Ceasuri și chestii (18+)

Cred că suntem toți adulți aici, dar dacă cumva nu ai 18 ani nu știu, dă și tu click acolo că ai sau ceva. După cum probabil vă așteptați citind titlul, n-am prea multe de spus despre ceasuri, dar nici multe chestii, așa că le-am combinat. Din păcate nu prea am nici poze pentru voi, chiar dacă am ajuns recent la Brașov la o conferință, nu am făcut nici o poză. Nici una. Conferință, cârciumă, hotel, repeat. Dar sunt sărbătorile pascale (sau au fost, depinde de care eretic ești), stăm pe acasă să bem și să mâncă, hai să pierdem niște timp.

De data asta nu ne prostim cu o bere sau un pahar de vin, azi vă propun un Lagavulin de 16 ani. Eu am zis că merge și cu niște tutun din Republica Dominicană (Santa Damiana). E un whiskey aspru, bărbătesc, pentru ceva fin și puțin dulceag, cu iz de bourbon, căutați în altă parte. Sincer săi fiu nu știu dacă își merită banii dar hei, dacă tot l-am luat, să-l folosesc.

Muzică. Am mai cumpărat discuri în ultima perioadă, așa că o să le amintesc pe alea – puteți încerca oricare din albumele de mai jos, cu mențiunea că Jennifer Rush, deși sunt albumele mele preferate, conțin piese mai puțin comerciale. Dacă nu vă place în mod deosebit, poate mai bine să le ocoliți. Am cumpărat patru albume, ediții noi Sony Music pe vinil colorat – mai jos două dintre ele.

Sting – My songs, un Best Of, pentru că nu știu, era nou. Mult timp nu mi-a plăcut Sting, însă cu timpul am ajuns să apreciez ce a facut și face în comntinuare pentru muzică. Are o voce aparte, un stil aparte.

Deep Purple în concert, mixat de Steven Wilson – pentru că vreau de ceva timp să-i ascult și pentru că e mixat de Wilson. Nu l-am ascultat în întregime încă, dar sună foarte bine.

Gorillaz – The Mountain, un album foarte interesant, cu influențe indiene și arăbești, în stilul lor apocaliptic. Had to have it.

Gata și cu muzica, hai să trecem la ceasuri. Știți cum se zice, că ai luat microbul, când vine vorba de anumite pasiuni? Na, dam ăsta l-a luat. Până recent ziceam că îmi plac ceasurile și că am înțeles că e normal să ai mai multe, acum vorbesc ca un colecționar, mă uit la cadran, la ace, mă interesez care e mecanismul și nu mai vreau quartz. Chiar și gusturile încep să mi se schimbe, deși am spus tot timpul că nu-mi place nicicum Rolex, acum mă văd purtând unul. Nu unul auriu, haterilor, poate un Submariner. Nu intenționez să-mi fac un anume tip de colecție de ceasuri, dar îmi place foarte mult ideea de a marca un loc sau un moment cu un ceas nou. Așa că la ultima excursie în Dubai am găsit un Seiko Boutique și mi-am cumpărat un Seiko Prospex (SPB325J1).

Am încercat să fac câteva cadre, dar nu prea am găsit o lumină care să funcționeze, așa că va trebui să vă mulțumiți cu cadrele astea slabe. E primul meu ceas serios, automatic și am vrut neapărat să fie un Seiko. Seiko a fost primul ceas ca lumea pe care l-am primit ca dou de la părinții mei, cred că pe la 5-6 ani – până atunci aveam ceasuri de plastic, pentru copii, dar când au văzut ai mei că eram interesat de ceasuri s-au hotărât să-mi ia unul serios. Era quartz, nimic deosebit după standardele de acum, cu cristal mineral (care a primit repede o zgârietură serioasă de la joacă) și pe care nu am reușit să-l păstrez.

Ceasul are carcasă din oțel inoxidabil și curea din silicon, ramă rotativă ceramică și geam din safir. Mecanismul este Seiko Cal. 6R35, cu o rezervă de 70 de ore. Am spus tot timpul că aș vrea un ces de (tip) scufundări (diver), așa că ăsta a fost momentul potrivit. Nu-mi plac brățările, așa că am optat pentru o curea din silicon. Regula numărul 1 la mine este că ceasurile trebuie purtate fără prea multe menajamente, de asta ceasurile mele adună repede zgârieturi și nu sunt niciodată prea curate. Da, știu, puteam să depun un efort pentu upoze dar…

Atunci când merg la un grătar, meșeresc ceva sau când mă aștept să îl pot zgâria îl dau jos, dar de multe ori dorm cu el, fac duș cu el și intru în mare sau piscină cu el pe mână. În cadrul de mai jos e probabil numărul doi la favorite, Citizen Promaster, în piscina hotelului.

Focalizarea nu e pe ceas, pentru că e un cadru pe care l-am făcut pentru colegii de la birou, dar ideea se menține. Îmi place mult cadranul negru si lipsa cifrelor, iar efectul luminescent e suficient după părerea mea, deși mi-ar plăcea să încerc odată și un ceas cu fiole de tritium, poate un Marathon.

Deși mai dețin un ceas cu valoare sentimentală mult mai mare (tot un Seiko), cred că noul Prospex și Promaster-ul de la Citizen sunt ceasurile pe care vreau să le am frecvent la mână. Al doilea a făcut un click încă de când l-am văzut prima oară și văd că ține destul de bine, chiar dacă are doar geamul din cristal mineral – a trecut cu prio chiar și printr-o căzătură cu bicicleta.

Acum, când vine de ceasurile cu adevărat scumpe, momentan am rezerve. De când am văzut la șeful meu Navitimer-ul de la Breitling cumva mi-am dorit unul. Am încercat recent unul, non chromo pentru că prețurile sunt din altă lume, e foarte elegant, iar calculul pentru navigație îi dă un aer cool, însă pentru mine nu prea merită. Nu știu dacă e destul de sport pentru mine și nu prea aș vrea să dau 8-10 mii de euro pe unul. Când mă uit la Prospex sau la Promaster îmi vine să zâmbesc, când mă uitam la Navitimer parcă vedeam o bijuterie – iar bijuteriile nu se lovesc ocazional de mobilă. Cine știe, poate îmi voi cumpăra unul la un moment dat.

Un avantaj al ceasurilor scumpe automatice este precizia. Prospex are o precizie de +/- 10-15 s pe zi, în timp ce multe ceasuri cu mecanism elvețian oferă o precizie mult mai mare. Precizia de funcționare, cum aveam să aflu recent, ține și de modul în care îl porți și unde și în ce poziție îl ții atunci când nu-l porți. Sunt tânăr în lumea asta, momentan nu-mi bat capul cu așa ceva, îl reglez din când în când și aia e, îl port normal.

Când te uiți la pasionați e ușor să aluneci printre ceasuri de 10, 20, 30 sau 40 de mii de euro, poate chiar mai mult la ceasuri rare, dar nu despre asta e vorba. De câte ori mă uit prin magazine după ceasuri descopăr ceasuri deosebite la toate intervalele de preț. Recent am cumpărat un Zeppelin automatic pentru un prieten cu 300 de euro:

În general pasiunea pentru ceasuri stă în detalii, în stil și în modul în care le percepi. Mie îmi place sa mă bucur de ce am pe mână, uneori e ca o bijuterie, alteori e un Casio ieftin, nu mă interesează că las impresia de sărăcie sau bogăție. Bine, obsesia asta de a judeca oamenii în funcție de accesorii mă irită în general, simplul fapt că am la mână un ceas scump (sau ce consideră unii sau alții că e scump) nu înseamnă că vreau să demonstrez ceva cuiva, ci doar că îmi place. Uneori mă gândesc că n-aș vrea un Rolex doar pentru că sigla e recunoscută de toată lumea, mai ales că l-aș purta chiar și la un tricou simplu H&M. În fine, nu vreau să insist cu lucrurile astea, până la urmă cine vrea să te judece o face pentru orice obiect, indiferent că e ceas sau mașină.

Cam atât am vrut să vă povestesc, sper să aveți (sau ați avut) sărbători pascale liniștite. Vă doresc în continuare multă muzică și ceasuri. Și aparate foto. Și biciclete. Și MacBook-uri… se cam adună.

PS1: În pahar nu e gheață, fundul paharului e în formă de munte.

PS2: Craniul este deschizător de sticle.

FIIO Snowski Echo Mini – un player (portabil) de muzică în 2026

Cred că e a treia oară când rescriu introducerea, cu a doua iterație de forma unui rant de circa 600 de cuvinte. Un rant în care spuneam, pe foarte lung, cum un (mp3) player portabil nu e nici mai ieftin, nici mai eficient pentru a asculta muzică în 2026. Am ales totuși să vă scutesc de un perete de text, destul de incoerent zic eu, în care să-i contrez pe cei care susțin că așa un player i-a salvat de abonamentele de streaming. Echo mini nu e chiar un mp3 player, pentru că citește mai multe formate audio, dar eu așa o să-i spun pentru că îmi aduce aminte de așa ceva. N-aveam nevoie de el dar hei, doamna avea nevoie de încă o pereche de pantofi de la Jimmy Choo, m?

Câteva impresii despre Snowski Echo Mini. E mic și ușor, e construit din plastic și are un design care imită un casetofon protabil. Are acumulator intern cu încărcare prin usb-c, iar ecranul nu este tactil. Are o capacitate internă de stocare de 7 GB, care poate fi mărită prin card micro SD. Pentru detalii legate de parametri de operare, fișiere compatibile și alte caracteristici, las un link către site-ul producătorului. Prețul este aproximativ 70 de euro.

Echo Mini poate fi folosit ca player sau ca DAC extern, conexiunea sursă fiind usb, iar ieșirile analogice jack de 3.5 mm, respectiv de 4.4 mm balansat. În general avantajul de a avea jack balansat este puterea ceva mai mare. Personal, l-am cumpărat pentru că îmi place, încă o jucărie pentru muzică. Nu-mi simplifică viața, nu mă face să mă bucur mai mult de muzică și nici nu mă vindecă de consumerism (asta ar fi culmea ironiei, să renunți la consumerism prin a cumpăra un alt dispozitiv), de asta mă irită acele justificări care nu au nici o legătură cu realitatea.

