Teambuilding cu piticii

Miercurea trecuta, daca nu ma-nsel, IT-ul nostru a insistat si, in ciuda protestelor mele viguroase, a reusit perfida operatiune de a-mi instala Vista si Office 2007 pe computator. Eu m-am opus din toate puterile deoarece sunt intr-o perioada foarte aglomerata, lucrez la noul catalog cu vreo 2000 de produse si ultimul lucru de care am nevoie este sa nu-mi mai gasesc folderele, pozele, mailurile etc. Ei bine, asta s-a intamplat. Dupa ce mi-a instalat monstruoasa coalitie virtuala, m-am trezit intr-un fel de vis horror in care nimic nu mai arata ca inainte. Am constatat, de exemplu, ca in Word functiile Save si Save As nu sunt in acelasi loc, una langa alta, cum orice om cu un IQ mediu ar considera normal sa le puna. Nu, frate, Save e in File iar pentru Save As tre’ sa apasi un buton colorat de alaturi! Orice operatiune, oricat de mica, precum alinierea unui text sau sortarea unei coloane de Excel s-a transformat intr-un show TV de genul „In cautarea comorii”. Nu sunt complet idioata cand vine vorba sa folosesc un computer, dar cand esti stresat si ai o groaza de treaba, faptul ca trebuie sa inveti instantaneu sa te descurci printr-un hatzish virtual cand tie iti arde buza sa scoti ceva la imprimanta si nu gasesti butonul de Print poate sa te scoata serios din mintzi/pepeni/bocanci. Cand m-am apucat sa trimit mailuri, alta belea: am descoperit ca nu se importasera nici subfolderele cu mailuri vitale, nici grupurile de „adrisanti”. Dupa ce am amenintat ca ma sinucid si-mi dau demisia (in ordinea asta), mi-au fost recuperate si acestea, dar in schimb nu mi s-a mai putut introduce semnatura automata si stationery-ul cu Austral, opera departamentului de marketing de care eram atat de mandra!!! Astazi, ca o incoronare a celor relatate mai sus, am gasit in Junk mailuri de la contabilitate si de la seful meu, aruncate acolo in scarba nu se stie din ce motiv, si nu am mai putut sa ma conectez la Internet, nici macar la propriul site al companiei, deoarece un firewall excesiv de protector nu ma lasa. Iar tot departamentul de IT a fost in concediu, in cinstea zilei de 1 Mai!

Acestea fiind zise, vreau sa aduc multumiri, in ordine: lui Billie G. (se stie el), corporatiei lui monopoliste, IT-istilor in general si celor de la firma in special pentru ca datorita lor mi-am dezvoltat capacitatile de detectiv si am practicat virtuti de mult uitate, precum rabdarea si iertarea. Las’ ca va prind io miercuri 2 mai…

Nu cred ca exista vreun om in Romania sau poate si prin Europa care acu’ vreo 10 ani sa nu fi ras cu lacrimi cand se dadea Mr.Bean la televizor. Ce gafe facea bietu’ de el, ce ghinion avea, ce fatza, ce voce!!!

Apoi, sfatuit probabil de niste fosti colegi de liceu invidiosi, dl.Atkinson s-a apucat sa faca filme. Ala cand e el curator la un muzeu si distruge un portret celebru si incearca sa-l dreaga a mai fost cum a mai fost… inca funny.

Dar Vacanta lui Mr.Bean… oooo, ce dezamagire… Si cand te gandesti ca totusi a trecut ceva timp de la ultimul film si a avut un ragaz suficient ca sa inventeze mai multe poante… Se vede treaba ca s-a culcat pe una din urechile lui cele blegi sau a lenevit pe plaja la Cannes si, cand s-a trezit ca mai avea putin si se apropia dead-line-ul de la producatori, a intrat in panica si s-a apucat sa insaileze un film de 2 lei (vechi). Nimic nou, numai poante rasuflate, nici daca ma screm nu pot sa dau aici vreun exemplu de scena la care sa fi schitat mai mult de un zambet. In sala erau spectatori de toate varstele, dar nimeni n-a ras decat rar si pe alocuri, deci nu sunt eu acra sau plictisita or smth. Mr.Bean has officially become Mr.Boring!

