Cat e de frumos corpul unei femei. Zici ca e un desert plin de dune cu doua oaze la doua extreme diferite. Una sunt ochii. Ochii care pot plange, care pot simti. Ochii care-i poti cuprinde, care-i poti citi.Dunele, simtindu-le, iti invaluie tot corpul. Si a doua oaza in care te poti refugia, care te poate face sa te simti important, iubit, de incredere si necesar.
Cat de frumos e corpul unei femei…
Deci, istoria a două dalbaioabe continuă, doar că puţin într-o altă manieră. Astăzi,acum şi aici, abordăm nu doar tema nebuniei, dar şi a „paffas-ului” moldovenesc. Deci, la Alea Două deja e vară şi în căutare de senzaţii tari şi refugiu de la muncă (de la care deja nu doar cele două dar toate trei şi-au luat tălpăşiţa) s-au pornit la Mac – renumitul şi incontestabilul cîştigător în ceea ce ţine de domeniul spargerii în figuri. Rîsete, hlizîturi, joc în cărţi cu persoane mai mult de jumătate necunoscute, glume peste glume şi iată de jos se aude o muzică „manelească”.Toţi se strâng la balustradă şi desigur îşi scot de prin buzunare Iphoanele şi davai filmat’! Em, panorama era destul de hazlie, una din femeile ce vindea flori a început a dansa lîngă un taxi de unde, după cîte vă daţi seama şi răsuna acea muzică extrem de plăcută auzului nostru. Aplauze şi din nou râsete şi eu simt că cineva mă ţine de mînă şi spune o frază pe care eu pur şi simplu evit să o aud, şi într-un sfîrşit, după cîteva dealde „Şi?”, conexiunile dintre neuroni permit informaţiei să străbată în creieraşul meu împânzit de lene şi somn. „Hai şi noi, hai nu davai, tu mie îmi eşti datoare, eu cu tine prin glod am alergat?”. Iaca de ce eu o iubesc, nu-i poţi zice nu. =) „Ei haaaaaaai”, speram pînă în ultimul moment că una din nou îşi va băga capul în nisip, da’ de unde? După asta ochii mei vedeau numai telefoane, telefoane, telefoane. Şi acum să încercați să ne spuneți că nebuneala nu e a naibii de atrăgătoare. Şi lasă-i pe ăia care mai că înnoptează la Mac să știe că dalbaioabă mai bine decât roaba modernității. We have no limit, which is yours?
Un articol frumos din partea Iuliei. Denumirea nu are nicio legătură cu conținutul, la fel cum n-au nicio legătură acțiunile noastre cu felul cum gândim )). Ca o dovadă a celor spuse e video-ul de mai jos. Îmi cer scuze de dinainte de cuvintele necenzurate. Mi-era lene să tai video-ul așa că priviți de mai la început. Mulțumiri aparte lui Stas care a avut onoarea să filmeze și să ni-l dea.
P.S. Cum de nu am ajuns pe muligambia? Până acum mă mir.