Sunt mulțumit de cum se aude și am fost surprins că am putut asculta la căștile mele Sennheiser HD820 – ce e drept, cu high gain, dar totuși, fără a fi necesar volumul maxim. Până în prezent am făcut rip la câteva albume, inclusiv la o compilație Jennifer Rush cu piese în variantă extinsă care nu sunt disponibile pe streaming și 2-3 mixuri de pe canalul de YouTube 1980s, canal care îmi place foarte mult și vi-l recomand, dacă vă place muzica instrumentală cu specificul anilor ’80. Dacă vă întrebați cum, am găsit un site unde faci paste la link-ul de pe YT și poți descărca fie clipul cu sunet, fie doar sunetul – eu am ales evident ultima variantă. E și aici o ironie, aș putea asculta liniștit aceleași mixuri direct de pe telefon, în aplicația YouTube, fără să fac vreo măgărie. Deși poți să pui pe el foarte multă muzică și să faci diverse liste de redare, de exemplu în directoare diferite, e mult mai complicat decât pe telefon, unde din câteva atingeri faci un întreg playlist.

Cireașa de pe tort e atunci când nici nu mai ai unitate optică la PC sau laptop și trebuie să cumperi una externă. Deci încă două chestii pentru a asculta muzică într-un mod mai complicat, toate astea cu complicatul vin de la cineva care jumătate de cameră plină cu muzică, 3 amplificatoare, 4 boxe, 2 pick-up-uri și 1 CD player. Cu toate astea nu regret că l-am cumpărat, doar că nu vreau să ne mințim singuri că folosim așa ceva din motive greșite. E o jucărie, e pentru cei care vor să se joace cu rip-uri și muzică în format digital stocată local, pentru cei care vor să asculte la diverse tipuri de căști și pe care nu-i mulțumește comoditatea. Dar chiar și așa, cu un dongle DAC poți avea destulă putere pentru căști cu impendanță mare direct de pe telefon, unde ai deja albume, liste și probabil tot ce ai nevoie.

Probabil că e important aspectul retro al sistemului în general. Un player dedicat, un flux complicat de a digitaliza muzica sau de a o adapta la un alt format. Liste de redare alcătuite din mai multe fișiere, de pe albume sau compilații diferite.

Eu îl văd ca pe un accesoriu, poate ceva care face parte din EDC – de aici Apple Ear Pods (pe care oricum le am la mine în caz că le pierd pe cele fără fir) și acel Casio ProTrek Solar (un ceas alti-baro foarte tare după părerea mea). O alternativă atunci când vrei să butonezi altceva decât telefonul, dar un alt gadget, chiar dacă în stil retro.

Fujifilm X100VI – Street photography in Dubai

Am fost recent până în Dubai (știu, ardeam de nerăbdare să mă laud) și am luat cu mine două aparate: X100VI și X-T5, cu intenția de a-l folosi preponderent pe primul. Ce vreau să vă spun în continuare e că am înțeles entuziasmul pentru aparatele compacte și în stilul rangefinder (pentru că aparatele de azi nu mai sunt rangefinder), dar aș vrea să vă povestesc și detalii, presărate cu poze, în premieră și cu mâncare. Deși am luat cu mine X-T5-ul, nici măcar nu l-am pornit, de altfel l-am mișcat de pe masa din camera de hotel doar pentru a scoate cardul de memorie, deci am folosit exclusiv X100VI pentru tot ce a însemnat fotografie. Dacă tot mergem cu ochii în Dubai, pe lângă poze o să mai dau detalii, de exemplu despre noul meu restaurant preferat.

După cum v-am promis în postarea anterioară, încep prin a vă povesti cum m-am întors din Dubai cu inima frântă. Era o zi însorită de februarie, a cărei dimineață ne suprinde la Dubai Mall, în zona Fashion Avenue. Tot felul de magazine, Gucci, Dolce & Gabbana, Dior, Rolex, Breitling, Jimmy Choo, astea, mie personal îmi place că e o zonă mai luminată, e mai puțină lume și e cafeneaua Laduree care îmi place mult. Am ajuns la parter, iar cu coada ochiului, în stânga, un magazin cu un cerc roșu – am tresărit și m-am întrebat (cu voce tare, evident) oare e… Leica?! Era! M-am îndreptat repede spre magazin, măcar să-mi clătesc ochii și, cine știe, poate să cumpăr ceva. Măcar un breloc, o curea, ceva sigur îmi permit de pe acolo. Magazinul e mic, sunt câteva modele și puține accesorii, dar hei, măcar e. În vitrina din dreapta erau cele 3 camere Leica Q3 – varianta standard cu obiectivul Summilux 28 f/1.7, modelul nou cu 43 mm și Q3 Monochrome. Nu știu dacă mai are rost să vă spun, a fost dragoste la prima vedere acel Q3. Era evident că nu eram dispus să dau câteva mii bune de euro acum pe un aparat, așa că m-am holbat, cu grijă să nu-mi curgă balele pe vitrina ălora, apoi am vrut să ies din magazin. Dar am zis stai (probabil din nou cu voce tare, da’ lasă că nu știe ăla română), vreau să-l simt, să-l mângâi, să-l murdăresc cu mâinile mele sărace, așa că l-a,m rugat pe domnul de acolo să mi-l arate. Știi senzația aia cănd iei în brațe o doamnă, brunetă, cu privire pătrunzătoare, îi simți muloverul negru de cașmir și te năucește parfumul ei? Aia a fost. Deși corpul e drept, nu are nici o proeminență pentru grip, e dens, solid, X100VI al meu părea din plastic pe lângă ăla. L-am pornit, am apăsat pe butoane doar pentru că am putut, am făcut 2-3 cadre la vitrină, apoi am întrebat de preț și stoc, ca și cum aș fi fost interesat – mă rog, eram interesat, dar nu să-l cumpăr. Spre surprinderea mea era pe stoc și avea un preț bun (6 mii de euro), dacă vrei să cumperi merită, e puâin mai ieftin decât se vinde online pe la noi. Și asta a fost, am plecat cu inima strânsă de acolo, e un aparat care îmi place foarte mult, iar după ce l-am ținut în mână îmi place și mai mult.

Gata, să revenim cu picioarele pe pământ. Ziceam că am plecat cu două aparate, intenția mea era să folosesc X100VI, iar dacă voiam cadre mai deosebite, sau dacă planificam vreo destinație anume pe acolo, să iau X-T5-ul cu mine. În continuare o să vă prezint impresii, cum l-am folosit, ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut.

Am ajuns cam devreme în Dubai, iar camera de hotel nu era gata, așa că am plecat să bem o cafea (la % Arabica, un lanț de cafenele care îmi place mult) prin Financial Centre și să ne plimbăm puțin.

Am cumpărat la un moment dat niște accesorii – un acumulator și încă un SSD extern. Primul pentru că eram paranoic și nu știam cam cum se comportă un acumulator așa mic la câteva sute de cadre, iar al doilea pentru că fișierele RAW de 40 de megapixeli se simt la stocare. A, pentru că sunt snob, am cumpărat și Apple polishing cloth.

Din păcate acumulatorul de la SmallRig (cel portocaliu) nu-mi place pentru că e puțin prea gros, și nu iese direct din aparat, trebuie agățat cu ceva și tras afară – iar ce mi-a plăcut inițial a fost portul usb-c prin care poate fi încărcat separat. N-am de gând să folosesc acel acumulator, va trebui să rămână backup la backup. Am constatat că acele carduri de memorie SanDisk nu sunt suficient de rapide, la fotografierea în rafală aparatul scrie destul de greu pe ele – e bine că am cumpărat mai demult vreo 4. Ca și cu acumulatorul, backup la backup. SSD-ul în schimb îmi place, cumva se simte mai mic decât T5-ul de la Samsung pe care îl mai foloseam eu, și e destul de rapid – am editat toate cadrele direct de pe el.

A fost foarte bine că am avut un aparat compact la mine, pentru că am avut dureri de spate când am ajuns. Deși eu car un rucsac cu mine cam tot timpul, aproape ca n-am simțit că am ceva în spate. Dacă lăsam în camera de hotel și acumulatorul extern era chiar mai ușor. Nu era un capăt de țară să am în spate încă 5-600 g, doar că e mai ușor să te plimbi cu un aparat compact. Am putut umbla cu el în mână, l-am ținut mai ușor pe masă pe unde ne opream, îl simțeam mai la îndemână. Și așa am înțeles, cum spuneam mai sus, care e faza cu genul ăsta de aparate. Tehnlogia nouă îți permite să ai un senzor ca lumea și un procesor de imagine decent, singura limitare reală e obiectivul – în cazul meu Fujinon 23 mm f/2.

*Cafeneaua Laduree – Ecler cu fistic și cold brew*

*Am zis că merg și macarons la cold brew*

Obiectivul de 23 mm pe un senzor crop, echivalentul a 35 mm full frame, e puțin mai mult decât ai nevoie pentru peisaje în mod normal, dar e un compromis acceptabil. Distanța focală cea mai folosită de mine e 16-55 mm, echivalentul 24-70 mm pe full frame, probabil că acel 28 mm de pe acel Leica Summilux e, cum se spune, the sweet spot – dar pentru un preț de trei ori mai mare. Deci, limitarea obiectivului aș spune că merge pentru fotografia de zi cu zi, unde nu cauți un rezultat anume, însă nu e o variantă pentru domeniul profesional sau atunci când ai nevoie de o anume distanță focală pentru a ajunge la un rezultat. Cu toate astea, pe moment am simțit că nu am pierdut nimic cu acel Fujinon 23 mm.

