who are the good guys?

Imagine

Mourinho versus Guardiola, Messi versus Cristiano… In ultimii ani a existat mereu o tendinta a presei de a reduce duelul dintre cei doi giganti ai Spaniei la o pereche de stele, fie din teren, fie de pe banca, in conditiile in care vorbim de loturi de sute de milioane de euro, de zeci de jucatori care daca ar juca la alte echipe ar deveni vioara intai (a se vedea Yaya Toure la CIty, Ozil la Arsenal sau Higuain la Napoli), iar in configuratia unui Clasico raman doar membri ai cortegiului regal al lui Lionel sau Cristiano. Cand te cheama Iniesta, Xavi, Casillas sau Xabi Alonso, trebuie sa fie destul de frustrant.

De anul acesta s-a mai profilat un duel. Succesul aduce bani, banii consolideaza succesul, iar ambele echipe au decis in vara lui 2013 sa se intareasca cu cate o „perla”. Se observa profilul similar de jucator cautat: galezul Bale seamana in joc cu portughezul care trona deja pe Bernabeu, iar micutul si spectaculosul Neymar e a doua varianta de a patrunde prin driblinguri naucitoare inspre careul advers dupa modelul brevetat de un anume argentinian cu numarul 10 pe tricou ce era deja pe Camp Nou.

Daca asemanarile sunt mai mult decat evidente in jocul ambelor „perechi de milioane”, mai ales dupa un sezon aproape complet de acomodare, m-as opri totusi si asupra deosebirilor vadite, care tradeaza anumite tendinte.

Sub influenta lui Mourinho, latura urata a caracterului lui Cristiano Ronaldo a primit unda verde (ceea ce Ferguson si Boloni au incercat mereu sa starpeasca, dincolo de aerele de vedeta, e vorba de acea incrancenare negativa). Presa madrilena i-a cantat in struna portughezului, numindu-l „generalul”, iar el a raspuns si aseara cu un aer de antrenor secund si o sapca de „coach” pe masura. In opozitie, Messi a fost mereu privit ca „baiatul bun”, povestea usor lacrimogena a baiatului plecat de acasa de mic, povestea de succes fara glamour, ci doar prin talent dublat de munca. Se stie gluma de la decernarea balonului de aur de anul trecut, cu the good, the bad and the ugly (Ribery).

Cu Ronaldo accidentat si cu Messi absent, desi era pe teren, finala Cupei Spaniei era un moment excelent pentru noile diamante, Bale si Neymar, sa straluceasca si sa incline balanta de o parte sau de alta. Bale a dat cea mai clara justificare a cotei sale in minutul 85, cand a adus de unul singur trofeul la Madrid, iar Neymar a ratat egalarea in minutul 90, trimitand in bara. Nu ma intereseaza comparatiile simpliste, prea des intalnite in presa din ultima vreme („asta inseamna ca Bale este un transfer mai reusit decat Neymar”), pentru ca e stupid sa analizezi atat de superficial. Poate maine Neymar da gol si Bale doar bara. Sau, daca privim in context, Bale se duela cu tanarul (si accidentatul) Marc Bartra, in timp ce Neymar a fost tinut de experimentatii Sergio Ramos si Pepe.

Mai interesant ar fi de privit cum cei doi granzi se uita putin in curtea celuilalt. Daca in dualitatea Messi-Ronaldo e clar cine e portretizat drept bun si cine e rau (in mod exagerat, desigur), sosirea lui Bale la Madrid si cea a lui Neymar la Barca pondereaza situatia in mod evident. Bale mi se pare mult mai curat decat Cristiano, fiind un produs mult mai usor de identificat cu imaginea „blanco”. Se stie faptul ca fanii adevarati, de zeci de ani, ai Madridului nu-l inghit pe Cristiano si il privesc ca pe un mercenar care totusi aduce trofee. Cristiano nu are nimic din aura lui Juanito, di Stefano sau chiar Casillas si ar pierde un duel al popularitatii in randul merengues cu portarul madrilen la orice ora. Gareth Bale este altfel, este mai pregatit sa asimileze valorile clubului (inclusiv modestia de a se pune in slujba echipei) si sa devina un simbol veritabil,care sa fie apreciat in unanimitate de suflarea madridista. Cu alte cuvinte, Bale e mai aproape de caracter de Messi. Fara stiri cu masini, cu fotomodele, cu mofturi.