Mi-am petrecut mai multe ore in ultimele zile citind articole, bloguri si comentarii despre moartea Ralucai Stroescu „pe care a ucis-o munca”. Parerile sunt impartite, de la pledoarii impotriva capitalismului feroce si pro comunism „care ne asigura traiul”, pana la condamnarea fetei pentru ca „si-a facut-o cu mana ei, din lacomie” si trecand prin „la munca cu voi, ba, ca munca n-a ucis pe nimeni”. Insa majoritatea celor care au scris despre asta au avut o revelatie cutremuratoare: ca trece viata pe langa ei, ca isi dedica existenta obtinerii unui salariu baban cu care sa-si plateasca ratele la un apartament in care vin doar sa doarma 6 ore, sa-si cumpere tzoale de firma cu care n-apuca sa se imbrace, sa-si „permita” un concediu in Maldive pe care il amana nedefinit si tot asa. Am prietene care de cand au intrat in sistemul corporatist nu mai dau nici un telefon, nu mai raspund nici macar la un sms de Paste/Craciun si in general cand vorbesc cu ele nu fac decat sa se scuze „ca nu mai am timp de nimic si sunt cam zombi”.

Eu nu vreau sa judec in nici un fel oamenii ca Raluca Stroescu sau ca prietenele mele. Nu vreau sa le condamn ca vor sa castige mai mult, nici sa afirm ca nu le obliga nimeni sa munceasca pana cad late, nici sa fac apologia vreunui sistem politic sau economic. Vreau doar sa spun ce am hotarat eu in urma cu vreo doi ani de zile. E vorba de 3 lucruri:

1. Sa sparg usa firmei, cu religiozitate, fix la terminarea programului. Asta inseamna ca in cele 8 ore de program nu voi pierde timpul aiurea, nu voi sta pe internet si messenger, nu-mi voi rezolva probleme personale, nu voi sta in pauze interminabile de tigara (oricum nu fumez) sau de cafea, ma voi concentra exlusiv asupra serviciului si voi depune toate eforturile ca sa fac lucrurile bine. Insa la ora 17 voi sparge usa. Rezultatul? In ultimul an am fost promovata si mi s-a marit salariul. De ce? Pentru ca am avut rezultate foarte bune. De ce am avut rezultate foarte bune? Pentru ca serile mi le petrec acasa facand lucruri care-mi plac, in weekend uit ca am serviciu si inca ma mai duc cu placere la birou. D-aia.

2. Nu voi deveni sclava sistemului cumparandu-mi lucruri pe care nu mi le permit, adica facand credite la care sa platesc eu si urmasii mei in vecii vecilor amin. Nu ma voi indatora pe viata platind 60.000 de euro pe un apartament de 2 camere in Berceni, pentru ca un credit nu inseamna doar bani ci si amanetarea libertatii mele. Libertatea de a-mi da demisia oricand dintr-un job care nu-mi mai place, libertatea de a ma muta in alt oras sau alta tara, si maine daca am chef, libertatea de a incerca sa-mi deschid o afacere, libertatea de a-mi cumpara o pereche de pantofi ingrozitor de scumpi in care sa ma simt ca o printesa, in loc sa platesc rata la banca. Nu este foarte funny sa stau cu chirie. Sigur ca mi-ar placea sa am casa mea dar nu voi accepta niciodata sa o platesc cu pretul libertatii mele. Cu pretul linistii mele sufletesti.