Ce m-a convins de fapt e calitatea imaginii. Fac un compromis cu distanța focală fixă, dar am aproape aceeași calitate a imaginii de pe X-T5 – cu asteriscul de rigoare pentru că pe X-T5 se pot bune obiective mai bune și deci obține imagini mai bune. Nu caut doar un aparat compact, cu unul cu care să pot fotografia ce și cum vreau, inclusiv în lumină slabă – aici sunt foarte mulțumit de rezultate. Am fotografiat în modul manual, cu setarea diafragmei de pe obiectiv, ISO de la rotița dedicată, iar timpul de expunere manual de la rotița din spatele aparatului. Imaginile de mai jos sunt prelucrate simplu, la ISO 1600, fără nici o reducere a zgomotului.

Am folosit ecranul din spate mai mult decât aș fi crezut, așa ca la aparatele care nu au vizor. Nu am folosit deloc vizorul optic, ci doar cel electronic, pentru că mă grăbeam și voiam să văd exact cum va arăta rezultatul. Am fost plăcut surprins de precizia focalizării, am foarte puține cadre ratate. Nu am folosit focalizarea continuă și nici nu am fotografiat subiecte în mișcare, probabil acolo se face diferența față de un corp profesional cum e X-T5.

Am tot spus că lipsurile unui aparat de genul X100VI sunt de fapt factorii de diferențiere față de aparatele profesionale. E mult mai greu să folosești filtre, nu ai două carduri de memorie pentru redundanță și ai funcții lipsă – e normal, pentru că e un aparat gândit pentru un flux de lucru simplu. Pentru prima dată mi se pare că acel Q3 de la Leica merită – ai un aparat relativ compact și versatil pe care îl poți folosi în 90% din cazuri. Senzorii noi îți permit să fac crop dacă ai nevoie de zoom, deci dacă obiectivul are un câmp suficient de larg, cam acoperi ușor standardul de 24-70 mm. Limitările unor astfel de aparate sunt mai mult pe hârtie, excepție fiind evenimentele, wildlife și sportul, unde trebuie echipament dedicat.

Acum, puțin despre film simulations, pe care le tot laudă lumea. Îmi plac, cadrele au un aspect de film, e ceva nou, dar cu rădăcini nostalgice. Toate cadrele pe care le-am făcut sunt salvate și în HEIF, formatul folosit preponderent de iPhone și care oferă o calitate mai bună (mai multe date pentru prelucrare) decât jpg, însă nu prea vreau să le folosesc.

Cred că pe viitor o să rămân strict la film simulations și RAW, la fluxul clasic pe care l-am avut până acum. Poate pentru anumite cadre, mai ales ziua, ar merita HEIF, dar la modul general, pentru mine, nu merită. Țin să subliniez că film simulations nu sunt presets, ci e (mai mult sau mai puțin) un spațiu de culoare. Deși se tot spune că fotografiatul în HEIF sau jpg economisește timpul de prelucrare, nu e chiar așa. Fiind rezoluția foarte mare, e necesară cel puțin redimensionarea imaginilor – poate se automatizează procesul printr-un script dar totuși. Cu toate că de multe ori nu e doar redimensionarea, ci și crop dau corecția deformațiilor.

Așa ajungem și la experiența post, adică prelucrarea. Pentru tot ce vedeți aici am folosit Photomator, nici nu am încercat să deschid ceva în lightroom – deși la un moment dat voi face o comparație. Se spune că Lightroom nu scoate maximul din culorile Fujifilm, deci mi-e greu să cred că o face Photomator. Singura problemă pe care am avut-o a fost pierderea pe moment a ratingului imaginilor – e posibil ca asta să se fi întâmplat pentru că imaginile erau deschise direct de pe un SSD extern. Atunci când selectam filtrul după rating (să afișeze imaginile marcate cu 3*), multe nu apăreau deloc, trebuia să mă întorc la gestiunea lor și să le caut. Sper să nu fie o problemă pe termen lung pentru că la volume mari de cadre e cam imposibil să editez de pe SSD-ul local. În rest sunt mulțumit, e rapid și nu-mi lipsește nimic, deși Lightroom îmi pare cumva varianta profesională, nu știu de ce, poate obișnuința își spune cuvântul. Poate voi posta detalii atunci când voi face comparația între rezultate – dacă rezultatele sunt cam la fel, sunt dispus să trec chiar și peste acele probleme la rating, o soluție probabil e împărțirea cadrelor pe mai multe foldere, de exemplu în funcție de ziua în care sunt făcute.

Ca să închei partea cu aparatul, nu prea sunt chestii care să nu-mi placă pentru că din nou, lipsurile lui țin de clasă, nu din cauză că e un produs inferior. Mai multe funcții sau mai multe butoane mi se pare că ar încurca, că l-ar face un aparat care se vrea a fi mai complx decât e nevoie. Din punct de vedere al construcției, mi-a plăcut mai mult Q3-ul de la Leica, dar e de trei ori mai scump, e normal să fie așa. Cumva temerea mea e că voi folosi cam nu mia X100VI-ul, iar X-T5 va rămâne aparatul de duminică, cel pe care îl voi ține într-o geantă și pe care voi ajunge să-l folosesc de două ori pe an. E un lucru bun însă faptul că am găsit un aparat compact, dar cu o calitate apropiată a imaginii și aproape același stil retro pe care îl căutam. La modul general, această clasă de aparate cred că e pentru pasionați. Dacă vrei doar un aparat compact poate te oprești la Zfc de la Nikon, OM System sau chiar Ricoh, deja 2 mii de euro e pragul unde te întrebi dacă nu e mai bine să cauți printre aparatele dedicate profesioniștilor. Dacă ești în cealaltă tabără, adică cauți aparatele destinate profesioniștilor, devine un aparat secundar sau complementar altui aparat.

Vă las cu niște cadre care mi se par mai reușite, o să intervin cu mențiuni doar pe unde e cazul.

*The Tap House – Vită la wok cu orez prăjit cu usturoi*

*The Tap House – Cotlete de miel cu broccolini și piure de cartofi cu trufe*

*The Meat Co (Souk Al Bahar) – Caracatiță pe pat de quinoa*

*The Meat Co (Souk Al Bahar) – Wagyu ribeye (marble score 7+) cu sos de ciuperci și cartofi prăjiți*

*The Meat Co (Madinat Jumeirah) – Salată de homar și crab*

*Cafeneaua Bateel (Dubai Mall) – Gelato și cold brew*

*UMA (Burj Al Arab) – Cappuccino Gold (mai bine săriți peste asta)*

*Long’s Bar (Rotana Towers) – Sharing plate (o oază a deșertului)*

Provocarea lui dam ăsta – albume pe care să le asculți în 2026

Ce urmează mai jos era inițial a doua jumătate a unei postări mai ample, dar recitind acum ce am scris în prima jumătate (în apărarea mea în aeroport, între avioane) nu meritați o asemenea pedeapsă – vreo 800 de cuvinte de porcării. Așa că m-am hotărât să trecem la subiect (al doilea, mai exact) și să vă provoc să ascultați niște albume, mai ales dacă nu le cunoașteți. Evident, nu are caracter de lege postarea asta, dacă un anume stil, gen sau artist nu vă place, săriți peste. Nu contează modul în care ascultați sau echipamentul, e important să descoperim muzică nouă – principalul reproș e că ascultăm toți muzica cu care am crescut și care ne aduce nostalgie. Na, dam ăsta te provoacă să încerci și altceva.

Câteva sfaturi, dacă-mi permiteți, pentru cei pasionați. Nu faceți obsesii pentru sursă și calitatea ei. Vinil, CD, streaming, mp3 sau lossless, aportul principal este adus de echipamentul de audiție. Chiar și un clip vai de el de pe YouTube sună mult mai bine în niște căști ca lumea. Asta nu înseamnă că niște AirPods și un telefon nu sunt suficiente, doar că lossless și puritatea sursei face mai puțin decât crezi.

Bun. Fără o ordine anume sau o ierarhie a genurilor, albumele pe care vi le propun.

Rolling Stones

Let it bleed

Sticky fingers

Recomand la un ceva cu mai mult de 0% alcool, iar dacă au mers cele de mai sus, ca bonus Voodoo Lounge

*Craniul e doar o sticlă de vodcă Crystal Skull*

Trebuie să încercăm și Pink Floyd, așa că vă propun David Gilmour și Roger Waters, dar separat:

David Gilmour – Luck and strange (live sau varianta de studio)

Roger Waters – Live from Prague

Fleetwood Mac – Tusk

Sam Fender – People watching – ca să avem și ceva mai nou

Jazz

Am pentru voi două albume, unul clasic, altul modern:

Miles Davis – Kind of blue

Nubya Garcia – Odyssey

Bryan Ferry – Boys and girls

The Offspring – Americana

Chris Rea – The very best of

Guns’n Roses – Use your illusion (ambele părți, mai jos e doar partea a doua)

Credence Clearwater Revival – Willie and the poor boys

Tom Petty & The Heartbreakers – Damn the torpidoes (aveți încredere în mine cu ăsta)

Cam atât am avut de zis pe moment, sper să descoperiți ceva nou care să vă placă din albumele de mai sus. Dacă ați găsit, super, dacă nu, liber la expresii vulgare sau licențioase în comentarii iar dam ăsta va încerca mai mult data viitoare. Sau nu, hai să fim sinceri, e posibil să nu mai vreau, dacă mă faceți să plâng.

În episodul următor vreau să vă povestesc despre ăla mic (Fujifilm X100VI) la o plimbare prin Dubai – am multe de zis, inclusiv despre camerele tip rangefinder – și cum și de cine m-am îndrăgostit: e brunetă și are niște forme…

Dar dacă tot e luna iubirii, până la următoarea postare, pentru doamne, o cafea de la cafeneaua mea preferată.

