You are currently browsing the monthly archive for January 2009.
va avertizez din prima ca ghidul ce urmeaza nu a fost niciodata pus in aplicare cu succes de catre subsemnata.
totusi, subsemnata intelege foarte bine urmatoarele.
noi, codependentii, suntem in felul nostru prea buni. inghitim multe. suntem calcati in picioare dar a doua zi sau peste cinci minute sau peste cateva ore, iata-ne din nou langa persoanele care ne-au jignit. ne putem stapani cu greu sa nu fim din nou saritori, iubitori, salvatori, la dispoziţia lor, cu aceeaşi generozitate dintotdeauna.
noi, codependenţii, ne călcam pe inimă pentru a rămâne acolo unde suntem. cam o dată la cinci minute am vrea să fugim, trântind uşa, lăsându-i cu privirea dezorientată şi disperaţi după ajutorul pe care până atunci l-au tratat de parcă li s-ar fi cuvenit. dar nu plecam. mai respirăm o dată, ne aducem aminte că au o problemă, că au nevoie de noi şi mai rămânem. ne este greu, dar rămânem.
cu siguranţă noi, codependenţii, nu suntem răi atunci când cei din jur ar merita. chiar în momentele în care ar trebui să primească imaginea noastră văzută din spate şi în mişcare (adică întors de fund). chiar atunci ne înghiţim lacrimile şi continuăm să fim buni.
noi, codependenţii, ca toţi oamenii, nu putem fi buni tot timpul, deşi ne-am strădui. iar răutatea celorlalţi o înghiţim în noi – suntem furioşi-pasivi, aşa cum alţi oameni sunt fumători pasivi. si tocmai din cauza asta, devenim suspiciosi in fata rautatilor altora, invatam să privim lumea ca o lume a răutăţilor, furiei şi a dorinţei de a-i călca pe alţii în picioare. aşa că…
noi, codependenţii, suntem răi în momentele cele mai nepotrivite. privim insinuant, ne îmbufnăm mai mult din cauya a ceea ce am înţeles noi decât din cauza a ceea ce s-a spus, reacţionăm exagerat (dar pe măsura întregii otrăvi care s-a adunat în noi). iar atunci, cel pe care l-am jignit ne împroaşcă înapoi în faţă absurdul propriei reacţii. aşa că…
nouă, codependenţilor, ne pare rău. ne promitem să fim mai buni, mai înţelegători, să nu mai fim nişte monştri/ scorpii care să sară în sus de la orice. aşa că suportăm mai multe, înghiţim mai multe şi…. se reia procesul de la început, în cercul vicios în care ne-am obişnuit să fim.
ghidul? cum să fii rău? e simplu: noi, codependenţii, nu ar trebui să mai înghiţim. ar trebui să fim răi când simţim nevoia să fim răi. şi chiar dacă momentul este nepotrivit, asta este… o greşeală pe care trebuie să ne-o iertăm noi, mai mult decât oricine. şi dacă esti rău în loc să înghiţi, începi să fii din ce în ce mai bun în momentele potrivite.
ps: asta, apropo de comentariul adrianei la însemnarea cu memo-card.
trebuie sa imi aduc constant aminte ca unii oameni simt nevoia sa-i umileasca pe altii doar asa… din plictiseala sau din furie prost directionata.n-are nimic de-a face cu mine
n-are nimic de-a face cu mine
n-are nimic de-a face cu mine
n-are nimic de-a face cu mine
cand mi-am dat seama ca sunt codependenta, prima mea intrebare a fost:
“ok, si cum fac sa nu mai fiu codependenta?”
cautarile rapide pe google nu mi-au dat nici un rezultat prea imbucurator: nu exista nici o aspirina, nici o crema, nici o tableta dizolvabila in apa care sa te faca sa nu mai fii codependent. Leacul peste care dadeam de fiecare data si peste care treceam cu furie era urmatoarea expresie: “impaca-te cu tine“.
iubeste-te
impaca-te
accepta-te asa cum esti
da-ti voie sa…
ai grija de tine
fii propriul tau parinte
le priveam cu furie pentru ca nu intelegeam. cum adica “sa ma impac cu mine?”. nu, nu. in mod evident, n-am cautat termenii care trebuie. eu nu voiam sa ma impac cu mine. eu voiam sa NU MAI FIU codependenta, nu sa ma bucur ca sunt.
stiu ca pana acum am scris incontinuu despre “cum e, cand e rau”. de ceva timp insa, sunt in stare sa scriu despre “cum e cand e bine”, pentru ca incepe sa-mi fie bine. ironia cea mai mare este ca nu-mi vin alte cuvinte decat cele pe care nu le intelegeam acum un an: sunt impacata, ma accept, imi dau voie sa gresesc, imi ofer dragoste, am grija de mine.