3. Nu-mi voi propune sa ajung „directoreasa” de multinationala cu 2000 de angajati in subordine, cum mai citesc prin reviste in descrierea a diverse „femei de succes”. Nu vreau sa-mi omor neuronii inainte de vreme, sa nu mai stiu cum e lumina zilei si sa-mi vad copiii doar dormind. Nu vreau sa fiu „barbata”, sa dau cu pumnul in masa si sa negociez contracte de miliarde. Vreau sa fiu frivola, sa ma duc la film in fiecare weekend, sa ascult r’n’b si sa ajung acasa la 6 seara si sa-mi iau pisica in brate. Nu vreau sa-mi atarne de gat perspectiva falimentului unei corporatii sau concedierea in masa a cateva sute de angajati. Sunt poveri prea mari pentru mine si cred ca un salariu de multe mii de euro nu ar contrabalansa apasarea lor.

Vreau sa fiu om, vreau sa fiu femeie, vreau sa fiu libera, vreau sa ma bucur, sa citesc, sa dansez. Nu intentionez sa iau cu mine cand o sa mor nici masina de firma, nici apartamentul din Berceni si putin o sa-mi pese atunci daca voi fi ingropata impreuna cu poseta Marc Jacobs. Vreau sa traiesc!

P.S. Si da, am sunat la birou sa spun ca sunt bolnava, ca sa stau acasa si sa fac prostii cu un ex care ma sunase sa vada ce mai fac!

M-am dus azi sa vad si cel mai nou film cu Al Pacino, „88 de minute”, si nu stiu daca mi-a placut sau nu. Omul ramane in continuare un foarte bun actor, dar din pacate nu mai e chiar in floarea tineretii, iar intr-un rol in care urmareste cremenalii in fuga pe scari, sare prin fata masinilor si in timpul liber agatza necunoscute de maxim 30 de ani la bar parca nu e credibil. El e deja un bunicutz, un tataie, i-au cazut falcile, are riduri, e foarte putin probabil ca un politist/detectiv de varsta lui sa mai faca in viata reala atatea fapte de vitejie. In plus, am avut tot filmul o problema vizuala cu parul lui ciufulit si lasat prea lung in fatza, dupa parerea mea, care ma ducea mereu cu gandul la un fost coleg care intr-o zi i-a zis unui alt coleg caruia ii crescuse parul exagerat: „Bai, parca esti Mozart in ultima faza de epilepsie!”

In fine, dincolo de detaliile astea minore, nici scenariul n-a fost cine stie ce, pe alocuri a cam lalait-o, mi s-a parut neverosimila aglomeratia de femei care mai de care mai cu probleme si mai periculoase, iar explicatia cu cele 88 de minute a fost bagata doar ca sa avem un moment de sentimentalisme si lacrimi, ca in orice film hollywoodian care se respecta.

But again, dincolo de lacunele din scenariu, Al Pacino ramane un super actor care stie sa salveze un film prin simpla lui prezenta…

Ok, de mult vroiam sa scriu despre asta dar ce-am vazut aseara la stiri m-a impins sa pun in sfarsit mana pe tastatura. La toate sarbatorile de Paste, Craciun, zile de sfinti si alte evenimente pline de religiozitate si smerenie, o anumita categorie de romani formata mainly din pensionari, casnice si someri se calca in picioare si se injura de toti sfintii si mortii in curtile bisericilor ca sa apuce apa sfintita sau ce se mai da. Acesti oameni cu numele Domnului pe buze si cu mare credinta pe care o afiseaza cu mandrie ca pe un stindard, se transforma brusc intr-o masa amorfa de salbatici orbi de furie care uita de toate preceptele religioase atunci cand se da ceva moca si se inghesuie, isi dau pumni si picioare si injura ca la usa cortului. Am vazut inclusiv paruiala care s-a dat la Ierusalim pentru a lua lumina, de ziceai ca de fapt vor sa incendieze biserica. Nu cred ca in momentele alea isi mai aducea cineva aminte de ce este de fapt acolo.

