Teambuilding cu piticii

De vreo 2 saptamani tot aud la radioul din masina niste reclame super haioase.

Mai intai e o tipa care povesteste ceva de genul: „Aseara m-am sculat, am pus telefonul la fiert, cand m-a sunat frigiderul. Avea pofta de tiramisu. Mi-am pus cerceii in par si m-am urcat pe gard sa culeg niste mascarpone, cand am vazut oferta Peugeot: minim 5% discount?! Mi s-a parut ciudat!”. Apoi mai e unul care zice „Ieri imi plimbam zebra prin salurile de matase, cand am vazut oferta Peugeot: 5% discount si bla-bla nu mai stiu ce oferta.” Vezi, Doamne, oferta Peugeot e asa de neasteptata incat nimic nu ti se mai pare iesit din comun.

Tocmai cand ma amuzam eu de reclamele astea (si ma amuz mult, avand in vedere ca stau zilnic 3 ore in masina), hopa! Ce-mi auzira urechile? Alte reclame, care sunau cam asa: „Prietena mea s-a dus la ING Bank si a intampinat-o un leu care i-a dat un algocalmin ca sa-i treaca sperietura. Apoi a venit o doamna buldog si cu un pitic care i-au prezentat Cont’ROL: 6,5% dobanda?! Asta nu mai pot s-o cred!”. Si mai e un tip care zice: „Prietenul meu s-a dus la sediul ING unde l-a intampinat cea mai frumoasa femeie din lume care i-a dat numarul ei de telefon si i-a soptit sa mizeze pe Cont’ROL cu 6,5% dobanda. Acu’ nu stiu ce sa zic, mi se pare cam trasa de par 6,5% dobanda!”

Si acum vine faza cea mai tare: cele doua reclame la Peugeot si ING sunt difuzate una dupa alta, astfel incat nu mai stii daca leul se plimba in salurile de matase sau zebra dadea algocalmin clientilor. Mi se pare super interesant faptul ca doua agentii de publicitate s-au gandit in acelasi timp sa foloseasca tehnica asta a reducerii la absurd si cele doua companii au planificat campaniile in acelasi timp, astfel incat a iesit ceva foarte funny dar foarte ineficient. Mie mi-a luat mult timp sa deosebesc spoturile intre ele, mult timp am crezut ca toate sunt la acelasi lucru si de-abia cand m-am fortat sa ascult cu atentie am retinut fiecare la ce e.

Asta e, people, ideile zburda pe campiile virtuale, de la manager la manager si de la publicitar la publicitar, iar noi astia sechestrati in trafic ne amuzam pe seama tipei care si-a pus telefonul la fiert. Intrebarea e: cati dintre noi o sa ne repezim sa ne facem cont la ING sau sa ne cumparam Peugeot, mai ales ca am uitat care e cu 5% si care cu 6,5%?!?

De ceva vreme tot studiez teoria asta cu „let go and let God” adica relaxeaza-te, nu forta nota, nu te agata, nu te crampona, fii zen, nu incerca sa faci lucrurile sa se intample inainte sa le vina vremea.

Teoretic si practic, ea chiar functioneaza. Pe verificatelea. De zeci de ori m-am aflat in situatii cand am vrut sa-mi schimb jobul AZI, sa-l fac pe barbatul care-mi placea sa ma invite in oras ACUM, sa obtin o aprobare pentru un proiect IN CLIPA ASTA. Vroiam sa se intample totul in secunda unu si, desi bunul simt imi zicea ca nu e momentul, sa nu ma grabesc si sa nu fortez lucrurile, eu ma enervam si injuram ca de ce nu ma suna Vasilica sau de ce nu primesc un raspuns mai repede de la interviul ala. Orele si zilele treceau, eu ma inversunam, dadeam telefoane, „ma lupt pentru idealul meu si sunt proactiva, ce naiba” imi ziceam, ma agitam, plangeam in sinea mea si umpleam pagini de jurnal cu invective directionate vag catre o forta pagana care statea in calea implinirii visului meu. Apoi urma faza doi: renuntarea. Acum recunosteam ca gata, daca n-am primit nici un raspuns de doua saptamani sau Vasilica nu mai vorbeste cu mine de o luna, trebuie sa incetez cu risipa inutila de energie si sa, you know, move on. Aici era faza cu let go. Apoi se intampla inevitabilul. Vasilica ma suna. Mi se oferea jobul mult-ravnit. Si ce fac eu cand in sfarsit se intampla ce mi-am dorit dupa ce am „let go”? Evident, nu mai doresc lucrul sau persoana respectiva. Vasilica nu mai e asa de sexy si jobul ala e prea departe de casa.