Deși ziua de 10 mai 2012 este una ca toate celelalte, ea intră în istorie. A avut un început cam tragic, o lucrare la chimie, în care Iulia a împlut o foaie cu Fuck-uri. Hai că peste asta am trecut noi. Apoi au fost deja câteva lecții cam plictisitoare, dintre care educația fizică, la care eu nu am fost, dar fetele au spus că au scărpinat limbile. A trecut pauza mare și lecția de biologie. Trebuia de dus la geografie. Cum noi nu ne prea grăbim, pentru că nici profa nu se grăbește, mergeam alene pe cărarea de lângă școală pentru a ajunge în altă aripă a liceului nostru. În partea dreaptă stătea o bucată de pământ foarte ademenitoare, deja prelucrată, cu o stropitoare care lucra încă. Iulia cu ideile sale năstrușnice, a propus să ne descălțăm și să intrăm în acel noroi, să simțim cum trece printre degete, ca într-o zi de vară din copilărie, când fugeam desculți. Eu, la fel nu foarte cuminte i-am acceptat propunerea, considerând că e doar în glumă. Era chiar și Alex de față care ne-a ținut gențile cât noi ne facem de cap. Eram ambele în pantaloni lungi și pe tocuri, eu în pantofi, Iulia în sandale, dar deja nu era drum de întoarcere, când deja o văzusem apropiindu-se de bucata aceea de pământ. Fără a ne gândi la consecințe am intrat noi în noroiul acela. Primii doi pași au fost mai la suprafață, pe când ceilalți mă trăgeau în jos. De aceea deja ambele ne-am întors pe cărare fugind cu încălțămintea în mână și picioarele pline de noroi. Ne-a întors în spatele liceului, și în drumul nostru stătea un bărbat, a cărui nume îmi provoacă și acum rîs, Deadea Vanea, așa cum toți îl numesc. El fuma și ne-a văzut trecând. În spatele liceului s-au apropiat mai mulți care nu și-au putut reține veselia, uitându-se la noi, așa cum eram. Era deodată clar, noi la geografie azi, precis nu mai ajungem. Gențile noastre erau în cabinet fără de noi. Trebuia de găsit o soluție. Ceilalți au au plecat la lecție, dar noi am rămas murdare. L-am rugat pe Dan să cumpere o sticlă de 1.5 litri de apă plată ca să ne putem spăla. Acesta într-un suflet s-a întors rapid, dar că a venit cu o sticlă de 0.5. Ce poți să faci cu una ca asta. Oricum am încercat să ne spălăm, dar nu prea ne-a ieșit. Trebuia înseamnă să ajungem în liceu, dar cum, dacă aveam noroi pe picioare? Ne-a venit o idee să ne încălțăm în pachete și apoi în pantofi. Era prima oară când m-am bucurat atât de tare că lumea nu păstrează curățenia. Le-am găsit destul de repede, deși a trebuit să mă bag într-o groapă prevăzută pentru gunoi. Să nu întrebați de asta, ne trebuiau soluții. Am întocmit așa cum am presupus și ne-am pornit tiptil spre ușa liceului. Însă, la locul faptei, la opera noastră de artă se uitau, vorbind Deadea Vanea și profu de educație tehnologică. Așa că ne-am luat tălpășița. Aveam nevoie de alte idei și într-un moment oportun, Iuliei a propus să mergem la o spălătorie de mașini care se afla vis-a-vis. Am trecut noi strada și am fugit către acea spălătorie. Eram foarte norocoase că am dat de doi băieți care s-au oferit să ne ajute și încă să ne spele picioarele. Se mai uita cum ne ștergeam una pe alta pe la picioare și mai sus (if you know what I mean), dar să zicem că i-a fost întoarsă kharma și a primit un fel de bonus. Ieșind din acea spălătorie, am decis să mergem în ograda de lângă școală. Bine că am observat-o pe Doamna Dabija (diriginta) că vorbea cu acel Deadea Vanea și se uita într-acolo. Am plecat deci în curtea unei școli profesionale, unde curățenia era în toi. Am decis noi să cerem vreun telefon mobil, de dorit de la vreun băiat că aveam mai multe șanse, și să sunăm pe cineva. Bine că am dat de un băiat care nu s-a eschivat prea mult de la răspunsul unei întrebări cam ieșite din comun: „Ne scuzați, dar.. noi am avut o situație cam penibilă și ne-am dori un pic telefonul tău.. Sunăm doar un pic.” . Parcă era special că am uitat toate numerele de telefoane care le țineam minte. Am sunat-o pe Jenea, dar ea cum are un simț foarte dezvoltat de a simți vibrarea propriului său telefon, ironic vorbind, nu a răspuns. Eram iarăși într-o situație în care căutam soluții, așa că mi-am sunat prietenul ca el să-l sune pe Alex. La fel, fără succes. Alex i-a închis. Acum nu ne rămânea decât să așteptăm și să ne gândim de ce diriginta noastră ar sta acolo. Ne veneau o grămadă de ipoteze. Iulia își făcea griji, pe când eu îi spuneam și o convingeam că nu am făcut nimic rău. Trecea timpul și nu ne suna nimeni, noi doar stăteam și așteptam să ni se usuce pantalonii care erau foarte uzi. Într-un sfârșit am ajuns în ograda de lângă liceu, unde am așteptat fetele. Ele ne-au spus că am scăpat de o lucrare și nimeni nu a spus nimic de noi. Acum ne dădeam seama că degeaba ne făcusem griji că ceilalți rămași o să aibă probleme din cauza noastră. După foarte multe râsete, le-am povestit toate aceste peripeții celorlalți. E foarte bine când este cineva care propune și când este cineva care este gata s-o facă, dar cel mai bine când aceste două persoane se întâlnesc.