asa ca sigur undeva sunt multe alte sara care se descopera acum si citesc asta si sunt enervate la culme de cuvintele “fii impacata cu tine”.
si totusi.
in zile cum este cea de astazi, astazi in care sunt la fel de: suspicioasa, pasiv-agresiva, o zi in care am cumparat un cadou ca sa primesc o imbratisare, in care mi s-a parut ca in faldurile a trei glume se ascund 15 rautati, in care m-am simtit ignorata, insuficient apreciata si am facut ceva ce nu mi-a placut pentru a-i face pe plac altcuiva (deci, da, ma recunosc, sunt eu cea dintoteauna), astazi cand am continuat sa fiu o fiica de alcoolici…
astazi mi-a fost bine pentru ca am fost impacata cu felul in care sunt.
stiu ca nimanui nu-i place sa fie dependent emotional de cineva. e normal. dar mai cred ca oamenii codependenti sunt minunati, ca au comori inauntru doar un pic acoperite de praf si ca:
- stim sa iubim mai mult decat altii
- ne lipsim fara probleme de ceva pentru a putea darui mai departe
- suntem loiali
- nu ne sperie vremurile grele (doar traim de mici in mijlocul problemelor, nu?)
- traim intens, intr-un suflet care colcaie mereu de sentimente
- sarim in ajutor mai usor decat altii
cu alte cuvinte, poftim, o aspirina contra durerii de a fi codependent:
1. citeste despre codependenta, despre alcool, despre terapii, despre descoperire spirituala, despre iubire de sine, despre dezvoltare personala
2. invata sa recunosti comportamentele in tine
3. fa distinctia intre cine esti si comportamentul pe care il ai in urma unui obicei format si sedimentat in ani si ani de zile
4. iesi in lume, respira, continua-ti ziua, fii cine esti
5. (cel mai important): daca ti se pare ca ai gresit, ca iar ai calcat stramb, nu te certa. nu este ca si cum ai fi la un examen si l-ai picat. este mai degraba ca si cum ai fi la o cura de slabire si ai fi mancat o ciocolata, nu inseamna ca nu te pricepi sau ca trebuie sa te opresti. vorbeste cu tine ca si cum i-ai vorbi prietenului tau cel mai bun care a gresit si mergi mai departe
6. ta-da. ai fost, macar o data, macar un pic, impacat sau impacata cu tine.
7. nu vei fi mereu asa, dar a doua oara va fi mai usor…
cam asta este mini-terapia mea de “vindecare”.
daca aveti si voi vreun medicament, va rog povestiti-mi.
habar n-aveam ca exista atatea feluri de pune un pahar de apa pe masa, astfel incat unul dintre ele sa ma enerveze. sau ca un te rog din “te dai, te rog, azi, din fata televizorului” poate sa sune atat de contrar sensului sau si sa ma striveasca atat sub rautatea sa.
nu stiu niciodata de la ce anume va porni urmatorul meu acces de imbufnare – un pahar de apa este la fel de plauzibil ca o intarziere nerusinata si senina. si in mine incepe sa se miste ceva, care stiu ca ma va duce fara intoarcere spre panta oribila a momentului in care, la final, ma simt furioasa, vinovata si detinatoare a unui vocabular de doar trei cuvinte: “imi pare rau”.
o singura data m-am dat intr-un rollercoaster. erau pante abrupte, smuciri si momente potolite de respiro. dar de atunci incolo, imi vad mereu gandurile ca pe un carusel imens, ale carui curbe nu le ghicesc niciodata.
codependenta ma duce pe nestire in jos, cu o viteza atat de amenintatoare cum poate fi numai caderea in hău. imi da uneori momente de respiro in care am impresia ca mi-am revenit, ca e bine, ca viata mea merge in viteza care trebuie si directia potrivita, pentru ca doar cinci secunde mai tarziu sa mi se lipeasca stomacul de celelalte organe, luate si ele prin surprindere de o alta cadere vertiginoasa.
acum sus, in cateva secunde jos. e o cursa innebunitoare si rapida pe care doar cei ca mine o pot intelege.
m-am gandit mult cum am ajuns asa. de ce codependenta se manifesta prin instabilitate emotionala. de ce am ajuns sa imi leg atat de mult starile de ce spune sau ce face un oarecare cineva. si singurul raspuns pe care il am e in mine, in amintirile mele: cand veneam acasa vesela de parca as fi purtat tot soarele in brate. si de acolo, de la usa, ma astepta alcoolicul, indispus, furios pe mine si hotarat sa ma invinovateasca pentru toate relele din viata sa. si atunci ma acopeream de intuneric din cap pana in picioare, mergeam in camera si-mi faceam temele plangand si nestiind cu ce am gresit. si nu mai tin atat de bine minte metoda reducerii la absurd (daca am taia cate doua picioare porcilor, astfel incat si gainile si porcii sa aiba doar doua picioare…), dar stiu sigur ca atunci invatam mult mai bine altceva:
ca cei de langa tine pe care ii iubesti pot si au dreptul sa iti fure soarele pe care il tii in brate, in doar cateva secunde. asa am invatat eu sa ma dau in carusel cel putin o data pe zi.
am citit astazi o poveste foarte frumoasa despre un imparat care a primit doi soimi; unul a fost antrenat, despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare.
dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si, a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.