Asta e si motivul pentru care am renuntat sa ma mai duc la biserica in zilele de sarbatori mari si prefer sa ma duc in zile obisnuite cand nu e nimeni in biserica si pot sa ma concentrez la rugaciunea mea fara sa ma inghionteasca nimeni. Nici o lumanare nu mai poti sa aprinzi in liniste pentru ca te asalteaza cersetorii, ingrijitoarea bisericii care te vaneaza sa vada daca ai lasat vreo moneda si babele care confunda biserica cu un cerc monden unde vin sa-si povesteasca ultimele barfe.

Toate aceste babutze pe care le vedem in alte reportaje cum plang si lesina la coada la medicamente sau la cantina sociala, se metamorfozeaza brusc in Steven Seagal cand e vorba sa stea la coada la bilete la revelionul lui Vanghelie, la apa sfintita si in general la orice fel de coada, de preferinta asezandu-se de la 3 dimineata si facand liste. Desigur, despre conceptul de coada si inghesuiala la romani s-ar putea scrie o carte, dar tot ce vreau sa zic eu este: „What’s wrong with you, people?! ” Cred ca disperarea si frustrarea au ajuns atat de mari la noi incat au creat o bresa fundamentala intre ce am vrea sa fim si ce suntem. Poate mai subzista in noi vagi urme de spiritualitate, dar manifestarea in planul material… oh boy… e complet deviata!

Tocmai cand credeam ca in zilele noastre nu se mai face nici un film care merita efortul sa iesi din casa si sa te duci la cinema, am vazut „Notes on a Scandal”. Filmul asta e ca un cadou, ca o prajitura, e delicios de scandalos, are niste faze in care celebrul umor britanic rules (vezi scena de confruntare intre cele 2 protagoniste „I never invited you to f***ing Dordogne!”; „But you said I should come and visit you…”; „I was not sincere!!!!”; „Well, I will not come then”).

Dame Judy Dench e, ca de obicei, magistrala si reuseste perfect sa creeze un personaj care, sub tot la fel de celebra politete britanica plina de „Oh, dear” si „Would you like a cup of tea?”, ascunde tot felul de frustrari si dorinte vinovate combinate cu un sentiment de superioritate care nu este de fapt decat rezultatul unui sentiment de inferioritate, asa cum ne invata Freud. Atat de puternic este personajul ei incat chiar rezoneaza cu ceva intim si profund din tine ca spectator. Dupa, stateam la o cafenea cu prietenele cu care am fost la film si una din ele a exclamat dintr-odata: „Da’ io nu vreau sa ajung asa ca ea, singura si batrana si lesbiana si doar cu pisica!”. Desigur, prietena mea nu are nici un motiv rezonabil sa creada ca va ajunge asa deoarece este tanara, desteapta si frumoasa dar totusi se pare ca doamna Dench a atins diverse coarde sensibile cu personajul ei…

La randul ei, Cate Blanchett este o zeita: frumoasa, zapacita, aeriana, o artista si in acelasi timp o femeie care a avut sperante mari de la viata si s-a trezit cu un sot batraior si un copil handicapat. Aventura cu pustiul de 15 ani este ca un fel de drog care o face sa mai simta ceva, sa se mai infioare o data, sa aiba parte de putin entertainment, dar greseste grav cand isi inchipuie ca pushtiul este suficient de matur ca sa-si asume si problemele dintr-o relatie, nu doar placerea. De aceea catre sfarsit suntem crushed odata cu ea cand el ii zice, cu toata cruzimea sa adolescentina „It was supposed to be fun but it no longer is.”

Highlights in film: stelutele aurii din jurnalul doamnei, scena cand pushtiul o suna pe Cate sa-i spuna porcarioare la telefon dar raspunde scorpia batrana, replica „You freaky freak!” (suna ca TopiTop sau ca Snoop Doggy Dog) si toata confruntarea finala pe care am amintit-o deja.

Morala filmului? Sa nu va credeti niciodata „Virginia f***ing Woolf”!