An nou, editor foto nou – Photomator

În primul rând aș vrea să vă urez la mulți ani, sper că n-ați avut parte de multe kilograme în plus sau mahmureli grele. Dacă ați avut, asta e, viața merge înainte, ne dregem noi cumva. Cred că am mai spus-o pe aici, de ceva timp caut alternative la Adobe Lightroom pentru că, pe alocuri, am fost nemulțumit – m-am supărat, mi-a tracut, n-am găsit oricum altceva. Acum cred că am găsit – Photomator, evident, că de asta e în titlu – și m-am gândit să vă povestesc puțin, inclusiv despre supărările mele cu Lightroom și ca caut de fapt, așa, din punctul de vedere al unui amator. Toate cadrele din postarea asta au fost făcute cu Fujifilm X100VI, ClassicNegative film simulation și au editate cu Photomator. Apropo, Photomator e exclusiv la Apple.

Nu știu care e atmosfera la voi în seara asta de luni, eu am pus Black and Blue de la The Stones pentru că 1) am luat prea mult Rolling Stones în ultima perioadă și 2) nu mă lasă doamna la birou – așa că dacă tot stau pe canapea cu laptopul în brațe, merge un album dintre ultimele achiziții. Mai mult despre restul albumelor din ultima vreme în postările viitoare.

Cum am ajuns la Adobe Lightroom. De când am început să învăț despre un minim de prelucrare (Photoshop), mi-am dat seama că aș avea nevoie de gestiunea cadrelor și de ceea ce se numește batch editing. Am încercat Photoshop Actions, care presupune înregistrarea unei succesiuni de comenzi, de exemplu saturation, sharpen, resize și care pot fi aplicate unui fișier, dar când am ajuns la Lightroom mi-am dat seama că e mult mai ușor când poți gestiona cadrele – adică să le încarci pe toate, să alegi pe care le editezi și apoi să faci export.

Ce nu-mi place la Lightroom. În primul rând, ca mulți alții, am fost iritat că s-a trecut exclusiv la abonament, mai ales că asta a fost cam la 1 an după ce am cumpărat o licență standalone. Practic am luat o licență care nu mai mergea pe ultimul MacOS din cauză că installer-ul era pe 32 bit – WTF?! soft pe 64 bit cu installer de 32?! Să ziceam că ăsta nu era un capăt de țară, mai rămâneam o perioadă fără ultimul OS, doar că la scurt timp nu se mai putea face activarea. Din păcate orice soft cu licență standalone are o perioadă de utilizare mult mai scurtă decât ai crede (maxim 10 ani), nu e deloc adevărat că „îl cumperi și-l deții”. Bun, ideea e că am fost iritat că a trebuit să trec astfel la abonament.

Apoi a venit experiența cu Creative Cloud, platforma prin care se face plata, instalarea, update-ul, activarea etc. – mergea prost și avea tot felul de procese în fundal care consumau mult prea multă baterie. Prețul însă mi s-a părut tot timpul rezonabil, plătesc cam 140 euro/an pentru Lightroom + Photoshop. Au fost perioade când n-am prea fotografiat și atunci m-am gândit dacă are sens să plătesc un abonament pe care nu prea îl folosesc – cu toate astea, chiar și pentru 10 cadre e mult mai ușor de editat cu Lightroom decât să imporți individual în Affinity Photo sau ceva gen Photoshop.

De 1-2 ani încoace, de când am tot cumpărat echipament foto și mă jur pe roșu că fac mai multe poze, înghit în sec și îl plătesc, mai ales că n-am găsit altceva comparabil – ar mai fi Capture One, dar e semnificativ mai scump și nu simt că e mai bun pentru ce am eu nevoie (l-am încercat în trial mode). Apple a venit cu procesoarele M iar Adobe a mai optimizat pe ici colo, să zicem că mi-a mai trecut acreala.

Ce îmi place la Lightroom. Aș începe cu faptul că e considerat standard în fotografie, are tot ce ai nevoie – pentru editarea uzuală în fotografie nu ai nevoie de altceva. Faptul că pot încărca sute de cadre, pot alege ușor ce editez și apoi fac copy/paste la majoritatea corecțiilor pentru cadrele similare face tot procesul foarte rapid. Atât de rapid încât am reușit să finalizez câteva sute de cadre în 1-2 h în aeroport.

Ce caut la un program de editare foto. Acum există multe pe piață, și dacă tot ziceam că am rămas blocat la Lightroom, să vă spun pe scurt de ce am eu nevoie:

Gestiunea cadrelor – importul a mai multe cadre, de exemplu dintr-o vacanță, posibilitatea de a frunzări repede printre ele și de a da un rating. Uneori ratingul înseamnă că aleg un singur cadre dintr-o rafală de 3-4, pe cel cu focalizarea, încadrarea cea mai bună sau care arată cel mai bine când subiectul era în mișcare;
Batch editing – copy/paste pentru corecții de la un cadru la altul;
Corecțiile de bază;
Corecțiile automate pentru obiective;
Filtre liniare sau radiale și diferite măști;
Exportul a mai multe cadre;
Fujifilm Film Simulations – să pot schimba profilul de culoare în fișierul RAW – nu e obligatoriu, e un nice to have.

Pe hârtie Photomator, care a fost recent cumpărat de Apple, face aproape toate astea. Zic aproape, pentru că nu are corecții pentru obiectiv și nici Film Simulations. Să zicem că spațiul de culoare l-am schimbat tot mai rar în timpul prelucrării – mai nou aleg din aparat și aia e -, dar acele corecții care elimină automat anumite defecte ale obiectivelor nu știu… vom vedea. Până una alta, am plătit pachetul Adobe până în noiembrie 2026 și intenționez să folosesc preponderent Photomator, iar dacă uit de Lightroom, voi renunța la toamnă la abonament. Apropo, Photomator e cam 140 euro standalone, dar poate fi folosit mai multe calculatoare – Pachetul Adobe doar pe două. Pe termen lung e mult mai ieftin, asta dacă nu se hotărăște Apple că trece și ăsta exclusiv pe abonament. Pe lângă toate astea, îmi doresc să fie un soft mai bine optimizat, mai rapid și ceva mai simplu, fără tot felul de prostii cu AI pe care eu oricum nu le folosesc. Bun, vorba lungă, sărăcia omului, hai să vă arăt cum funcționează și ce îmi place la el.

Așa arată la deschidere, meniul principal de import și gestiune în partea stângă. Un lucru care m-a surprins plăcut, dar abia după ce am înțeles cum funcționează, e integrarea cu Apple Photos. Eu folosesc Apple photos în principal pentru poze uzuale, de la contoare, bonuri sau diverse pe care vreau să le trimit mai departe, însă nu strică să am tot aici și acea bază de date. Eu copiez cadrele direct pe PC/laptop și le deschid ulterior în softul de prelucrare, aici sunt practic două module: All Photos cu integrarea Photos în iCloud și Files, unde poți importa ce vrei și cum vrei, după structura directoarelor de pe HDD/SSD.

Singurul lucru nou față de Lightroom e integrarea cu Apple Photos, dar sincer să fiu e destul de tare să am aici imaginile de pe telefon fără să folosesc măcar AirDrop. După ce am importat cadrele, cu dublu click ajungi la imaginea mare și film strip-ul în partea de jos (restul cadrelor).

Comenzile de prelucrare pot fi accesate oricând din dreapta sus, dar îmi place mult intefrața extrem de simplă. Aici aleg cadrele pe care le voi prelucra – de obicei dau un rating de 3* la cele care rămân și 5* la cele mai deosebite pe care voi vrea să le public pe undeva la un moment dat. În Lightroom interfața e mai complexă, deși probabil se pot ascunde meniurile.

După ce am triat cadrele, pun un filtru prin care rămân doar cele cu rating și încep prelucrarea. Meniul cu corecțiile arată similar.

O diferență semnificativă e la export. Ca o paranteză, eu trebuie să redimensionez toate cadrele, nu am ce să fac cu fișiere așa mari, chiar și jpg, deci e important acest export. Pe lângă multiplele opțiuni de export din Lightroom, cadrele se pot selecta direct din film strip-ul de jos – odată ce sunt triate se pot selecta toate și exporta. În Photomator trebuie să mă întorc la fereastra de gestiune, abia acolo pot selecta mai multe cadre.

Și cum spuneam, exportul e destul de rudimentar:

Suficient pentru ce fac eu de obicei, dar evident mult mai rudimentar. Câteva chestii care îmi plac în mod deosebit la Photomator, în afară de integrarea cu Photos.

Majoritatea preferăm să facem corecții nedistructive, adică salvate separat de imagine. Asta înseamnă că fișierul original (de obicei în format RAW) rămâne neprelucrat, iar corecțiile/prelucrările se pot vedea doar în cadrul programului folosit. Fișierul exportat e practic un Save as.. . Menținerea prelucrărilor salvate separat e o opțiune aici, se poate opta pentru modificarea directă a fișierului original. În Lightroom toată gestiunea e salvată într-un Catalog care ajunge să ocupe foarte mult spațiu pe HDD/SSD. Photomator creează un fișier separat doar cu prelucrarea și poți alege locația acestuia. Să vă explic de ce e bine pentru mine asta.

Pentru mine fluxul de lucru e așa:

Card memorie –> Director de bază cu toate fișierele RAW –> Subdirectoare cu jpg (dacă sunt) și FINAL

În FINAL sunt cadrele prelucrate în format jpg, redimensionate, după care de obicei mut tot ce e RAW pe un server personal pentru că ocupă foarte mult spațiu. Se întâmplă să le mai țin o perioadă doar dacă vreau să fac și alte prelucrări ale acelorași imagini. Deci, odată ce am terminat, păstrez ce vreau să public și mut totul pe server. În lucrul cu Lightroom mutarea fișierelor RAW înseamnă că se pierde legătura cu Catalogul – prelucrările și corecțiile sunt salvate, dar numai dacă copiez la loc tot ce am mutat, cu aceeași cale. E posibil să fie și alte variante de bază de date în Lightroom, o altă practică e să ai câte un Catalog separat pentru fiecare ședință foto, excursie, eveniment etc., pe care probabil să-l duci cu restul fișierelor.

