sau orice altă ideologie umană. Se găsește în Tora. Biblia nu poruncește niciodată proprietatea comună sau abolirea unității familiale. În schimb, ea creează un sistem echilibrat: proprietate privată temperată de anii sabatici, zeciuială și legile culesului; familii puternice guvernate de legea morală; triburi care trăiesc distinct, dar unite sub legământ divin.
Dumnezeu nu vrea ca ființele umane să inventeze noi sisteme. El ne-a dat deja modelul în Cuvântul Său.
Astăzi, Israelul se află la o răscruce de drumuri. Viziunea seculară și socialistă care a dominat generația sa fondatoare se estompează. În locul ei, se ridică o nouă generație – războinici care apără pământul în timp ce se întorc tot mai mult la credința strămoșilor lor. Acești tineri eroi înțeleg ceea ce pionierii kibuțurilor au ratat: Israelul își va împlini destinul nu prin reinventarea societății, ci prin întoarcerea la instrucțiunile divine date la Sinai.
Asistăm la transformarea constantă a Israelului înapoi în „marea națiune care este un popor înțelept și înțelegător”, pe care Dumnezeu a dorit-o dintotdeauna.
Le veți păzi și le veți plini, că aceasta este înțelepciunea voastră și priceperea înaintea tuturor neamurilor care vor auzi vorbindu-se de toate legiuirile acestea și vor zice: Iată popor înțelept și iscusit, neamul acesta mare! (Deuteronomul 4:6, Biblia versiunea Anania)
Nu prin utopii create de om, ci prin legământ divin. Nu prin experimente socialiste, ci prin înțelepciune biblică. Aceasta este adevărata revoluție și, de data aceasta, ea va reuși.
Comentariu saccsiv:
Acesta nu este un text pentru incepatori. Ca sa inteleaga si ei ceva ar trebui sa-l completez cu multe si nu am timp acum dar nici sa aman publicarea sa nu am dorit.
Cititi va rog si:
În Spania începe exproprierea terenurilor: Dacă nu muncești pământul doi ani, ți-l ia statul
În Spania s-a aprobat o lege pentru exproprierea terenurilor care timp de doi ani nu sunt lucrate, adică sunt „subutilizate”. Junta din Castilla-La Mancha, prezidată de socialistul Emiliano García-Page, a aprobat o lege care permite Ministerului Agriculturii să exproprieze terenuri pe o perioadă de până la 25 de ani, atunci când guvernul regional consideră că acesta este subutilizat. Acest lucru este exprimat în articolul 29 din noua lege, publicată pe 17 aprilie în Monitorul Oficial al Castilla-La Mancha.
În Spania s-a aprobat o lege pentru exproprierea terenurilor
Acest nou regulament, botezat drept Legea 9/2023, din 3 aprilie, privind agricultura familială și accesul la terenuri în Castilla-La Mancha, prevede, de asemenea, că toate parcelele expropriate vor merge către Banca Funciară, care va emite informații cu privire la disponibilitatea acestora, astfel încât oricine vrea le poate ocupa pentru a lucra la ele.
Noua normă consideră că o bucată de teren este „ subutilizată ” și că nu îndeplinește „funcția socială” atunci când a rămas în inventarul terenurilor subutilizate prevăzut la articolul 27.5 și 6 din aceeași lege timp de doi ani consecutivi.
Când consideră statul că este subutilizat terenul
În acest sens, mai precizează că terenul agricol este susceptibil de a fi expropriat temporar atunci când intervin una sau mai multe dintre următoarele împrejurări: teren în proces de degradare și fără aplicarea măsurilor corective; solurile în care practicile agricole proaste sau utilizările incomode pun în pericol culturile, folosirea parcelelor învecinate sau a mediului natural; și terenurile agricole care rămân fără activitate agricolă timp de trei ani consecutivi, cu excepția cazului în care este posibil din punct de vedere agronomic sau ecologic sau există alte cauze justificate de inactivitate agricolă.
În ceea ce privește confiscarea terenurilor de către Junta din Castilla-La Mancha, legea prevede ca aceasta să se facă în conformitate cu articolul 71 din Legea din 16 decembrie 1954 privind exproprierea obligatorie . Această prevedere legală exprimă că „va exista o cauză de interes social pentru expropriere silită atunci când cu această estimare expresă s-a declarat expres prin lege”, adică atunci când o nouă reglementare prevede acest lucru, așa cum se face prin legea aprobată de executivul din Castilia-La Mancha.
„Este o regulă dictatorială tipică regimurilor bolivariane”
Purtătorul de cuvânt regional al PP, Lola Merino , a declarat pentru OKDIARIO că legea „este o regulă dictatorială tipică regimurilor bolivariane”. În opinia sa, este „un atac asupra proprietății private” și care dăunează fermierilor. „Avem o secetă uriașă și multe probleme în zonele rurale, cum ar fi variola bovină. Iar Consiliul, în loc să le rezolve, se dedică atacului împotriva fermierilor. García-Page ar trebui să fie fermier pentru o zi, astfel încât să-și dea seama cât de greu este și ajutorul de care au nevoie”, a spus el.
La rândul său, președintele PP din Castilla-La Mancha, Francisco Núñez , a asigurat joi, la Cuenca, în timpul ceremoniei de închidere a Adunării Anuale de la Asaja, că, dacă va guverna, va abroga imediat legea „care deschide ușa exproprierii de teren din regiune.
Măsura a generat îngrijorare profundă în sectorul agricol al regiunii, care reprezintă 8% din PIB-ul său și are peste 30.000 de angajați.
In China e socialism sau capitalism?
‘Nu este socialism’: China este o economie capitalistă cu forță de muncă ieftină, bazată pe salarii extrem de mici
Cei de stânga susțin că Republica Populară Chineză este o țară socialistă.
De Prof. Michel Chossudovsky, 22 Ianuarie 2023, Global Research
Introducere
Majoritatea analiștilor și istoricilor nu înțeleg faptul că pe la începutul anilor 1980, China a devenit o țară capitalistă cu drepturi depline. Există puternice interese de afaceri americane, inclusiv cele ale Big Pharma, ale marilor companii de înaltă tehnologie și ale instituțiilor bancare, care sunt ferm înrădăcinate în China.
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
4 comments