– cum ai facut? si-a intrebat supusul
– a fost foarte simplu. nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.
morala: uneori Dumnezeu ne taie craca de sub picioare ca sa ne aducem aminte ca putem zbura.
Stiti bancul cu iepurasul, cu ursul si cu clatitele?
Iepurasul intr-o zi: mama ce foame mi-e! Ce as manca niste clatite. Ia sa vad daca am cu ce face. Se duce acasa, cauta si vede ca are ingrediente doar pentru 20 de clatite. Bine, dar nu are tigaie sa le faca. Se gandeste el si-si aduce aminte ca are ursul o tigaie de clatite.
Bun. Ia sa merg eu la urs sa-i cer tigaia.
Dar daca imi cere 5 clatite? Ei, nu are nimic, ii dau ca eu sunt mic si ma multumesc cu 15.
Dar daca imi cere 10? Hmmm, ii dau si atatea ca si-asa eu nu pot manca 10.
Dar daca imi cere 20? Zis si facut.
Se duce iepurasul la usa ursului: cioc cioc.
-Ce vrei mai iepurasule?
-Mai ursule ai o tigaie?
-Am mai iepurasule.
-Mai, du-te dracului mai ursule cu tigaia ta cu tot, ca nu iti dau nicio clatita
Dar daca imi cere 5 clatite? Ei, nu are nimic, ii dau ca eu sunt mic si ma multumesc cu 15.
Dar daca imi cere 10? Hmmm, ii dau si atatea ca si-asa eu nu pot manca 10.
Dar daca imi cere 20? Zis si facut.
Se duce iepurasul la usa ursului: cioc cioc.
-Ce vrei mai iepurasule?
-Mai ursule ai o tigaie?
-Am mai iepurasule.
-Mai, du-te dracului mai ursule cu tigaia ta cu tot, ca nu iti dau nicio clatita
***
Take one:
Ii spun, indurerata, sa iasa din casa mea si sa nu se mai intoarca niciodata.
Taiaaaaaaaaaati!
Take two
:Ii spun, dreapta, demna, sigura pe mine si zambitoare sa iasa din casa mea si sa nu se mai intoarca niciodata.
Taiaaaaaaaaaaaati !
Take three
:Dupa un gest enorm de bunatate, gen sa ii prepar un Fervex si sa i-l duc din cealalta parte a orasului chiar la patul lui, imi spune ceva urat, mie imi apar lacrimi nezgomotoase in colturile ochilor, il privesc cu ochiii aceia sfasietori, plini de bunatate, generozite si suferinta fix in ochii lui egoisiti si rautaciosi si ii urez “O viata frumoasa in continuare”.
Si plec din casa lui dreapta, demna, sigura pe mine si zambitoare, cu mersul acela care, vazut din sapte, spune ca nu ma mai intorc niciodata.
Aici tai filmul. Imi dau seama ca iar rulez scenarii necontrolate in minte si incerc sa-mi intorc atentia spre ceea ce faceam in tot timpul asta: aranjam sosete, plimbat printre rafturile cu sampoane din supermarket sau orice alta activitate care nu avea nevoie de mine sa fiu acolo. Si atunci incerc sa tai filmul si sa ma aduc inapoi. Nu-mi iese de fiecare data.
Mi-a luat mult timp sa imi dau seama cat de periculoase sunt filmele astea care mi se deruleaza in minte. Mi se parea atat de firesc sa repet, la nesfarsit, conversatii reale desfasurate un pic mai devreme, dar pe care in mintea mea le “castigam” eu. Atunci poate am tacut, m-am suparat, mi-am schimbat fata. Dar in mintea mea, gasesc replica perfecta, cea mai rea, spusa pe tonul potrivit. E replica ce nu mai lasa loc altor replici, cea care demonstreaza cu precizie de silogism logic cat de buna sunt eu, cat de rau este el.
Nu vedeam nimic rau in asta. Era un mod nevinovat si neviolent de a ma razbuna.
Dar de ceva timp mi-am dat seama ca toate astea ma umplu de venin si ca nu ma lasa sa fiu atenta la ce se intampla in jurul meu. Ca ma concentrez pe ce e rau, in loc sa ma concentrez pe realitate. Ca nu traiesc in prezent, asa cum spun absolut toate cartile de self-help, bune sau proaste.