Un alt lucru care îmi place e ușurința cu care poți edita jpg. Până să-mi iau aparat Fujifilm și să-mi bat capul cu film simulations și recipes nici nu m-aș fi gândit că o să prelucrez jpg, dar here we are. Chestia e că la jpg aș corecta foarte puțin, poate doar expunerea și puțin contrastul, avantajul principal ar fi exportul a mai multe fișiere cu micșorarea rezoluției. Mai mult, mă gândeam ca în loc de jpg să salvez în aparat în format heif, care ar păstra mai multă informație și ar merge exportat simplu. În Lightroom trebuie să fiu mai atent la structura directoarelor și să am grijă pe unde sunt acele jpg. Dar din nou, Photomator e mai simplu pentru un flux de lucru mai simplu, nu neapărat mai bun per ansamblu.

În concluzie

Îmi place Photomator, cred că e o alternativă mai ieftină pentru Lightroom și suficient de bună. Avantajul de a fi amator e că poți face astfel de alegeri, rămâne de văzut cum merge când importurile sunt de sute sau mii de cadre. Pe moment intenționez să-i dau o șansă și să urmăresc doar rezultatele – dacă sunt mulțumit de ce iese, voi continua să-l folosesc. Până la toamnă mă pot hotărî dacă continui abonamentul la Adobe. Oricum, renunțarea la abonament nu înseamnă că nu mă mai ating vreodată de produsele lor, pot oricând să revin. Am constatat în ultima vreme că nu mă mai interesează prelucrările ample, vreau doar să fac corecțiile de bază și gata, mai rar fac măști și prelucrări de detaliu. În continuare vreau să fotografiez și jpg, cu acele „rețete” de film despre care se tot spune că atrage lumea la Fujifilm. Am mai spus-o, dar îmi place că multă lume alege calea fotografiilor mai naturale și mai expresive în detrimentul celor mai tehnice. În final, vă las cu două cadre de iarnă, rezultate în urma unei ședințe foto de pe trotuar, lângă un gard al unei case, pe drumul spre cârciumă. A fost o zi cu -15 grade cu o dezmorțire după sărbători, Wish You Weere Here în ediția limitată (altă dată despre asta), câteva poze de pe trotuar și bere.

Început de 2026 – gânduri și planuri

Încep prin a vă spune că urmează o postare destul de plictisitoare, dar dacă nu aveți altceva mai bun de făcut luați un ceai sau o cafea și imersați-vă în stilul beletristic de mare rafinament al lui dam ăsta. Am evitat cuvântul rezoluții, chiar dacă mi-a plăcut ideea și am folosit conceptul în anii trecuți, pentru că pentru anul 2026 mi-am propus niște chestii mult mai vagi. Singurele lucruri pe care vreau cu adevărat să le realizez sunt personale, restul sunt niște gânduri sau dorințe pe care le pot pune în practică sau nu.

O să încep cu chestiile personale. Spre sfârșitul anului trecut am intrat într-un vârtej de stres, oboseala și nervi în general, am devenit irascibil, neatent, distras și în general indispus. Nu știu cum se numește acum, că e burnout, oboseală cronică sau există alte exprimări la modă, dar nu vreau să mai ajung acolo. În vacanța de sărbători am încercat practic să mă odihnesc și să mă vindec, așa cu retrospecție. Deci primul obiectiv pentru 2026 e să nu mai ajung acolo și să pot fi mai aproape mental de cei apropiați. Asta înseamnă să fiu mai atent când cineva din jurul meu se descarcă și are nevoie să fie ascultat, dar și să pot urmări când cineva e presat de o problemă și are nevoie de o poveste, o bere sau de o încurajare.

Tot personal, partea de fitness. În 2026 nu mai vreau să fiu obsedat de antrenamente, pentru că oricum nu reușesc să mă țin de un program serios. Vreau însă să fac des mișcare, de exemlu să merg pe jos în zilele în care știu că nu voi face vreun antrenament – cu un obiectiv de 10-15 mii de pași. O să încerc să mă țin de mici rutine zilnice care să includă genuflexiuni sau abdomene, o să mă gândesc mai exact și o să încerc să fiu mai responsabil. Legat de greutate, se simt multiplele ieșiri la bere (și implicit mâncarea de berărie) de anul trecut, așa că aș vrea să tai cam 3 kg. Nu vreau să se înțeleagă greșit, ieșirile alea la bere fac parte din partea pozitivă a lui 2025, trebuie doar să compensez pentru că nu mai am 25 de ani.

Trecem la chestii mai vesele și continui cu fotografia. Neapărat mai multă fotografie, inclusiv cu ce e în jurul meu. Mai multe cadre, mai multe fotografii printate. Am început deja asta la sfârșit de 2025 și mă ajută și noul aparat ceva mai compact. Cadrul de mai sus e dintr-un parc, pe drumul spre casă după ce m-am întâlnit cu un prieten la o pizza. Chiar și fără rucsac am avut la mine aparatul și dacă tot mi-a plăcut cum era luminat acel mesteacăn… click.

Încerc să mă abțin de la a mă uita după alte camere foto pentru că acum chiar nu mai am ce face cu mai mult echipament. Mă voi uita însă la alte accesorii și chestii mărunte, mai ales că un trepied tot nu am reusit să-mi cumpăr. O să încerc să mă joc și cu acele recipes pentru film simulations și, dacă reușesc să le folosesc destul de mult, poate fac o postare aici.

Film simulations îmi plac foarte mult, mai ales că le pot schimba în prelucrarea ulterioară din Lightroom, dar recipes presupun să fotografiezi jpg, iar lucrul cu jpg nu mă încântă deloc. În primul rând, jpg au nevoie de resize pentru că sunt mult prea mari pentru a fi postate direct. În al doilea rând ar trebui să am mai multă grijă la expunere, pentru că e mai greu să o corectezi ulterior. În al treilea rând, la ISO mare e mult mai ușor să scoți zgomotul de imagine din RAW, chiar dacă mai nou am nevoie de astfel de prelucrări tot mai rar. Dar voi încerca pentru că îmi plac anumite tonuri care imită diverse filme foto.

Înainte să ajungem la muzică, alte hobby-uri. În 2026 nu mai vreau să-mi impun alte obiective nerealiste. Am timpul limitat, am (teoretic) două joburi și o afacere pe lângă, nu vreau să smă mai gândesc să transform orice într-un posibil side gig. Așa că dacă o să am timp și chef să intru în Blender sau VSCode o să o fac. Dacă nu, asta e. Apropo de Blender, am tot urmărit canalul lui Rasmus, îmi place mult abordarea lui și modul relaxat (și cu muzică de fundal) în care discută idei și concepte.

Ajungem la muzică. În 2025 am ascultat muzică nouă pentru mine – The Cure, Arctic Monkeys, Jazz etc. De altfel am tot cumpărat jazz de zici că sunt mare fan, uite câte am adunat:

Am început cu Kind of Blue al lui Miles Davis, considerat album de referință, apoi am continuat cu colecția de la Blue Note – și da, ajută și faptul că vin pe vinil albastru. Am urmărit inclusiv jazz cu mai multă chitară, cum e Kenny Burrell. Am încercat și ceva modern (Nubya Garcia), apoi clasici pe discuri de calitate superioară. Finalul, că e suficient, e cu ce am găsit nou, concerte de la Paris sau Tokyo. Suficient jazz pentru moment.

Tot în 2025 am cumpărat echipamentul pe care mi l-am dorit, iar experiența de ascultare mi s-a îmbunătățit considerabil. Deși ziceam că am terminat cu principalele componente, am în continuare în wishlist un CD player Technics, un amplificator de căști și niște doze de pickup. CD player-ul mai poate să aștepte, cu amplificatorul de căști trebuie să încerc să mă documentez pentru că DX3 Pro+ nu duce tot timpul căștile HD820. Cu high gain puterea ar fi suficientă, dar sunetul are de suferit, iar pentru Sennheiser e păcat să faci compromisul ăsta doar pentru a asculta destul de tare. Așa că mă uit de ceva mai puternic, poate tot de la Topping. Mi-ar plăcea un WA7 de la Fireflies pe lămpi, dar am găsit doar prin Polonia și nu prea aș vrea să dau peste 2000 de euro pe un amplificator de căști.

La doze cam știu ce vreau, voi începe cu Ortofon 2M Black, rămâne de văzut unde găsesc și cât costă – până acum am văzut prețuri între 500 și 800 de euro, mai e și o ediție specială Ludwig van Beethoven despre care unii spuneau că merită diferența de bani. Nu sunt hotărât nici pe ce head shell să merg, aș cumpăra tot Technics care nu se prea găsesc. O să revin pe aici cu detalii.

În continuare rămâne să ascult cât mai multă muzică și pe cât posibil să încerc albume noi (mai sus e Rolling Stones – Their Satanic Majesties Request în ediție limitată) și să caut cafenelele care au și vând muzică. Din fericire au început să apară și pe la noi, așa că o să încerc să ajung să le vizitez. Abia aștept să-l iau cu mine și pe Florin, de care sunt foarte mândru – și-a luat 3 pickup-uri, 2 amplificatoare și nu știu câte boxe în câteva luni.

La capitolul altele, anul ăsta mă gândesc că poate merit și eu o bicicletă nouă. Cabluri integrate, frâne hidraulice, schimbătoare electrice, adică rahaturile noi și scumpe. Mihai, dacă prin absurd citești aici, când te întorci din Vietnam vreau să te invit la mine la birou să discutăm ce construim anul ăsta – trebuie să fie la birou, pentru că nu vreau să iau treaz decizii de zeci de mii de lei. Nu e însă un must have pentru anul ăsta, dacă nu voi avea atenția necesară voi continua să pedalez cu ce am.

