Teambuilding cu piticii

Singurul lucru care mi-a tinut moralul ridicat in zilele obositoare de la Frankfurt a fost cartea lui Muriel Barbery, Eleganta ariciului, pe care am cumparat-o din impuls de la un punct de presa din Otopeni, inainte de check-in. Mi-a placut atat de mult incat am dat-o gata (388 de pagini) in cele 5 zile cat am fost plecata, citind din ea pe unde apucam, amuzata si induiosata de povestea celor doua protagoniste.

Cartea este narata pe doua voci, de doua personaje aparent foarte diferite intre care se leaga o improbabila prietenie. Pe de o parte o avem pe doamna Michel, portareasa unui imobil unde locuiesc oameni foarte bogati si sus-pusi. Doamna Michel se straduieste din rasputeri (vom afla intr-un sfarsit si de ce) sa pastreze aparentele unei portarese obisnuite: o femeie stearsa, chiar urata, fara educatie si de inteligenta sub medie. De fapt, ea are o cultura generala remarcabila, citind orice, de la clasicii literaturii universale pana la tratate de filosofie, si isi apara cu indarjire „secretul” de locatarii snobi ai imobilului. Singura care o remarca este cealalta voce a romanului, Paloma, fiica de 12 ani a unui important politician care locuieste in aceeasi cladire. Paloma este o fata extraordinar de desteapta, cu mult peste varsta ei, e pasionata de cultura japoneza, dezgustata de superficialitatea lumii si complet neinteleasa de familia ei. Ea decide ca in ziua cand va implini 13 ani se va sinucide deoarece nu reuseste sa gaseasca nimic in lume care sa o incante. Cu toate astea spera sa descopere ceva care sa-i schimbe parerea si consemneaza intr-un jurnal tot ceea ce-i atrage atentia (mai ales scenele in care incearca sa descopere miscarea perfecta). Si iata ca sosirea unui nou locatar, un japonez bogat si rafinat, ii va oferi, in sfarsit, un motiv sa traiasca si, in acelasi timp, ii va schimba viata radical doamnei Michel.

Nu va lasati pacaliti de subiectul aparent trist pe care l-am creionat. Eleganta ariciului este o carte amuzanta, cu scene si replici savuroase, care abordeaza cu caldura si intelegere crizele spirituale prin care trecem cu totii cateodata. Paloma si doamna Michel, desi sunt ca niste arici care isi arata lumii doar tepii care le protejeaza, ascund in interior o mare bogatie intelectuala si sufleteasca. Observatiile portaresei asupra locatarilor si insemnarile in jurnal ale fetitei precoce au pe alocuri un haz nebun, iar alteori sunt extrem de profunde. Un rol foarte important in roman il au pisicile: incepand cu Parlamentul si Constitutia, cele doua feline care simbolizeaza existenta burgheza a parintilor Palomei, pana la Leon, motanul lenes al portaresei, botezat dupa personajul ei literar preferat. Doamna Michel se foloseste de Leon chiar si ca sa ne explice ce a inteles ea din doctrinele filosofice precum idealismul si fenomenologia. Pe langa umor si pisici, ambele personaje au in comun pasiunea pentru corectitudinea gramaticala, asa ca poate acum o sa intelegeti de ce mi-a placut atat de mult aceasta carte. 🙂

Am citit pe coperta Elegantei ariciului ca psihoterapeutii parizieni o recomanda pacientilor lor ca pe „un adevarat laborator alchimic, unde fiecare isi poate gasi rezolvarea propriilor probleme”. Ei bine, poate e cam exagerata aceasta afirmatie, in sensul ca nicio carte nu poate sa-ti rezolve problemele, oricat de mult ti-ar placea. Pe de alta parte, modul in care autoarea reuseste sa redea iesirea treptata la suprafata a traumei care a marcat-o pe portareasa si a facut-o sa se ascunda de lume, precum si finalul absurd care ii schimba planurile micutei Paloma, reusesc sa-ti dea de gandit si poate chiar sa te faca sa-ti revizuiesti parerea despre anumite lucruri.

De exemplu, pe mine m-a atins revelatia Palomei despre „niciodata”. La suparare spunem cu destul de multa usurinta fraze precum „Nu vreau sa te mai vad niciodata”, „N-o sa te mai deranjez niciodata”, „Sa nu ma mai cauti niciodata”, fara sa realizam ca „niciodata” inseamna… foarte mult, o eternitate. Doar moartea ne face sa patrundem esenta conceptului. Cine a citit poemul lui Edgar Allan Poe The Raven poate sa inteleaga cam ce simti cand stii ca n-o sa mai vezi o fiinta iubita niciodata. Asa ca romanul ne indeamna sa folosim acest cuvant cu precautie si se incheie cu un gust de ciocolata amaruie si cu ideea ca nu e obligatoriu sa lasam traumele si problemele din trecut sa ne afecteze tot restul vietii.