Pentru mine, plictisul are intotdeauna coloana sonora a melodiei Lullaby a trupei The Cure. Acordurile acelea sfasietoare de vioara si imaginea mainilor care ies din patul in care stai intins si te trag in jos, in timp ce niste zombie instrumentisti iti canta din dulap surprind perfect esenta sentimentului de neputinta pe care-l am in fata plictisului. Si nu vorbesc aici de plictiseala aia in care n-ai ce face si te uiti la filmulete pe youtube. Vorbesc de un plictis existential, profund. Ca atunci cand iti doresti foarte mult sa fii cu cineva si, cand dorinta iti e implinita, constati ca te plictisesti de moarte cu omul respectiv, ca te lichefiezi incet pe o canapea in timp ce el adoarme in primele 10 minute ale oricarui film. Ca atunci cand toate persoanele pe care le cunosti iti povestesc mereu aceleasi lucruri. Ca atunci cand stai la biroul tau scriind al osutasaptescincilea raport in excel si iti spui ca daca mai scrii unul o sa arunci computerul pe geam si o sa iesi tipand pe acoperis. Ca atunci cand iti promiti ca e ultima oara cand mai mergi cu autobuzul asta aglomerat, cand mai faci cumparaturi la supermarketul asta cu angajati nesimtiti, cand iti mai citesti horoscopul, cand mai gatesti paste cu ton, cand… cand… cand… Ca atunci cand nu mai gasesti placere in nimic, nu mai iubesti pe nimeni iar orice activitate ti se pare futila. Ca atunci cand toate de mai sus se intampla deodata si nu mai stii unde sa fugi ca sa te ascunzi de ele.
Culmea e ca de fiecare data iti spui ca daca ai avea mai multi bani sau un iubit/o iubita mai sexy sau un job mai interesant, nu te-ai mai plictisi. Dar apoi constati ca nimic din ceea ce vine din exterior nu poate sa-ti schimbe acest sentiment. E o predispozitie genetica. E ca si cum neuronii tai ar avea o „coaja” mai groasa si ar trebui sa fie bombardati cu stimuli de zece ori mai puternici ca sa simta ceva. Sau macar ca sa nu le treaca bucuria asa de repede.
Teambuilding cu piticii 