Evident voi păstra obiceiurile bune de anul trecut (ieșitul la bere în zilele cu soare), mai ales ceea ce mă ajută mental să mă detașez de porcăriile cotidiene. Cu așta aș vrea să finalizez postarea, vă doresc tuturor ce-mi doriți voi mie. Să aveți un an nou cât se poate de fericit și când dați de greu încercați și cu muzică – uneori ajută, alteori nu, dar e ceva de care avem nevoie în viața asta.

dam ăsta’s favourite things – 2025

Iată că a trecut (aproape) încă un an, așa că m-am gândit să păstrez vie tradiția de a vă arăta și vouă ce mi-a plăcut în mod deosebit – adică ce prostii mi-am mai cumpărat sau am încercat. Aici e primul episod, cu lucrurile de anul trecut. Ideea nu e de a prezenta obiecte scumpe, pentru că e evident că dacă ți-ai luat o mașină de o sută de mii de euro îți place, ci lucruri mici pe care le-ai descoperit în timpul anului. Dar eu am uitat de lucrurile mici pentru că mi-am luat lucruri scumpe, na, asta este. Probabil că e evident cam ce urmează în continuare dar hei, facem o sinteză, ne uităm la niște poze, te scalzi în stilul fermecător de beletristic al lui dam ăsta și bem un pahar de ceva în ajun de sărbătoare. Tradiția spune că sunt obiecte pe care le-am descoperit în 2025, nu neapărat lansate în 2025 – de fapt eu n-am nimic lansat nou, ci doar chestii mai vechi la care eu abia acum am ajuns. Fără o ordine sau prioritizare anume, hai să începem.

iMac 5K 2017, pagina oficială aici, modelul ales de mine în printscreen-ul de mai jos.

Povestea lui pe scurt, aveam nevoie de un PC cu Windows, neapărat X86, nu ceva virtualizat pe noile procesoare M. Aveam deci opțiunea unui PC clasic cu monitor saaaaaaaaau, Mac cu Intel. De mult timp îmi doresc un iMac, așa că asta a fost ocazia să cumpăr unul – destul de vechi, dar cu un ecran foarte bun, usb-c și thunderbolt și suficient de puternic pentru ce aveam eu nevoie. A fost cam 900 de euro și îmi place foarte mult, mi se pare un preț bun pentru ceea ce oferă încă. E best of both worlds, Windows 10 și MacOS în dual boot – primul strict pentru muncă, al doilea pentru restul. Mai aveam alternativa unui monitor și un MacBook Pro 2019, dar eu nu folosesc laptopurile astfel – ori e laptop, ori e desktop. Cam atât ar fi de zis, îmi place, mi-a intrat sub piele, chiar dacă a ajuns la mine mai târziu.

Fujifilm X100VI – cred că era doar o chestiune de timp, voiam un aparat în genul unui rangefinder, iar anul ăsta a fost momentul.

E genul de aparat cool, nu e cel mai la nici un capitol și nu e neapărat un raport bun calitate – preț. Eu l-am luat pentru că e (mai) compact decât un X-T5, cel puțin cu obiectivul 16-55 mm. Există și alte aparate mai mici, dar pentru mine ăsta are un farmec aparte. Principalul scop pentru mine a fost un rucsac mai ușor și fotografie mai multă, cel puțin până acum a fost îndeplinit. Mai jos câteva cadre din ultima vreme, deși majoritatea cadrelor pe care le-ați văzut aici sau pe Instagram în ultima vreme au fost făcute cu X100VI.

La modul pragmatic, puteam pune un obiectiv compact pe X-T5 și aia ar fi fost, e doar un aparat pe care mi l-am dorit, e probabil al doilea aparat foto luat de moft, după Nikon Zfc.

Sennheiser HD820. Cred că era de așteptat, nu? Mai târziu, după ce a ascăzut semnificativ prețul, le-am luat și eu.

Nu știu dacă e doar așa zisa lună de miere, dar de câte ori ascult muzică noaptea la căști simt un entuziasm mai mare, intru mai ușor în atmosfera pe care vreau să mi-o aducă muzica pe care o ascult. HD800 sau chiar Meze 99 Classics sunt căști foarte bune, dar HD820, cel puțin pe moment, parcă răscolesc altceva în urechile mele. Aș vrea să mneționez însă că trebuie să-ți placă direcția în care a mers Sennheiser cu ele, pentru că am văzut mulți oameni nemulțumiți. Probabil că dacă îți plac, îți plac mult, dar dacă nu-ți plac… n-o să te împaci cu ele, cel puțin astea sunt reacțiile pe care le-am văzut eu. Deși spuneam că fac o pauză cu echipamentul audio, amp-DAC-ul meu de birou (Topping DX3 Pro+) nu face față tot timpul și va trebui să caut ceva mai puternic. Las asta însă pentru postarea cu rezoluțiile pentru 2026. Într-un cuvânt, fantastic!, mă bucur că le-am cumpărat.

Technics SU-G700M2. Și ăsta era evident, nu? Un center piece al sistemului meu stereo, alături de Technics SL-1200GR2.

Nu vreau să repet ce am scris deja în două postări, e evident că e un amplificator high end (Grand Class, cum îl numește Technics). Îl am deja de ceva timp și încă mă suprinde la anumite albume cu ce reușește să scoată în materie de calritate, spațiu și separare a instrumentelor. A trecut într-o zi un prieten pe la mine (și el pasionat de muzică) și am zis să-i arăt și lui minunea. Pnetru că știu că preferă chitara acustică în detrimentul celei electrice, am pus Pink Floyd – Wish you were here (versiunea live at Knebworth 1990). În timp ce asculta l-am văzut cum zâmbește (nu e fan Pink Floyd) și îmi spune că se aude pana pe corzile chitarei – fix despre asta e vorba, asta trebuie să facă un sistem audio.

Ceasuri, mai exact două: Citizen Promaster Altichron și Casio G-Shock GBD-200. Trecem în lumea chestiilor mai ieftine și relativ banale dar din nou, modele mai vechi pe care abia le-am descoperit eu. 2025 e anul în care mi-am scos din dulap pasiunea pentru ceasuri și am acceptat faptul că trebuie să am și să port mai multe. Până acum luam câte unul, îl purtam câțiva ani, mă plictiseam de el și îl aruncam într-un colț. Nu, de acum încolo stau toate într-o cutie dedicată, așteptând să fie purtate. Revin, Citizen, pe care l-ați mai văzut pe aici:

Mare, ecran încărcat, îmi place la nebunie. Până acum rezistă foarte bine (inclusiv la o căzătură cu bicicleta) și a trebuit să-l cumpăr. Dacă stau să mă gândesc puțin, cred că e singurul ceas pe care l-am cumpărat atât de repede, la restul, deși mult mai ieftine, am cugetat mai mult.

G-Shock GBD-200 l-am luat recent pentru că voiam ceva ușor, cu aspect retro, de toată ziua. Genul de ceas ieftin (150-160 euro) pe care să nu-l menajezi deloc, indiferent că-l lovești de pereți, mobilă, sau învârți cărbunii sub grătar.

L-am luat fără prea multe calcule, magazin, vitrina G-Shock și aia a fost. Abia acasă mi-am dat seama că e un smartwatch cu notificări, setări în aplicație și tot tacâmul. Eu am setat doar măsurarea pașilor, nu mă interesează notificările la un astfel de ceas. Mi-a plăcut că e mic, ușor și are display negativ, chiar dacă în general îmi plac ceasurile rotunde.

O chestie care e un fel de lapă cu alien head. Pentru că îmi plac în general chestiile cu alien head, nu știu. Prima dată am zis că e o porcărie și n-am cumpărat, a doua oară am cedat – nu regret, e o mică porcărie care îmi place.

Trabucuri Santa Damiana. Anul trecut de Secret Santa am primit de la o colegă un trabuc Santa Damiana și mi-a plăcut foarte mult. Ioana nu știa ce e aia Santa Damiana, eu nu știam ce e aia Santa Damiana, dar se pare că domnișoara de la magazin știa ce face.

Evident, depinde de mărime, dacă e ediție limitată sau nu, dar le-am remarcat în mod deosebit, iar acum de câte ori cumpăr țigări de foi, caut decav și de la Santa Damiana.

Cea mai tâmpită chestie pe care am cumpărat-o în 2025. În timp ce mă uitam prin casă și făceam pozele de mai sus am văzut acel ceva pe care încă nu-mi dau seama cum am ajuns să-l cumpăr – mahmur? foame? sete? menstruație? menopauză? tulburări psihice? Ei bine…

…chibrituri de la Zara Home. 10 euro de care puteam mânca sau bea (nu amândouă, în 2025) dar nu, eu a trebuit să iau un recipient de sticlă cu dop de plută cu chibrituri. Orice a fost în capul meu atunci sper că a plecat între timp.

Și cu asta am ajuns la final, evit să menționez diverse albume, poate mai bine într-un articol separat pentru că am încercat destul de multe anul ăsta. Am încercat destul de mult jazz sau formații noi pentru mine (The Cure sau Arctic Monkeys), dar nu fiecare are un loc aparte, n-aș spune că ar trebui să aibă un loc în lista de mai sus. Până la următoarea postare o să vă urez Crăciun / Festivus / Cesărbătorițivoi fericit, poate chiar și la mulți ani și an nou fericit dacă mă lovește lenea (sau mahmureala) și trecem în ianuarie. Dar sigur vin rezoluții însă, spoiler, sunt mai moi așa, mai bătrânești.