Neymar a venit cu aura de superstar al Braziliei, cu o personalitate puternica si deja bine definita, de nou idol al baietasilor de cartier. Privire patrunzatoare, cercei, freze, sepci intoarse, contracte de imagine foarte banoase, atitudine usor golaneasca si pe teren. Brazilianul atenteaza clar la segmentul lui Ronaldo, nu la cel al lui Messi, iar asemanarile cu starul portughez sunt multe si nu neaparat magulitoare. Ce mai, Barcelona si-a luat un jucator cu atitudine de Ronaldo in corp de Messi iar Realul invers.

S-ar putea ca peste cativa ani sa fie exact opusul perioadei Mourinho/Guardiola: Barcelona sa fie baietii rai ai lui Neymar iar Realul nobilii printului de Wales…

 

porque somos del atleti >?

Me quedo con un momento de la final. Ese en el que el Kun, a dos minutos del fin del partido, levanta la cabeza, mira a Forlán, y levanta la mano en un gesto que dice: „tío, ven al primer palo, te la paso y metes gol”. Dicho y hecho. Un momento de genialidad que va a engrandecer nuestra historia. La Uefa Europa League ya es nuestra.

Image

Hemos esperado tanto tiempo y ha sido tanto el sufrimiento aparejado que muchos consideran que este título es la respuesta a la inquietante pregunta „¿papá, por qué somos del Atleti? Esta pregunta todos nos la habíamos hecho en la intimidad alguna vez. Era una duda con nosotros mismos que como mucho compartíamos con la familia. Hasta que Sra. Rushmore, la agencia de publicidad del Atleti convirtió esa duda común pero secreta en virtud pública, un hecho diferencial motivo de orgullo. Desde entonces, desde el día en que esa agencia mostró al mundo semejante incógnita ontológica, nos afanamos en encontrar una respuesta cuando la respuesta no es otra que la propia incógnita. No sé si me explico. Ser campeones es un estupendo caramelo, un premio a nuestra constancia, fe y devoción sin límites por nuestro equipo. Pero que quieren que les diga, si mis dudas ontológicas (ya van dos veces que escribo esta palabra así que a lo mejor van a tener que mirar el diccionario) se resuelven con títulos me haré de un equipo que no tarde catorce años en conseguirlos.

Yo prefiero no responder a la pregunta o al menos no hacerlo en público. Prefiero guardar el secreto como si fuera la pócima de los galos. Así, los otros nos seguirán mirando extrañados, a veces extasiados, y siempre con disimulada admiración. Aunque ganen más títulos que nosotros y nos miren por encima del hombro, aunque nos den esa hiriente y condescendiente palmadita en la espalda cuando los ganamos nosotros, lo cierto es que nos envidian a un nivel metafísico. Y es que nosotros no necesitamos ninguna justificación para vivir, vibrar, sentir, soñar, llorar, maldecir, morir y resucitar. Vivimos intensamente hasta el extremo y nos mantenemos en pie año a año por una extraña regeneración espontánea que se produce cada verano. Nuestro es el secreto del fútbol y de la vida. Y no hay ningún título, por bonito que sea, que pueda con eso.

aaand two videos:

ce drog ciudat, by vlad

Nu se rusineaza ca e copil, nu isi urmeaza lupta pentru a lasa in urma acea varsta a patimilor sportive ne-inecate in alcool si cu lacrimi razlete. Isi asuma rolul de neofit fata de cei cu state vechi de plata la privit meciuri, desi are destule meciuri si el in urma…

Si in final isi ia inima in dinti si scrie din tot sufletul despre echipa lui iubita. Si mai are si tupeul de a trimite la Premiile Ioan Chirila. Poftim, maestre, umila lui jertfa pe altarul atat de decazutului jurnalism sportiv, la peste 10 ani de cand ne’ai parasit.