Și cum a spus și Alex: „It’s funny because you’re stupid.”
Toţi suntem victimele circulaţiei cu transportul, ambuteiajelor, traficului. Cu toţii am mers cu rutiera, autobuzul, troleibuzul. Cum eu am această ocazie destul de des şi sunt nevoită să petrec o oră pe zi, mai mult sau mai puţin, vă pot povesti şi vouă din aventurile mele în lumea culturii „transportale”. Vă pot oferi cîteva indicii că aţi căzut în această capcană:
1)Se ştie că trebuie să dăm locul doamnelor mai în vîrstă, oamenilor cu copii mici şi doamnelor însărcinate. Dacă reuşeşti să urci în transport înaintea doamnelor in vîrstă, chiar dacă e destul de greu, pentru că ele fac tot posibilul să intre primele, împingîndu-vă cu pachetele sale, în cel mai bun caz, cu mînile, să nu încercaţi să vă aşezaţi înaintea lor pe scaun şi să nu le daţi locul în mai puţin de cinci secunde, deoarece pe tot parcursul călătoriei veţi avea parte de o privelişte în carouri sau cu calendarul anului 2011 pe un fon negru. Ele vor face tot posibilul să elibereze acel loc pe care-l încălziţi dumneavoastră. Vor începe a ofta sau a vă băga pachetele în faţă. Altele mai au curajul să comenteze sau chiar să vă spună că sunteţi needucat şi nu aveţi cei şapte ani de-acasă.
Cîteodată aveţi norocul că mai sunt şi alte locuri libere, dar aceste doamne pot să vă roage să treceţi anume dumneavoastră mai în spate, pentru că ele vor anume locul dumneavoastră.
Dacă, totuşi, le oferiţi locul, unele nici măcar nu-ţi mulţumesc. Da, asta are o explicaţie: ele au cu mult mai mulţi ani de-acasă. Au ieşit la pensie.
2)Aceste doamne fermecătoare poartă des în ale lor pachete ceea ce au găsit mai ieftin la piaţă sau ceea ce au de gînd să vîndă. În dezavantajul dumneavoastră, aceste lucruri nu au mirosuri din cele mai plăcute şi ar trebui să le suportaţi pe tot parcursul călătoeriei. Uneori, chiar atunci cînd ieşiţi din transport, aveţi impresia că totul în jur miroase neplăcut, inclusiv dumneavoastră.
3)Atunci cînd nu aveţi un loc pe scaun şi sînteţi nevoit să staţi în picioare, se găsesc oameni care au scopul de a merge pe picioarele dumneavoastră. Nu conatează cît v-aţi curăţat încălţămintea, important e că veţi ieşi din transport cu nişte amprente pe ele. Eu, personal, am avut multe astfel de cazuri. Vă pot povesti unul din cele mai interesante. Stăteam cu prietena mea lîngă geam. Era foarte multă lume. O doamnă îmi striveşte degetul cel mic cu tocul său. Aştept cîteva secunde, crezînd că-şi va cere scuze. Nu văd nicio reacţie şi scot un „Au” demonstrativ. Nu văd nicio reacţie din nou şi îi spun doamnei că m-a călcat, dar ea îmi răspunde cu tupeu: „Da’ şi te-ai născut acolo?”.
4)Foarte enervanţi sunt ascultători de chancon. Mai mult nu te deranjează faptul că o ascultă, dar că o ascultă la telefon şi nu folosesc căştile. Toţi pasagerii sunt nevoiţi să asculte ceea ce, posibil, nu le place.
