Așteptând anunțul de la Stockholm, mă gândesc că de data asta „patriotismul local” ar coincide cu o justificare literară solidă.
Cărtărescu e de mult într-o zonă care depășește granițele limbii române – Solenoid, Orbitor, și chiar jurnalul lui monumental sunt parte dintr-o literatură universală a memoriei și a visului.
Dacă ar fi după mine, aș spune că el ar fi un laureat al scrisului ca „act de arhivare a interiorului”, cum am putea spune și despre Borges sau Sebald (și el o vreme în antecamera Nobelului) – deci ar închide cercul frumos: un scriitor dintr-o țară mică, dar cu o memorie uriașă.
Dar Cărtărescu ar însemna ceva în plus pentru Europa de Est: recunoașterea unui limbaj care a crescut în umbra marilor imperii și totuși a înflorit singur.
Un Nobel pentru Cărtărescu ar funcționa nu doar ca recunoaștere, ci ca gest de pacificare, o șansă de a întoarce toată energia polemicilor înspre respect și încredere în scris.
Ar liniști generațiile și i-ar oferi lui, dar și celorlalți, posibilitatea de a scrie mai liber, fără povara „marelui premiu care n-a venit încă”.
Și poate că, paradoxal, literatura ar redeveni literatură, iar lectura (autorilor români) s-ar face cu mai multă relaxare.
Un premiu de calibrul ăsta nu se dă doar unui om, ci unei limbi – și asta, în timp, topește barierele. Cei care azi spun „nu merită” ar ajunge, peste câțiva ani, să citeze aceleași pagini în conferințe sau în prefațe, fără să-și mai amintească de poziția de atunci.
Un Nobel nu reconciliază imediat, dar resetează scara de valori: dintr-odată, limba română ar fi prezentă în biblioteci din lume cu o altă greutate. Și, poate, ar deschide o punte pentru cei care azi privesc doar prin negare – un pas peste o barieră veche.
Fiecare generație care a venit după Optzeciști s-a definit prin felul în care i-a privit. Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Ion Stratan, Traian T. Coșovei – ei au fost acel „moment zero” în care poezia și proza românească au ieșit din cenușa comunismului și au început să respire imaginarul postmodern.
Și chiar dacă mai tinerii lor, cei care le-au urmat, au simțit nevoia să spună „noi nu mai scriem așa”, acea negare era tot un omagiu. Nu te poți delimita decât de ceva care te-a format. Optzeciștii rămân un reper, chiar și când sunt contestați. Un Nobel nu i-ar îngheța în canon, însă i-ar fixa într-o linie de continuitate: de la Urmuz și Blaga până la Mircea Cărtărescu, limba asta a știut mereu să-și creeze propriile realități.
În 2006, un pinguin imperial primea Oscarul, cel mai râvnit trofeu al lumii de celuloid. Filmul documentar „Marșul pinguinilor” al lui Luc Jaquet, produs împreună cu National Geographic și beneficiind, în versiunea în limba engleză, de vocea inconfundabilă a lui Morgan Freeman, a câștigat sufragiile juriului Academiei de Film și admirația planetei. În același an, un alt pinguin avea să împartă felia de celebritate cu Imperialul lui Jaquet. Era Mumble, pinguinul dansator din filmul de animație „Happy Feet” (picioarele fericite), imaginat de George Miler.
Turnul Babel e una dintre cele mai fascinante mancaruri pe care le-am intalnit. Cand i-am citit numele in meniul unui restaurant, a functionat mai intai curiozitatea. De ce Turnul Babel? 
Carnete 