” Ce sentiment! Este speranţă! Mai ales când Kapetanos scapă din nou singur spre poartă. Nu durează mai mult de zece minute şi e gata. Roberto Carlos are însă un flash-back galactic şi-i molipseşte şi pe coechipierii săi: trei pase din prima, centrare de chirurg şi Kazim dă un gol simplu. Nea Traian are lacrimi în ochi. „Lasă Mitică, mai avem timp” încearcă Marin să-l liniştească. Timp mai era. Speranţă nu. Iar când Kapetanos loveşte perfect cu capul şi mingea se lipeşte de vinclu şi se scurge pe lângă, nea Traian cade în genunchi: „Ce nu ne-ai dat-o Doamne măcar pe asta?”. Dar cine să răspundă? Când arbitrul fluieră finalul după 94 de minute de joc nimeni nu mai zice nimic. Nea Traian: „Asta e…Atâta am putut”. Marin: „Şi doar am zis că nu mă mai uit…”.

Musafirii pleacă trişti şi eu mai apuc să scriu în jurnal: „Steaua n-a jucat slab, ci chiar bine; acest fapt e, poate cel mai îngrijorător. Este ceva ce caseta tehnică nu poate spune.  Că Marin se va ţine data viitoare de cuvânt şi nu se va mai uita la meciuri. Că pe nea Traian îl aşteaptă mâine cele mai grele 8 ore de muncă din toată săptămâna. Că eu am văzut un meci frumos, dar care a dezamăgit pe toată lumea. Oare dacă ţin cu Steaua şi în viitor va fi la fel?”  „

Vlad Cantic, noiembrie 2009

cercul ofuscatilor mercantili

Daca ar fi sa fac o mini-statistica a obiceiurilor mele de browsing, cred ca as avea in medie cam 20 vizite pe zi la Marca, 10 la L’Equipe, 2-3 la Gazzetta dello Sport si una pe zi sau la doua zile pe Gazeta noastra. Sa lasam site-urile din alte domenii sau chiar de sport specializat, caci nu acelea sunt subiectul discutiei.

Durata medie a unei vizite pe Marca e de 15 minute.  Pe gsp 15 secunde.

In Marca citesc deseori stirile si rareori editorialele [fiindca sunt partinitoare fata de Real]. In Gazeta nu exista stiri pe care sa nu le fi citit deja in alte parti, asa ca mai citesc blogurile domnilor nostri multi-premiati. Dar asta inseamna deja sa ies de pe gsp.

Astazi e o noua zi din aceea in care iti vine sa le pui o bomba in redactie, deoarece depasesc limita vulgarului prin perpetuarea acestuia. Ma refer la scandalul cu domnul care a insultat moderatorul, a aruncat cu tot ce’a prins in el si apoi a parasit studioul. Stiti ceva domnilor? Nu ma intereseaza. Voi i’ati tinut in brate, voi i’ati facut mari, din cauza voastra au atatea rezultate pe google daca le cauti numele. Daca le cauti insa renumele …

Schema logica a subiectului de presa in Romania e cam asa:

– X face ceva [a FACE nu are sensul constructiv, de a crea, ci precum in expresia „o face de oaie”…]

– Jurnalistul exulta si prezinta, oripilati, ce a facut X. Avem 1 text.

– Pentru a fi mai convingatori, nici nu era nevoie dar in fine, mai e intervievat Y care pare mirat si el de ce a facut X. Gata, avem 2 texte!

– Daca nu scurmi in rahat nu e bine. Cauti o persoana Z, mai sictirita si cu aere, care zice „ce mama dreacu, bine le’a facut, noi avem bani si va cumparam pe toti, uite’asa, pe fata !”. Avem 3 texte. Comentam oripilati la patrat si ce’a zis Z, 4 texte.

– Redactorul sef mai cere material, asa ca toti ceilalti vor scrie cate o prostie pe tema. Avem destule texte sa mai supravietuim pana la urmatorul foc de paie cu ecou inter-rural. Ne-am satisfacut si nevoia indusa de a forma o breasla unita. Am tras cu sagetile noastre din DEX direct in locul unde ar fi trebuit sa fie inima lor. I’am invins! Dar ei ne’au cumparat demult …

catre-domnul-tolontan

comentariu postat pe blogul domnului catalin tolontan, factor coagulant al breslei.

iata o minora care a facut ceva in viata

Meet Lara Gut.