5)Alt indiciu sunt hoţii de buzunare. Am întîlnit aşa cazuri cînd un domn încerca să-şi bage mîna în buzunarul meu. Eu observ şi îl rog tacticos să n-o mai facă. Acesta, de parcă nu a auzit ce am spus, continuă să-mi răscolească în buzunar. Îi iau mîna şi i-o arunc în faţă. Acesta din nou cu ale lui. Cum s-ar zice, încercarea vină n-are. Am fost nevoită să părăsesc rutiera şi să urc în alta.
6)Unii şoferi sunt cam nervoşi. Cînd vreo maşină sau vreun pieton îi apare în cale, se enervează şi clazonează. În acest timp cît el ţipă, vă puteţi îmbogăţi vocabularul cu nişte cuvinte nu prea cenzurate. Acest tip de situaţie se mai întîlneşte cînd călătorii, fiind şi ei stresaţi, se adresează şoferului: „Da’ şi duşi ouă?”. „Ouă”-le mai pot fi înlocuite şi cu „lemne”.
Mai puteţi avea parte de cîteva perle, cînd vedeţi scris pe mîner în rutieră „Nu trîntiţi uşa”. Dragi cititori, se spune „Nu forţaţi uşa”.
7)Dacă, totuşi, aţi avut norocul să vă aşezaţi în linişte, nu vă bucuraţi prea repede, că deseori se întîlneşte situaţia cînd se aşează cineva mai în vîrstă lîngă dumneavoastră şi începe să-şi povestească problemele sale, încît nu-l mai poţi opri. Deseori lucrează chestia cu telefonul . Dacă vă prefaceţi că v-a sunat cineva, unii se opresc, alţii însă, care sunt prea aprofundaţi în situaţia lor personală, nu prea ştiu cînd să se oprească. Se mai găsesc oameni care decid să vă povestească despre Dumnezeu. Nu contează dacă sînteţi ateist sau, pur şi simplu, nu ai poftă să asculţi pe cineva, ei au nevoie să asocieze fiecare eveniment cu fapta Lui şi că Marele Conducator al lumii există.
8)Şi în sfîrşit cînd vreţi să părăsiţi acel loc funebru şi aproape aţi ajuns la destinaţie, rugaţi şoferul să oprească într-un loc anume, primiţi uneori replici de felul: „Da’ acolo nu-i oprire.” sau „Da’ mai devreme n-ai putut s spui?”. Deseori se întîmplă să nu spună nimic şi să nu oprească unde aţi dorit şi cînd le spuneţi că ar fi trebuit să o facă, ei îţi întorc: „Ap’ vorbeşte cu mine, da’ nu mormăi sub nas.”, pe cînd eu am anunţat staţia destul de tare.
Cîteva lucruri să le ţineţi minte: oamenii în vîrstă au farmecul lor şi trebuie să-i iubim aşa cum sînt , pentru că fără ei n-aş fi scris aceste indicii; atunci cînd cineva vă analizează cineva cu tupeu, uitaţi-vă şi voi în ochii lor; şi, cel mai important: dumneavoastră aveţi nevoie de transport şi transportul are nevoie de dumneavoastră.
With Love, B.
Urăsc păsările. De fapt, le invidiez. Îmi doresc să am puterea lor de a zbura departe cînd am nevoie, să am aripi şi nu cioc, să-mi pară lumea o furnică, să-mi fie obstacole doar norii, să văd lucrurile gigantice minuscule şi, într-un sfîrşit, să-mi pară viaţa un vis.
Dacă sincer, nu cunosc ce e viaţa, nu m-am înfruptat din ea cu adevărat, nu cunosc ce e iubirea şi nici minunea, dar cred şi chiar sunt sigură că voi face cunoştinţă cu ele într-o oarecare zi.
Mi-e sete de necunoscut. Vreau să nu ştiu ce voi face mîine, să nu stau închisă in casă şi să fac ce zice mama. Vreau să mă debarasez de grijile cotidiene, să trec de bariera puterilor omeneşti. Sunt prizoniera eredităţii umane. Sunt murdară de noroiul mărunţişurilor zilnice.
Cred şi chiar o ştiu că omul se poate scăpa din ghearele banalului cănd are dorinţă, dar atunci cînd îţi este limitată sau furată această ocazie, ce se întîmplă? Ce se întîmplă cînd vrei, dar nu poţi, cînd nimeni nu-ţi înţelege această dorinţă arzătoare?