De ce? Pentru ca din moment ce am „let go”, cum sa mai „get it back”? Adica ok, ideea e sa te relaxezi si sa nu mai fii asa stresat pentru o chestie si ea se va intampla cand te astepti mai putin… Dar daca te-ai relaxat prea tare, pana aproape de resemnare si renuntare (cei 3 „re”, foarte usor de sarit de la unul la altul), atunci cum mai poti sa te bucuri ca in sfarsit s-a intamplat ce ti-ai dorit? Pentru ca de fapt nu mai vrei chestia aia din moment ce te-ai resemnat si nu te-ai mai agitat pentru ea. Daca vrei cu adevarat ceva, atunci te lupti si incerci de mai multe ori pana reusesti, nu? You don’t let go.

Poate sunt cazuri in care trebuie sa te lupti si cazuri in care trebuie sa let go. Dar cum stii care-i ala si care-i alalalt? Of, simt ca ma invart in cercul lui let go. I want out!!! De fapt, imi doresc sa mi se intample si mie unele lucruri asa, mai naturally si cand mi se intampla, vreau sa… le vreau in continuare. Vreau prea mult?

Iata mai jos o povestioara pe care mi-o repet de fiecare data cand am tendinta sa le dau altora sfaturi:

O femeie a venit intr-o zi la Buddha si i-a spus:

– Invatatorule, te rog convinge-l pe fiul meu sa nu mai manance zahar, pentru ca este bolnav si ii face rau!

Buddha s-a gandit o clipa si i-a raspuns:

– Intoarce-te cu fiul tau la mine peste 3 saptamani.

Femeia a plecat si s-a intors dupa 3 saptamani. Buddha s-a uitat la fiul ei si i-a spus simplu:

– Nu mai manca zahar!

– Pai bine, Invatatorule, zise femeia nedumerita, de ce ti-a luat 3 saptamani sa-i zici fiului meu doar atata lucru?!

– Pentru ca acum 3 saptamani si eu mancam zahar, a raspuns Buddha.

Capisci?!

Am fost aseara la „The Pursuit of Happyness” (greseala de spelling intentionata) http://www.sonypictures.com/movies/thepursuitofhappyness/ fara prea mari asteptari pentru ca il stiam pe Will Smith drept actor de comedie si aveam dubii ca poate sa sustina un rol dramatic. Ei bine, ma bucur ca m-am inselat. Omul a facut un rol superb, emotionant, complex… l-a ajutat mult si scenariul filmului care i-a permis sa treaca prin toata gama de emotii, dar ce mai, datorita lui „The Pursuit…” e un film pe care merita sa il pui in lista ta de preferate si sa-l faci cadou de Craciun pe DVD. Nu-mi iese din minte imaginea lui alergand de colo-colo cu nenorocitul de scanner de oase in mana, iar scena in care se duce la interviu direct de la puscarie este dementiala. Mi s-a parut atat de buna, incat mi-am notat o replica de folosit la interviuri: „Eu sunt genul de om care, daca nu stie raspunsul la o intrebare, o sa spun sincer ca nu stiu dar o sa fac tot posibilul sa aflu raspunsul.”

O alta idee care mi-a ramas in minte e remarca personajului, ca in „Declaratia de Independenta” scrie ca omul are dreptul la viata, libertate si cautarea fericirii. Adica la viata si libertate are dreptul direct, dar la fericire nu, doar la cautarea ei. Si numai cei care lupta pentru ea si nu se dau batuti, au „dreptul” la ea. Iar filmul demonstreaza ca, daca la inceput personajul credea ca nu exista fericire, si toate circumstantele din ce in ce mai potrivnice pareau sa-i sustina parerea, la sfarsit el o gaseste pentru ca si-a pastrat atitudinea pozitiva si nu s-a dat batut. Si inca un plus pentru film: desi Chris este negru, filmul nu sugereaza vreo discriminare rasiala, directorii albi din film il trateaza corect si chiar il ajuta (poate doar cu exceptia trainerului de la firma care il pune sa-i aduca gogosi si sa-i mute masina), iar noi spectatorii ne bucuram ca nu mai trebuie sa ne batem capul cu chestiuni rasiale si putem sa ne concentram asupra subiectului in sine. Care poate are un „happy end fericit” previzibil si moralizator, dar uneori avem nevoie si de asa ceva! Eu una am nevoie si vreau sa cred ca binele invinge!