Technics SU-G700M2 – impresii (și idei) după o lună

Am scris aici și aici ce, de ce și cum se aude, aș vrea doar să fac niște completări după o lună și ceva de ascultat. Un lucru pe care l-am înțeles legat de comparații în general e că noi, ăștia care ne cumpărăm echipament din când în când, prcatic nu puteam alege cel mai bun sau mai potrivit produs, pentru simplul motiv că nu le putem încerca pe toate. Cred că e destul de greu și pentru review-eri să compare toate tipurile de echipament sau măcar componentele din același interval de preț, iar eu sau tu, care căutăm o componentă anume, să găsim ca relevantă acea comparație. S-ar putea să nu aflăm nciodată dacă ni s-ar potrivi mai bine Rotel, T+A, Technics, Marantz, sau alte zece mărci care produc amplificatoare, așa că cel mai sănătos, cel puțin din punctul meu de vedere, e să încercăm să descriem experiența de utilizare și/sau ascultare. Iar cei ce citesc sau ascultă descrierea o pot lua ca reper dacă găsesc un numitor comun cu autorul descrierii. Sau, pe scurt, ca și la postarea anterioară, ia ce-ți place, pentru că e imposibil să poți evalua toate produsele și apoi să te hotărăști. Bună seara (la mine, cel puțin), sunt dam ăsta, și aparent vorbesc în dodii, bine ai (re)venit!

De când am scris postările precendente am ascultat diverse, preponderent pe vinil. Am ascultat 2-3 albume și pe CD, de exemplu Diana Krall (The very best of) și niște jazz, aici impresia a fost că sunetul era ceva mai plin, mai bogat decât înainte-Rotel A11 Tribute. Poate și ceva mai clar, claritatea fiind unul dintre punctele forte ale amplificatorului de la Technics. Cum spuneam, am ascultat mai mult vinil, înregistrările bune sună foarte bine, iar prelucrarea digitală elimină din defectele mici ale discurilor. Probabil că se potrivește și cu doza 2M Blue de la Ortofon, care pune accentul pe detalii și claritate.

O primă impresie „wow” am avut-o când am ascultat Journey, Greatest Hits. Nu doar că sunetul era clar, dar era mult mai spațios și mai deschis, avea un fel de efect de scenă. Mă îndepărtam de pick-up, spre canea, iar când am auzit cum sună m-am întors brusc să văd ce s-a întâmplat. Separația instrumentelor era mult mai bună, iar vocea lui Perry parcă a câștigat putere într-un fel de efect surround. Foarte tare, nu mă așteptam să sune chiar așa bine. Only the young, Don’t stop believin, Faithfully, Separate ways, Open arms, am ascultat tot albumul până la urmă doar pentru că suna mult, mult mai bine.

Amplificatorul e practic singura componentă schimbată, pe lângă doza de la Ortofon, boxele sunt Monitor Audio Silver 100 7G.

Astăzi am încercat două albume noi, Mazzy Star – Among my swan și concertul lui Roger Waters – This is not a drill la Praga.

Among my swan e un album laid back, melancolic, mellow și se aude bine, doar că e puțin încărcat electrostatic discul și n-am avut răbdare să-l curăț – deci pocnituri ocazional. Un album foarte reușit însă, Mazzy Star e o formație de rock alternativ.

Roger Waters în Praga e… wow, mai ales ca înregistrare. De la orice live te aștepți să nu sune grozav pentru că e greu să înregistrezi într-un spațiu atât de mare – na, poate dacă ești la Royal Albert Hall o fi mai ușor, dar știți la ce mă refer. Poate dacă ar fi să aleg între Waters și Gilmour l-aș alege pe al doilea dar nu știu, mi se pare deosebit ce face Waters, inclusiv cu The Lockdown Sessions. Poate că nu ți-ai putea imagina Confortably Numb fără Gilmour, dar interpretarea lui Waters are farmecul ei. Corul, sunetele ambientale și atmosfera sunt într-adevăr deosebite. Îmi place foarte mult The Bravery of Being Out of Range, versurile „Old man, what the hell/You gonna kill next?/Old timer who you/Gonna kill next?” sunt sublime, iar cu un amplificator cu un sunet atât de clar și detaliat sună incredibil.

Ce vreau să spun e că diferențele pe care le percepi atunci când asculți țin de sursă, de calitatea înregistrării și evident de genul de muzică. Nu zic că albume ale celor de la Bon Jovi sună rău, dar înregistrările lor nu mi s-au părut niciodată grozave iar piesele nu se deschid așa cum s-a întâmplat cu Journey. Solo-uri de chitară precum cel al lui Richie Sambora din Dry County (albumul Keep the Faith) sună bine, rafinat, dar în înregistrarea de studio nu iese așa mult în evidență. Cum spuneam în postarea dedicată sunetului acestui amplificator, un echipament care produce un sunet detaliat scoate în evidență și defectele, atunci când sunt prezente.

Concluzia mea anterioară se păstrează, preponderent sunetul e clar, analitic și poate nu se potrivește celor ce preferă discurile de vinil. Am subliniat anterior și faptul că sunetul de intrare este digitalizat, deci dacă cauți muzica în format analogic, n-o să ți se potrivească SU-G700M2. A nu se confunda sunetul clar cu cel subțire, specific de multe ori surselor digitale. Discurile au un sunet bogat, încă diferit de rafinamentul sunetului digital, dar sunt convins că nu e destul de „melodios” (cald, unde frecvențele înalte sunt reduse) pentru unii fanatici ai vinilului.

Fotografii: Fujifilm X100VI, ISO 1600, Film simulation – RealaAce

Fujifilm X100VI – Continuarea

Spuneam că voi reveni cu mai multe impresii după ce îl voi folosi puțin – n-aș spune review, pentru că vreau să aprofundez atât de mult, rămân la impresii sau păreri. Prima postare despre aparat o găsiți aici. Despre ăsta vorbim, între timp accesorizat:

*Parasolar magnetic din aluminiu (cu inel adaptor) și husă SmallRig.*

Pentru început aș vrea să dezvolt câteva idei vehiculate în ultima vreme legate de aparate, idei care dau un fel de context fotografiei moderne. Aș spune că fotografia asta modernă e practicată de aspiranți, adică un fel de categorie nouă de fotografi compusă din amatori, semi profesioniști și profesioniști. Aici intră influencerii și ceea ce numim acum creatori de conținut, dar și amatorii care au prins entuziasm pentru fotografie. Profesioniștii clasici rămân la fel – o să vedeți de ce.

The best camera is the one you have with you. Așa este, și degeaba ai cel mai cel aparat, dacă stă mai mult acasă sau e incomod să-l folosești. Într-un decor urban, să zicem, asta înseamnă un aparat compact. Te plimbi, mergi la restaurante, cafenele, muzee, evenimente etc., e incomod să cari un rucsac dedicat. Vă spuneam că de cele mai multe ori 1D-ul meu de la Canon nu încăpea pe masa localului unde ne opream – asta însemna că trebuia să-l pun în rucsac și trebuia să-l scot când plecam. Toate astea nu sunt valabile dacă ești vreun YouTuber care aleargă prin New York și face vlogging sau ceva de genul, cu un rucsac plin de echipament. Sau dacă ești un fotograf profesionist care merge direct la evenimente, fie ele culturale sau sportive, unde ai oricum nevoie de mai mult echipament. Pentru mine înseamnă compact și ceva mai ușor decât un aparat destinat profesioniștilor și se traduce automat în mai multă fotografie. Mai jos câteva cadre care, chiar dacă nu sunt grozave, sunt niște momente surprinse care nu ar fi fost imortalizate cu un echipament de tip pro.

Trebuie să ai un echipament care să te inspire, să te facă să fotografiezi mai mult. Pe scurt, să-ți cumperi ce îți place. Din păcate trăim vremuri în care lumea are păreri ferme, exprimate destul de agresiv, prin care trebuie ca totul să fie justificat și nu mai poți folosi ceva care… îți place pur și simplu. Așa cum cel mai scurt drum e ăla pe care-l cunoști, așa cel mai bun echipament pentru tine e ăla care îți place. Însă asta cu inspiratul nu înseamnă că vei fotografia mai mult. Uite, dacă îmi face cineva cadou un Canon R3 sau R1, cu un Canon RF 24-70 f2.0 o să mă simt foarte inspirat – ar fi și cazul, la 10 mii de euro. Atât de inspirat încât aș fi dispus să ies prin ploaie și să fotografiez tramvaie, dar mai rar, pentru că acea combinație e peste 2.5 kg. Dar e important să cumperi ceea ce îți place, fără să exagerezi cu justificările.

Revenind la X100VI, vreau să ajung la concluzia că multe aparate compacte nu-și găsesc locul printre profesioniști, așa că încearcă să fie cool – asta înseamnă că merită pentru că îți plac. Sau aparate de lux, dacă sună mai practic.

Per ansamblu tot ce am de spus este pozitiv, îmi place foarte mult și mi se pare un aparat foarte capabil, cu accentul pus pe fotografie. Aspectele negative, sau minusurile, după părerea mea țin de context, adică în comparație cu alte aparate. Senzorul de 40 mpx, același ca și în X-T5, oferă o calitate foarte bună a imaginii – cam toate cadrele din postările anterioare au fost făcute cu X100VI, evident cu excepție celor în care apare aparatul. Obiectivul nu e cel mai de calitate, însă e suficient pentru a ține pasul cu senzorul, singurele momente în care își arată limitele e focalizarea – semnificativ mai lentă și cu mai multe rateuri decât un obiectiv din gama de vârf. Comparat cu Fujinon 16-55 f/2.8 e inferior din toate punctele de vedere, dar acel obiectiv costă aproape cât tot aparatul și e aproape la fel de greu doar el. De asta spuneam că aspectele negative ies în evidență atunci când e comparat cu un echipament mult mai scump și mai puțin compact.

Autonomia e de asemenea mai mică, am ajuns aproape de 200 de cadre cu o încărcare, dar am frunzărit mult prin meniuri până am făcut setările pe care le vreau eu. Dar din nou, corp mai mic, acumulator mai mic, în comparație cu X-T5. 2-300 de cadre e rezonabil pentru o zi de vacanță sau de plimbare, iar acumulatorul fiind mic poți lua încă unul cu tine. Forma și obiectivul care nu poate fi schimbat nu recomandă aparatul pentru orice scop anume, cum ar fi evenimentele sau fotografie serioasă de peisaj. Probabil poți încerca astrofotografie cu un astfel de aparat, dar oare are vreun sens?