Vreau să zbor… Dar sunt un vierme amărît care nu are de făcut nimic decît să sape ca să-şi croiască un drum în viaţă…
With Love, B.
Pentru unii sunt egoistă, pentru alţii – prea darnică
Pentru unii – proastă, pentru alţii – deşteaptă
Pentru unii – nenormală, pentru alţii – normală
Pentru unii – urîtă, pentru alţii – frumoasă
Pentru unii mă îmbrac de la piaţa centrală, pentru alţii – cu stil
Pentru unii – pesimistă, pentru alţii – optimistă
Pentru unii – dependentă de cineva, pentru alţii – independentă
Pentru unii – prostituată, pentru alţii – fată cuminte
Pentru unii – prea veselă, pentru alţii – destul de veselă
Pentru unii – fără simţul umorului, pentru alţii cu simţul umorului
Pentru unii – rahitică, pentru alţii la fel
With Love, B.
Pentru ce să te respect? Pentru un gol sau pentru o gaură? Să-ţi mulţumesc pentru durerea în suflet sau pentru un gust amar în gură de fiecare dată cînd îţi aud numele? De fapt, trebuie să-ţi mulţumesc pentru nişte spermatozoizi de care pînă acum îmi scoţi ochii. Nu vreau să te respect, nu vreau să te stimez. Nu cred că am pentru ce. Tot ce am luat de la tine este un caracter imposibil de agreat, unul greoi şi de neînţeles. Nu vreau să aud de tine, nu vreau să te mai văd. Vreau să te pot uita, să nu mai depind legal, să mă debarasez de tot ce-i legat de tine.
Duc în spate această greutate. Nu-mi ajunge aer, dar continui să respir. Nu-mi rezistă genunchii. Cad, dar mă ridic, crezînd că am scăpat de această povară.
De ce nu mi-ai acordat atenţie măcar o clipă din viaţa ta? Oare timpul costă atît de mult pentru tine?
Fierbe totul în mine. Mă evapor, lăsînd în urmă un loc gol, o pustietate…
With Love, B.
De cîte ori mă cufund în lumea mea inundată de vise. Vreau atîtea lucruri şi pe toate deodată. Le vreau atît de mult încît ignor toate celelalte lucruri reale.
Lumea mea e plină de absurdităţi, de ireal, de supereroi. Privesc lumea ca un copil, un copil cu ochelari roz. Văd eroi în oameni simpli. Eu însămi mă văd erou. Văd eroism în mama, în soră-mea de 9 luni, în mătuşa mea şi în prietena mea. Văd eroism în cei mai simpli trecători,în donatori, în copiii de la orfelinat şi în toţi ceilalţi oameni care trec prin vînt şi foc. Se ard, dar nu se lasă. Toţi mergem mai departe, unii mai departe decît alţii. Toţi facem lucruri bune. Îi ajutăm pe ceilalţi, ne ajutăm pe noi înşine. Nu e neapărat să porţi o pelerină în spate sau să poţi zbura ca să faci fapte eroice. Superman-ul trăieşte în noi. Riscăm oricînd, cînd ieşim din casă şi cînd stăm în casă, cînd trecem strada sau chiar aşteptăm rutiera, nemaivorbind de condusul unei maşini sau de mersul cu trenul. Riscăm ca să ştim că trăim. Atunci de ce nu putem cere scuze atunci cînd ştim că am greşit? De ce nu putem spune că iubim? De ce ne temem să murim? De ce ne temem de cele mai bizare lucruri, gîndaci sau fantome? De ce nu ne temem să mîncăm sau să dormim? De ce nu ne teme să înjurăm, pe cănd ne temem de Dumnezeu? De ce nu ne temem să fumăm? Putem afce atîtea lucruri şi ne temem de altele. Atît paradox…
Cînd oamenii dragi cad, unde este eroul din noi cînd trebuie să-l ridice, unde îl pierdem? Unde îl pierdem cînd trebuie să iertăm?
With Love, B.
Aşa de tare te miss-uiesc.. Vreau să te văd cît mai repede.. Te iubeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeesc ❤
P.S.: te aştept în America, cu un Ferrari xD
BettycutZa's Blog 