Ce-ar mai fi de zis? Ca filmul merita revazut atunci cand te simti descurajat, ca nu e potrivit pentru cinici si sarcastici si ca baiatul lui Smith e o dulceata de copil si talentat ca taica-su. The Smiths rule!

Da, stimati jurati, recunosc, guilty as charged: nu ma mai satur sa dorm. Dorm cand conduc dimineata la servici, dorm in sedinte (martea trecuta la sedinta cu toti managerii a trebuit sa ies cu pretextul sa-mi iau un pahar cu apa deoarece cascam necontenit si-mi cadea capul pe ordinea de zi), dupa ce mananc de pranz dorm cu barbia in cana de espresso, si ca suprema incununare a vocatiei mele de adoratoare a lui Ene, azi-noapte am visat ca pe la 5 dupa-masa am adormit pe scaun la birou intre 2 colegi si m-am trezit a doua zi la ora 9:22 intre aceiasi 2 colegi care mi-au spus senini ca n-au vrut sa ma deranjeze si m-au lasat peste noapte sa dorm in firma. Chiar si acum cand scriu nu e nici 9 jumate seara si eu sunt in pat cu laptopul in brate si incerc sa termin repede postul asta pana n-adorm.

Partea care ma enerveaza cumplit este ca mintea si corpul meu nu se mai pun de acord asupra unui mod de functionare in tandem. Adica mintea mea nu este obosita, ba dimpotriva, e vesela, agera, pusa pe glume si ar dansa house. Corpul in schimb se taraste de colo-colo, se loveste de toate usile si scaunele si doarme pe el. De dansat, no way. Si sub prea-frumosii mei ochi in care sclipeste luminita inteligentei (hopefully) se intind niste cearcane marginite de dungi rosii-vinetii. Seara cand ajung acasa si ma demachiez arat precum Cruella DeMon din 101 Dalmatieni. E clar, singurul remediu anti-cearcane e niste somn. Nu mult, doar vreo 12 ore. Deci acum ma bag la nani ca mi-am depasit cu mult ora de culcare. Noapte buna, copii!

Acu’ daca tot m-am enervat, mi-am mai adus aminte si de alta faza care merita sa fie taxata in public.

Am fost ieri la film la Hollywood Multiplex din Bucuresti Mall si am facut imprudenta sa ma duc la WC-ul lor (nu cel al Mall-ului, ci al cinema-ului). Acu’ recunosc ca nici patzakinele care vin acolo nu sunt 100% bine crescute si fac pipi pe alaturi sau nu trag apa, dar… am si eu o curiozitate: HM are femeie de serviciu fara nas? Mirosea absolut pestilential! Auzeam din cabina mea cum toate tipele care intrau tipau „aoleu!”, „ce miros!”, „ce nashpa!” si unele chiar plecau, preferand probabil sa ude canapeaua decat sa petreaca 5 minute in holocaustul din WC. Problema e ca, chiar (cacofonie intentionata) cand nu miroase a pipi, in WC-urile lor e un miros dezgustator de dezinfectant de gripa aviara combinat cu spray anti-molii. Astia n-au bani sa cumpere un odorizant din ala care pute a lacramioare sau a briza marii, ca sa nu ne mai varsam matzele cand intram in toaleta?

Sau e un atac subversiv al celor care vor sa saboteze pofta mancatorilor de floricele?

Nu mi-a venit sa cred azi cand am vazut pe ProTv un promo pentru Sf.Valentin. Ideea in sine nu e rea : un concurs de declaratii de amor din care se vor alege cele mai reusite si vor fi puse pe note de trupe in voga, care ii vor ajuta pe castigatori sa isi impresioneze iubitele. Laudabila initiativa. Dar ia ghiciti care e sloganul acestui concurs? Ready? Go:

„Pune-i-o! Baga-i o valentina!”

What the…? Prima data am crezut ca n-am citit/auzit bine si am asteptat urmatoarea pauza publicitara cu sufletul la gura, sperand ca vulgaritatea, badarania si manelismul nu au triumfat la ProTv. Si la urmatorul promo, ce am auzit/citit?

„Pune-i-o! Baga-i o valentina!”

Deci ochii si urechile nu m-au inselat. Chiar s-au spus si s-au scris aceste cuvinte pe un post national, in plina zi si referitor la cel mai nobil sentiment, dragostea. Astept ca in anii urmatori sa vad progresiv urmatoarele sloganuri:

„Pune-i-o pe la spate! Trage-i-o bine! Baga-i-o adanc!”

ProTv, mi-e sila de tine. Ai vrut probabil sa fii fun si cool, dar nu esti decat manelistic si redus mintal.