Probabil n’ati auzit de ea. Sunt aproape sigur, doar nu a aparut niciodata in Bravo si Popcorn. Ar fi putut, caci nu’i mai urata decat cele de pe acolo, dar probabil era prea ocupata sa munceasca in timpul asta. Am cautat vreo fotografie de studio cu ea si chiar nu am gasit, fapt ce m’a bucurat. Ea e de vazut numai la „locul de munca”, 90% din timp concentrata, uneori zambind la final. Ca orice copila din Elvetia, stia de mica sa schieze. Ca orice copila din Elvetia, a ramas sa-si termine liceul si va merge la facultate. Nu ca orice copila din Elvetia, ea a ales sa-si castige banii din ski. Si sa vada multe tari intre timp.

laragut15anos

Lara Gut n’a implinit inca 18 ani, iar cand ii va implini va avea deja in urma mai multe rezultate decat majoritatea copilelor din Elvetia (ma abtin sa zic ceva de cele din Romania…) Pentru ea, Craciunul lui 2008 a fost insotit de cel mai frumos cadou, recordul de cea mai tanara castigatoare de Super-G (n.r. cea mai rapida si cea mai lunga proba de ski alpin). Acum in februarie a devenit si vicecampioana mondiala la combinata alpina. Pentru Lara, viitorul arata mai mult decat bine. Iar noi ne vom bucura de zambetele ei inocente, visand sa privim si sa atingem domnisoare pe care le recomanda faptele nu vorbele.

4HT – 4.Bischofschofen – Loitzl

A sensational 57th Four Hills finale at the Paul-Ausserleitner Schanze crowned Austrian Wolfgang Loitzl. The young man who didn’t even won a World Cup event until 2009 (Garmisch) wins in commanding form, grabbing the points record for one stage (301) and for the whole tournament. Both his jumps were longer than the HS, with 142.5 and 141.5m respectively. His first effort received 5 times the maximum of 20 style points, while his second got another 4 times the highest grade. A performance i could only compare with Nadia Comaneci.

aut_bischofshofen11

In my opinion, Loitzl will never do better in the Four Hills. He may win it again, but not in such style. He will always wonder why he didn’t jump 1 or 2 meters more in Oberstdorf to equal that magnificent performance by Hannawald in 2002. Ammann paid the price for being tipped as great favorite, while Schlierenzauer’s third place is realistic, with one sole astonishing performance in Innsbruck. Good overall form for Martin Schmitt earned him fourth overall with Vassiliev reaching his top form to end in fifth. Some notable performances by Neumayer, Chedal, Larinto and Watase. A tournament to forget for the likes of Kuettel, Janda and especially Adam Malysz.

4HT – 3.Innsbruck HS 130 – Loitzl

It goes better and better for Loitzl, as he kept at bay the sensational Schlierenzauer, while Ammann conceded more than 16 points and almost any chance of winning the overall tournament. Martin Schmitt grabs third and looks for fourth overall, while Morgenstern rises up to fifth and veteran Kasai shows some class. Decent performances by Jacobsen and Vassiliev round up the top 10. Kuettel was awful and Janda didn’t even make the hurdle to the final leg.

bergisel

1 Wolfgang LOITZL (AUT) 261.0
2 Gregor SCHLIERENZAUER (AUT) 260.3
3 Martin SCHMITT (GER) 257.7
4 Matti HAUTAMAEKI (FIN) 253.2
5 Thomas MORGENSTERN (AUT) 250.6
6 Noriaki KASAI (JPN) 249.0
7 Michael NEUMAYER (GER) 246.5
8 Simon AMMANN (SUI) 245.7
9 Dimitri VASSILIEV (RUS) 244.9
10 Anders JACOBSEN (NOR) 244.4
11 Harri OLLI (FIN) 239.6
12 Ilja ROSLIAKOV (RUS) 237.0
13 Andreas KUETTEL (SUI) 235.2
14 Martin KOCH (AUT) 234.6
15 Adam MALYSZ (POL) 232.1

4HT – 2.Garmisch HS140 – Loitzl

Who would have betted that Ammann would fail to conquer the Grosse Olympiaschanze after his massive 140m first leg jump, 5 meters ahead of the whole field ? It seemed secure after a 134.5m effort, but with 2 meters more, Loitzl stole the win with astonishing style grades, beating the swiss jumper by 1.7points. Harri Olli raised from the pack to grab third place, ahead of Schlierenzauer, who never had the pace to defy Ammann in the first leg pairing. Schmitt, Jacobsen and Vassiliev proved their good shape, with Chedal edging ever closer to the first 10 places. Kofler, Janda and Kuettel continue to underperform, but that’s nowhere close to the shameful performance of Adam Malysz who didn’t even make it to the last 30.

garmisch

After 2 rounds, Loitzl and Ammann have 1 win and 1 second place each, leading the overall standings bymore than 20 points.