Pastele, Craciunul si ziua de nastere sunt ocaziile favorite ca Ex-ii sa te sune si sa incerce sa reia legatura cu tine. Nu ma refer la toti Ex-ii. Sunt si din aceia care te-au parasit ei pe tine, nu le pare rau si nu te mai suna in vecii vecilor amin, desi tu speri asta in secret. Nu, aceia sunt din alta poveste si, in ciuda comediilor romantice care incearca sa sustina contrariul, nu se mai intorc ever. Ma refer la Ex-ii care fie si-au luat papucii de la tine, fie ti i-au dat ei dar dupa o anume perioada de timp s-au intors si te-au rugat sa-i primesti inapoi, dar tu nu i-ai mai vrut. Si lor le pare rau. Mama, ce rau le pare. Ori chiar isi dau seama ce-au pierdut si te regreta sincer, ori ii enerveaza faptul ca nu (mai) cedezi, cert e ca le pare raaaaaauuuu. De obicei, dupa o perioada cand te bombardeaza cu emailuri si telefoane pline de scuze, explicatii si declaratii, se lasa linistea. Un calm aparent. Apoi vine Pastele, Craciunul si ziua ta. Si incepe distractia:

Replica Ex 1: Dar cu dragostea cum mai stai? Te-ai maritat? Nu pot sa cred ca esti singura, o fata asa deosebita ca tine. Daca o sa mai fii singura cand ma intorc din America peste 5 ani, sa stii ca te iau de nevasta, daca vrei.

Replica Ex 2: Mda, o sa-mi cumpar un Volkswagen Jetta si ma duc in vacanta in Austria. Te intereseaza o mini-vacanta? Sau poate vrei sa-ti aduc ceva? A, sa stii ca ti-am citit blogul si vreau sa-ti atrag atentia ca nu se pune virgula inainte de „si”.

Replica Ex 3 (traducere din italiana): Imi pare rau ca te-am neglijat. Stii ca mai nou mi-am pus canapea la birou si dorm acolo? Peste 10 zile cei de la Club Air isi reiau zborurile Bari-Bucuresti. Ma gandeam sa-mi iau totusi cateva zile libere si sa vin un weekend prelungit in Romania. Ce zici, ai vrea sa vin?

Ex-ii astia. Barbati care pun banii mai presus decat dragostea. Barbati care au inceput o relatie fara sa-si fi rezolvat problemele din precedenta. Barbati workaholici care nu au timp nici0data sa te sune. Barbati care se tin dupa tine sa „te cucereasca” desi habar n-au ce vor de la viata. Barbati care te trateaza ca pe „fosta”, aplicandu-ti aceleasi sisteme de valori si de gandire desi tu esti complet diferita. Barbati care isi doresc sa-i astepti cuminte ca un fel de Penelopa, fara pretentii, fara dorinte, doar sa-i astepti pana isi pun ei la punct problemele si sunt „gata”. Barbati care raman uimiti cand nu faci asta. Pentru ca tu, in intelepciunea ta, te-ai facut „zen” si ai lasat sa plece de la tine amaraciunea, tristetea, remuscarile, resentimentele si, o data cu ele, si sentimentele.

De 2 ani de cand ma duc cu masina la serviciu in zona Pipera, am calculat ca am pierdut 960 de ore din viata in trafic, adica: 2 ani x 12 luni x 20 zile lucratoare x 1 ora pe zi petrecuta peste cele 40-45 de minute pe care ar trebui sa le fac in mod normal pana in Tineretului. Pai cate carti puteam sa citesc in 960 de ore, la cate filme puteam sa ma duc, cate cursuri puteam sa urmez, cate magazine puteam sa bat, cat amor puteam sa fac, cat timp puteam sa petrec langa cei dragi sau sa ma joc cu pisica?!