Aș vrea însă să menționez că e un aparat scump, iar de aici pleacă multe controverse. La 2000 de euro se apropie de aparatele destinate profesioniștilor, și te întrebi dacă nu e mai bine să dai 500 sau 1000 de euro în plus și să iei un echipament profesional, mult mia versatil. Doar că ne întoarcem la ideile de mai sus, scopul lui X100VI e să fie aparatul ăla care îți place, nu care le face pe toate. La fel e și Leica, nu ai cum să justifici 6-7000 de euro pe un Q3, care e tot un aparat compact, cu obiectiv fix.

Dar compact nu înseamnă neapărat X100VI, nici măcar dacă vrei Fujifilm. Până aici există X-M5, X-T30 sau chiar X-E5, ultimul fiind aproape ca preț, dar cu obiectiv interschimbabil. X-T30 e un X-T5 pentru amatori, tot cu obiectiv interschimbabil. Sau chiar Nikon Zfc, și el cu obiectiv interschimbabil.

Eu văd X100VI ca un Leica pe care ți-l poți permite, evident la o calitate inferioară, dar la un preț mult, mult mai mic. Când spun că e ca un Leica mă refer la construcția de tip range finder și la o tehnologie avansată a culorilor și un aspect anume (mai ales prin film simulations).

Mai e o idee pe care am lăsat-o mai la final, și anume că e genul de aparat ale cărui constrângeri (lipsa funcțiilor avansate și a obiectivului interschimbabil) îți reaprind pasiunea pentru fotografie și te fac să te dedici sau să te imersezi mai mult în a face fotografii. Asta e cam BS, pentru că și aparatele astea în stil retro pot fi setate în așa fel încât nu trebuie să învârți nici o rotiță. Poți avea toate setările principale în vârful degetelor și pot fi aproape la fel de rapide ca și cele destinate profesioniștilor. Ar trebui să poți să încetinești ritmul și să te bucuri de procesul de fotografiere în sine și cu un DSLR, că tot butoane ai și acolo. Eu unul nu mă regăsesc printre cei obsedați de butoane și funcții și să fiu cu o secundă mai rapid în alegerea timpului de expunere. Pentru sport, wildlife sau jurnalism există echipament dedicat, comparațiile cu echipamentul destinat amatorilor sunt irelevante. Dar din nou, nu poate să-ți placă pur și simplu aparatul ăsta, trebuie să-i justifici existența cu regăsirea dragostei pentru fotografie.

În concluzie, îmi place foarte mult aparatul, la fel și calitatea imaginii. La calitatea imaginii contrinuie și stabilizarea de imagine, care la 40 mpx începe să se simtă. Nu e neapărat ceva ce aveam nevoie, dar e un aparat complementar foarte bun. Dacă voiam să dau mai puțini bani, un echipament cu o portabilitate echivalentă era X-T5 + un obiectiv compact, poate 23 mm sau 35 mm. Paradoxal însă, nu prea vreau să dau jos 16-55 mm (combinația de mai jos) de pe un pro body.

Cam atât aveam să vă spun, nu vreau să intru în formatul unui review clasic pentru că nu cred că genul ăsta de aparate trebuie tratate atât de serios precum cele destinate profesioniștilor. Cele destinate profesioniștilor sunt construite cu un scop, pentru anumite rezultate și ai nevoie de ele atunci când vrei să obții ceva anume. Nu mergi la evenimente cu un obiectiv fix, nu urci pe un munte cu o singură distanță focală, cu o baterie mică și un singur slot de card, cel puțin dacă cauți un anume rezultat.

Duminică leneșă și EDC

Până să ajungem la ornamente de sărbători și ale prostii pe care sunt toate șansele să mi le cumpăr, am vrut să vă povestesc despre partea de muzică și fotografie, cum se integrează noile achiziții. Sunt însă destule de spus și o să încerc să fac postări separate, mai scurte și mai la obiect. Pentru că încerc să-mi menajez spatele (îmbătrânesc, maică), am început să mă uit în rucsac și să fac modificări. Ar trebui să și călătoresc puțin în perioada următoare, așa că m-am gândit că e bine să reduc ceea ce consideram eu că e strictul necesar. Mi se spune tot timpul că „tu cari oricum toate prostiile în rucsac”, hai să vă arăt și vouă – probabil și voi veți fi de aceeași părere (dacă da, sunteți hateri).

Vă propun în continuare să bem o cafea, să ascultăm un jazz, iar eu să vă arăt ce car după mine zi de zi. Am tot cumpărat în ultima vreme jazz, de parcă aș fi pasionat, dar eu am impresia că nu mai găsesc ceva important de cumpărat prin magazine în materie de albume și cumpăr altceva – jazz în cazul ăsta. Nu-i spuneți doamnei, că o să zocă să nu mai cumpăr deloc dacă nu e ceva care chiar să-mi placă. Nu poți să nu mai cumperi deloc, ce discutăm aici…

Eu o să continui cu Wes Montgomery, o achiziție recentă. Cred că într-o zi urâtă de iarnă o să fac poze la toată colecția de jazz să vă arăt, așa fac și eu ordine. În pozele de mai sus e și sursa, Technics SL1200GR2 și Ortofon 2M Blue. Dacă vi se pare prea încrcat jazz-ul, vă recomand Eric Marienthal, mult mai modern și mai melodios. Cafeaua, am încercat să fac niște cadre ca să aduc puțină atmosferă, dar nu cred că au ieșit. Da știu, mă văd și eu într-unul din ele, e tot espressorul din inox, nu am ce să fac. În viitor o să încerc mai mult.

Știu că e groaznic primul cadru, voiam să zic că pentru un espresso dublu folosesc 18 g de cafea proaspăt măcinată și un timp de extracție de aproximativ 40 s. Cafeaua e ok, dar mi se pare că nu am o extracție cum trebuie de fiecare dată și vreau să-mi cumpăr 2-3 accesorii pentru a uniformiza cafeaua în portafiltru. Cred că v-ați dat seama că nu mă pricep încă nici la latte art, altfel aveam o poză cu produsul finit. Fac progrese totuși. Cafeaua e Lavazza, de obicei caut ceva mai puțin prăjit, chiar dacă asta înseamnă uneori o cafea mai acidă. Încă experimentez, pe măsură ce învăț o să mai postez, poate îmi explică cineva cum fac totul complet greșit.

EDC. De obicei EDC (every day carry) se referă la ce ai la tine, prin buzunare, dar eu m-am gândit să includ TOT ce am la mine, cu buzunarele terminam mult mai repede.

MacBook Pro 16” (M2 Pro, 16 GB RAM, 512 GB) – pentru mine nu e suficient nimic de 13” sau 14”, dar în viitor mă gândesc la MacBook Air 15”, mai ales că nu tot timpul am nevoie de o putere mare de calcul.
Caiet pentru notițe – cred că ăsta e Moleskine. Încerc un sistem cu 4 elemente în ultima vreme, un caiet pentru job-ul normal, unul pentru afacerea personală, unul pentru hobby (programare și idei de grafică momentan) și Apple Notes. În imagine e caietul pentru afacerea personală, cel pentru job rămâne la birou, cel pentru hobby rămâne acasă.
Stilou Parker și creion mecanic Rhodia. Nu știu ce să zic de creionul ăla mecanic, nu-mi place în mod deosebit, dar ce am avut de la Parker nu prea mai merg și nu găsesc altele care să-mi placă.
Citizen Promaster Altichron, îl port împreună cu un Apple Watch Ultra. Primul îmi place, al doilea e doar pentru tracking.
AirPods – cred că generația a treia sau a patra, cele fără anulare de zgomot. Nu prea vorbesc la telefon cu ele, ascult muzică sau podcast-uri pe stradă. Au o cutie de plastic pentru că și doamnei i-am luat la fel și risc să mă trezesc că mi le ia „din greșeală”.
SSD portabil Samsung T5 (1 TB) și cablu usb-c – usb A.
2 stick-uri – nu le prea folosesc, dar nu strică să le am la mine, unul dintre ele de obicei are tot timpul un sistem de operare.
Fujifilm X100VI.
Cititor de card SD Sandisk.
Adaptor usb-c – ethernet, are și un port usb A.
Cablu Apple usb-c.
Cablu Apple de încărcare 240 W – l-am luat pentru încărcătorul de la 14.
Acumulator SmallRig pentru Fujifilm X100VI.
Încărcător Apple 70 W. Mi-am dat seama că nu prea am nevoie de încărcătorul de 100 W cu care a venit laptopul, așa că am cumpărat unul mult mai compact, care ar trebui să fie suficient on the go.

Telefonul e un iPhone 13 Pro Max care face luna viitoare 4 ani și pe care aș vrea să-l mai țin încă 1 an. Am adăugat portofelul magnetic de la Apple, pentru că acum am buletin de-ăla nou care e cât un card. Nu prea îl țin pe telefon, ci de obicei în buzunar, iar la mine am tot timpul buletinul, permisul de conducere și unul dintre carduri. În rucsac mai țin un portofel cu cardul de sănătate, cash și alte carduri.

Mai sus sunt chestii pe care le mai iau cu mine ocazional. În partea dreaptă un cuțit ieftin de la Decathlon iar sub el un multitool Leatherman, în stânga două Zippo pe benzină și un cutter de trabucuri. În mijloc, evident, două trabucuri, aici Santa Damiana. Dacă nu e evident, atât la brichete cât și la cuțit / multitool aleg doar una / unul.

La toate cele de mai sus se adaugă două seturi de chei. Chestia asta cu cafeaua, fără alcool, nu merge, o să mă opresc aici. Data viitoare suntem din nou bețivani și o să vă povestesc despre fotografie și muzică.

	dam167 on Ceasuri și chestii (18+)
	Vladen on Ceasuri și chestii (18+)
	dam167 on FIIO Snowski Echo Mini –…
	Vladen on FIIO Snowski Echo Mini –…
	FIIO Snowski Echo Mi… on Sennheiser HD820 – …