1 Wolfgang LOITZL (AUT) 276.3
2 Simon AMMANN (SUI) 274.6
3 Harri OLLI (FIN) 258.6
4 Gregor SCHLIERENZAUER (AUT) 257.6
5 Martin KOCH (AUT) 249.0
6 Thomas MORGENSTERN (AUT) 248.5
7 Anders JACOBSEN (NOR) 247.0
8 Martin SCHMITT (GER) 245.2
9 Dimitri VASSILIEV (RUS) 239.6
10 Matti HAUTAMAEKI (FIN) 237.1
11 Emmanuel CHEDAL (FRA) 233.8
12 Andreas KUETTEL (SUI) 225.6
13 Roman KOUDELKA (CZE) 223.8
14 Michael UHRMANN (GER) 222.9
15 Ville LARINTO (FIN) 221.9

4HT – 1.Oberstdorf HS 137 – Ammann

The Four Hills Tournament got off to a great start on december 28th, with Wolfgang Loitzl leading in the qualifying session. The next day, as the sun left the German ski resort, the real battle began.

The 25 paired first round proved a couple of surprises, with Malysz defeated but still 4th in the Lucky Losers list, Anders Bardal falling and Jacobsen leaping the longest jump of the day, with 138m. Still, Ammann’s 136.5m jump with better style grades left him in the commanding position. Martin Schmitt got carried away to a great performance by the home crowd, while Morgenstern could only manage 13th. Remarcable performances by Vassiliev and Emmanuel Chedal.

erdinger_arena

The second round confirmed the mediocrity of Janda, Malysz and Kuettel, while Ville Larinto climbed from 24th to 14th. Jacobsen did his best but failed to capitalise, falling from second down to sixth. Schmitt matched his first attempt and ended up fifth, just behind Schlierenzauer who never really challenged the top three. Dmitri Vassiliev took third with a superb second jump, but he was eventually knocked down by Loitzl who seemed very confortable with Schattenberg Schanze all the time. Ammann did enough to win by 1.2 points in the end, but his performance was far from the legendary Hannawald and Ahonen, as Jacobsen’s 138m remained the longest jump of the whole contest. Just keep in mind that Pettersen’s record is 143.5m.

The Four Hills remains a wide open contest with such small margins covering the leading pack. Still, Simon Ammann made another great step in the World Cup standings, grabbing 50 points more than Gregor Schlierenzauer.

1 Simon AMMANN (SUI) 286.4
2 Wolfgang LOITZL (AUT) 285.2
3 Dimitri VASSILIEV (RUS) 284.4
4 Gregor SCHLIERENZAUER (AUT) 280.1
5 Martin SCHMITT (GER) 273.8
6 Anders JACOBSEN (NOR) 269.0
7 Harri OLLI (FIN) 268.5
8 Kalle KEITURI (FIN) 267.8
9 Michael NEUMAYER (GER) 259.8
10 Michael UHRMANN (GER) 256.9
11 Thomas MORGENSTERN (AUT) 254.7
12 Emmanuel CHEDAL (FRA) 251.7
13 Matti HAUTAMAEKI (FIN) 250.5
14 Ville LARINTO (FIN) 249.9
15 Stephan HOCKE (GER) 247.3

sinteza unui creator de limba romana

fragmente din interviul lui Fanus Neagu. integral pe gsp.

– Maestre, cu ce v-ar plăcea să începem o discuţie despre fotbal?
– Cu ce aş vrea eu să începem, nu-mi dau voie doctorii: cu un pahar de vin!

– Cum se împacă vinul cu performanţa în sport?
– Cu mici excepţii, sportivii sînt oameni cumpătaţi. Iubesc şi păcatele boiereşti, în special cel al petrecerii, pentru că ţin de bucuria vieţii. Vinul nu distruge dacă ştii să te împrieteneşti cu el şi să-l alegi pe acela care merită să-i spui dumneavoastră.