Dar in urma unui incident neplacut petrecut acum 2 saptamani (un mic accident in lant in Piata Universitatii in urma caruia am cam ciufulit masina) am redescoperit metroul. Si chiar am constatat ca ma simt de parca n-as fi avut in viata mea masina. Libera si nestresata. Acasa la ora 18:00 (nu s-a mai intamplat asa ceva de … 2 ani). Numai ca fericirea mea a durat putin, deoarece ieri mi-au adus masina inapoi de la service si m-au obligat sa merg cu ea, ca e „beneficiu in pachetul salarial”.

Asa ca am inventat o noua formula: merg cu masina din Pipera pana in Aurel Vlaicu (2 km in 20-30 de minute), las masina la metrou si tzusht! in subteran de unde ajung acasa in 20 de minute. Dimineata la fel, vin cu metroul pana la Aurel Vlaicusi apoi iau masina pana la firma, spre stupoarea colegilor care trec spre servici si ma vad. Stiu ca se uita la mine ca la o tzicnita pentru ca „nu apreciez ce norocoasa sunt ca mi-a dat firma Clio nou-nout cumparat special pentru mine” da’ nu mai pot io de parerea lor. Eu ma gandesc doar ca in urmatorii 2 ani voi castiga 960 de ore in care sa fac numai ce vreau!

M-o fi pacalit distributia (cu Matt Damon si Angelina Jolie in frunte + o droaie de alti actori cunoscuti, Robert DeNiro, Alec Baldwin etc.etc.etc.), eram prea plictisita de atata stat in pat dupa 2 zile de raceala nasoala… nu stiu cum, dar am ajuns la „Agentia secreta”, un film despre infiintarea CIA care are trei mari calitati: 1. e lung (3 ore, oameni buni!), 2. e plicticos ca o coada la plata impozitelor si 3. aaa… e… lung. Vorba prietenei cu care am fost: „Eu inteleg ca asta a filmat mult material, da’ n-a auzit ca exista si montaj?!”. Ce mai, mi-am aplatizat apetisantu-mi fund inutil, incercand sa prind ceva interesant in acest film sau sa simpatizez macar cu vreunul din personaje. Degeaba.

Matt Damon face, totusi, un rol foarte bun drept agentu’ de piatra, fara inima si sentimente. Pe fatza lui nu se citesc mai multe emotii decat pe cea a unui pitic de gradina. Ceea ce il face, God knows why, foarte seducator pentru 3 femei de film care toate tabara pe el si il violeaza in diferite ipostaze ale vietii lui. Cea mai tare faza mi s-a parut aia in care ii spune fiului sau care isi astepta mireasa in fata bisericii, ca aceasta a murit. „Din pacate a cazut pe geam. Pe geamul avionului. S-a impiedicat si buf!” Bineinteles, nu spune chiar asa (dat fiind ca el daduse ordin sa fie ucisa) dar cam asa reiese.

In rest, foarte prost machiajul. E complet neverosimil cum poate Matt sa aiba in film un baiat de douazeci si ceva de ani iar el sa ramana neschimbat. Si pentru Angelina: cand era „tanara” era data cu ruj rosu; la „batranete” nu mai era data cu ruj – asta era tot machiajul. Foarte bine „pictat”, insa, rusul torturat si batut ca sa spuna cum il cheama. Foarte realist.

Ca o concluzie, daca vreti sa mergeti la acest film trebuie sa va luati la voi provizii serioase: o sticla de apa de 1l, sandvisuri (floricelele nu sunt de ajuns 3 ore), iPod-ul sau de preferinta laptopul cu Internet wireless ca sa va verificati mailul pentru ca in 3 ore se pot produce multe schimbari importante in viata voastra. Si inca ceva: sa cereti locuri cat mai aproape de iesire pentru ca la final sa ajungeti primii la WC. Eu cand am ajuns deja se dadea o bataie ca in Kill Bill pentru a ocupa un loc in toaleta. Era chiar o tipa care statea cu cureaua desfacuta si dupa cum tinea picioarele era clar ca mai avea putin si facea pe ea. Nu de emotie, desigur.