– De ce pe vremea dumneavoastră, fotbaliştii intrau în cercurile actorilor, ale artiştilor, iar acum evadează în manele?
– Era o viaţă mai patriarhală, intelectuală. Lumea nu gonea bezmetic după bani. Lumea de azi s-a scrîntit. Noi aveam valorile poeziei, ale prieteniei, ale drumeţiilor în lumea calmă a naturii.

În salon intră o asistentă: “Maestre, o prăjitură cu vişine?”. Fănuş o săgetează: “Nu, nu, o vişinată era mai bună!”

– Ce vă mai spune Rapidul de azi? Mai e cel de care v-aţi îndrăgostit în tinereţe?
– Rapidul de azi arată ca un mărfar plin de grohotiş. Nu opreşte nici în gările mari, nici în gările mici. Se duce direct în prăpastie. Hai să-ţi citesc un pasaj din ce am scris cînd s-au împlinit 50 de ani de la înfiinţarea clubului: “Rapidul e o taină cu ochii de fum, o gîlceavă veselă, zîmbetul ce-ţi răsare în colţul buzelor cînd mergi cu familia la fotograf”. Rapidul de care vorbesc eu însemna acea lume care tînjea să iasă din mahala la oraş o dată pe săptămînă, sîmbăta sau duminica. Era vremea romanţei şi a lăutarului de taină. Acum e vremea manelelor! Dă-mi voie să-ţi spun că eu sînt cel care a pus în gura lui Rică Răducanu cugetarea “Noi cu braţe ca oţelul vom culege muşeşelul şi tot eu l-am îmbogăţit cu duioasa romanţă “Mamă, dacă mă iubeşti / Vino sus la Văcăreşti”.

– Meciul cu Franţa l-aţi văzut?
– Da! Şi la vîrsta mea am voie să înjur doar cînd văd ceva mizerabil, cum s-a întîmplat în repriza a doua cu Franţa. La 2-0, eram sigur că vom fi nefericiţi! Românului îi e frică de bine! Pentru mine, meciul ăsta cu Franţa o să rămînă doar cu gestul prostesc al lui Goian, care, după gol, s-a căţărat pe zidul tribunei în loc să se urce pe treptele balamucului sau pe scara de mătase la o iubită. N-are un bob de minte! Dacă avea, rămînea acolo pe gard, că tot n-o să fie în formaţie la meciul cu Serbia, în care nu-mi pun mari speranţe, fiindcă jucăm prost. Avem o echipă posacă şi pierdută!

– Unde rămăsesem? Aa, la Piţurcă! În ochii publicului, el va rămîne pe veci un tip întunecat. Sîntem un popor tolerant şi vesel, nu ne place întunecimea! În felul lui, trebuie că e de ispravă, nu mă îndoiesc, dar îl strică afişul. Nu e om de poster. Domn’e, băiatul ăsta nu e botezat cu toată apa! E botezat doar cu juma’ de apă!

– Maestre, cum încheiem?
– Cu un distih: “Îmi place seara asta în declin / Un măr, o carte, un pahar de vin”.

Acesta nu a fost un comentariu sportiv. Acesta a fost un spectacol de jonglerii pe care nu’l mai putem visa de la moartea lui Nichita. Sa ne traiesti 100 ani si mai mult, Maestre. Chapeau.

Image

60 ani prea mult, by T.R.U.

Dinamo şi Steaua s-au născut pentru că regimul comunist demola tot ce se construise în libertate

Dinamo a aniversat 60 de ani. E o eroare istorică gravă. Pe 14 mai, s-au împlinit 60 de ani de la desfiinţarea cluburilor Unirea Tricolor şi Ciocanul, nu jubileul lui Dinamo. Pe 14 mai 1948 a fost înfiinţat prin decret, nu prin iniţiativă personală sau populară, clubul Ministerului Afacerilor Interne. Miliţia şi Securitatea nu mureau de dorul educaţiei fizice şi, de fapt, nimeni nu le-a interzis să alerge pe cîmp sau să se ducă la ştrand. Ţara era a lor. De la un cap la altul. Nici de pugilat nu era lipsă în beciuri şi temniţe. A.S. Aiud şi Box Club Gherla ar fi reprezentat cu cinste Ministerul. Nu. Dinamo a fost înfiinţat aşa cum au fost înfiinţate toate instituţiile statului comunist: pentru a demola şi înlocui tot ce construise România în libertate. Numele clubului traduce exact împrejurările fondatoare: un cuvînt rusesc, o iscălitură agitprop. Şi Steaua, înfiinţată în iunie 1947, a ieşit din acelaşi atelier.

Fundamentalism? Nu. Am ţinut cu Dinamo pe cînd eram copil, adică apolitic. Am crescut. Detest dou? cluburi năpastă şi nu cred că trebuie să ne omorîm istoria a doua oară. Nici o diferenţă între naşterea dinamovistă dintr-o fuziune care a îngropat cluburi vechi şi faimoasele congrese de unificare prin care comuniştii i-au îngropat pe social-democraţi. De altfel, Dinamo, Steaua şi Iliescu sînt cele mai vechi fraude în vigoare ale vieţii publice româneşti. În 1990, Dinamo s-a repezit să-şi schimbe numele. Voia să devină . Oare de ce? Se simţea marele club în culpă? Şi care era culpa? Însă frisonul a trecut repede. Aşa cum Iliescu şi-a asumat un presupus trecut de muncă în slujba României, bla, bla, bla, Dinamo pozează istoric în continuatoarea unei mari tradiţii.

Marcel Popescu, preşedintele clubului sportiv, are nesimţirea să revendice zeci şi sute de medalii cîştigate de sportivii dinamovişti la 14 Olimpiade. Serios? Dar unde anume, la ce alte cluburi, în afară de Dinamo, Steaua & co puteau face sportivii români performanţă? La cluburile desfiinţate? Calculul lui Popescu e la fel de abject ca o luare de ostatici. Sportivii trebuiau să concureze undeva şi nu aveau de ales. Dinamo transformă o constrîngere în triumf. Palmaresul real al clubului trebuie măsurat în prelungirea răului. În formula de dominaţie şi corupţie prin care Borcea, Becali şi celelalte arătări fără de partid continuă o tradiţie nenorocită. La Mulţi Ani uitare, Dinamo!

respect mister tolontan

iata un articol minunat. read some more on http://www.tolo.ro

Steaua 3 sau Rapid -3?

29 Ianuarie, 2008 |

“Cumpăr eu Rapidul şi-l fac Steaua 3″, spune Gigi Becali. Nţţţţ, neicuşorule! Tu poţi cumpăra multe, dar nu Rapidul. Din acelaşi motiv pentru care oameni infinit mai bogaţi decît tine nu-ţi pot plăti istoria familiei. Cum te-ai simţi dacă ai primi o ofertă care să răscumpere anii de deportare de la marginea Bărăganului ai părinţilor?

Vine Iosif Constantin Drăgan, să zicem, şi zice: “Domnule Becali, vă dau un miliard de euro ca să vă ştergeţi din buletin locul naşterii: Zagna!”. Te bagi? Merită să te bagi? Cît face să vinzi istoria acelor ani?!

În 1958, cînd Becali se năştea într-un adăpost umil din actualul judeţ Brăila, practic în cîmp, Rapid avea deja 35 de ani de existenţă.

În Europa de dinainte de război, numele clubului însemna ceva. Era un continent în care România nu ocupa ultimul loc, ca acum. Grecii veneau şi munceau la Bucureşti, Rapid concura teamurile din Viena, iar la Paris românul Constantin Brâncuşi decidea istoria sculpturii, fiind primul artist ce găsea calea de a figura privirea umană în piatră, rezolvînd astfel dilema deschisă de un european pe numele său Hegel. Chestii, socoteli, dintr-o Europă imposibil de cumpărat.

Să spui că Rapid e Steaua 3 e ca şi cum ai spune că Steaua e Rapid -3, doar pentru că, cronologic, giuleştenii au fost primii. Fiecare echipă importantă are legenda sa şi e o nerozie să faci glume proaste cînd e vorba de orgoliul rivalilor.

De fapt, altceva ar trebui să înţeleagă ceferiştii din aroganţa lui Becali. Că se teme de ei! Şi că, tocmai de asta, presară luciul său de vorbe uşoare, doar, doar or aluneca rapidiştii pe el ca să lase Stelei locul de Champions League.