Si ca scenariile pe care singura mi le construiesc m-ar face, la un moment dat, sa merg la el si sa-i spun, ca in bancul cu iepurasul si ursul: “Esti un nerecunoscator, un manipulator, un mincinos si un arogant. Calci pe mine fara mila, cand eu nu fac nimic altceva decat sa te ajut. Iti doresc o viata frumoasa”.
Asa ca invat, zi de zi, sa ma intorc inapoi, la mine.
“Codependent No More” este cartea in care, cu mai putin de un an in urma, imi citeam o descriere fidela intinsa pe 15 pagini, la capitolul “caracteristicile codependentului”.
- ii place sa dea, nu stie sa accepte
- se simt obligati sa acorde ajutor, sa dea sfaturi sau sa rezolve problemele celor din jur si se infurie sau se simte dezamagit atunci cand ceilalti nu le urmeaza sfatul
- se tem sa nu faca greseli
- iau decizii foarte greu
- se gandesc si se ingrijoreaza foarte mult pentru altii
- cred minciuni, se mint pe ei insisi
- se intreaba deseori de ce li se pare ca innebunesc
in fine, un portret atat de detaliat al meu incat la sfarsitul capitolului am lasat cartea jos, ingrozita, cu ochii in lacrimi si cu o stampila pe viata pe fruntea mea:
SUNT CODEPENDENTA
Pana atunci, nu mai citisem nici o carte de self-help si le respingeam cu superioritate si intelectualism pe toate. Erau prostii. Expresii precum “gaseste fericirea in tine insati”, “iubeste-te”, “lasa lucrurile sa se intample” mi se pareau cele mai mari gogosi din lume, vandute de doamne trecute de varsta a doua si care nu au gasit altceva mai bun de facut la varsta pensiei.
“Codependent No More” m-a socat, m-a dat peste cap, mi-a deschis ochii, m-a facut sa ma privesc in oglinda cu cei mai speriati ochi posibili, apoi mi-a dat speranta. Melodie Beatie, autoarea, care s-a invartit si ea suficient timp in cercul acesta inchis ca o catusa, al grijei fata de persoanele alcoolice, explica aproape stiintific ceea ce ni se intampla, explica pas-cu-pas toti pasii care trebuie facuti si ofera o descriere amanuntita a Programului in 12 Pasi care ne ajuta sa ne gasim fericirea in noi insine.
Ca sa va faceti o idee, Melody Beatie vorbeste despre vindecarea noastra, a codependentilor, explicandu-ne cum putem incepe sa avem grija de noi, cum sa ne detasam, sa ne eliberam de puterea magnifica pe care o exercita asupra noastra alcoolicul, despre cum sa nu ne mai consideram victime, cum sa acceptam, cum sa incepem sa ne ascultam emotiile, cum sa ne eliberam furia s.a.m.d.
Am sa revin la carte de multe ori, o recomand cu caldura tuturor celor care vor sa inteleaga codependenta si sa se inteleaga pe ei insisi, dar deocamdata sa va spun unul din citatele mele preferate. Una dintre multele persoane codependente pe care le-a intalnit si le-a ajutat a spus asa:
“Am spus, de atatea ori, ca nu pot trai fara EL. M-am inselat. Toti cei patru soti ai mei s-au dus, iar eu traiesc in continuare bine-mersi”.
Nu stiu daca este tradusa la noi, dar poate fi comandata de pe amazon.co.uk.
cand ma uit in jur, de la oamenii cei mai apropiati, pana la cei pe care ii vezi mergand pe strada si inconjurati de un nor negru, pana la cei de la televizor imi dau seama ca atat de muti oameni in Romania au probleme din cauza alcoolicilor langa care au trait… cum se poate ca interesul pentru codependenta sa fie atat de mic?
la psiholog, am intrat cautand din ochi canapeaua si ochelarii cu rama groasa ai specialistului.anul trecut am fost pentru prima la un psiholog, iar pe usa a intrat cumva jumatatea mea curajoasa tragand dupa sine jumatatea mea infricoasata. eram intr-un cabinet psihologic. avea sa ma intrebe de mama si de tata – pe mine, cea care am ras de atatea ori de cliseul acela de intrebare “si? ai avut o copilarie fericita?“
atata timp, psihologul pentru mine mai bau-bau decat toti monstrii fiorosi cu care nu reusea nimeni sa ma sperie; si asta, pentru ca eram atat de mandra de modul in care iesisem din copilarie, cum paseam prin viata cu o buna-dispozitie molipsitoare, cu cata maiestrie imi ascundeam crizele innebunitoare in perna incat… psihologul era cel mai mare atac la ego-ul meu.
am ajuns intr-un cabinet de consiliere psihologica dupa multe si rusinoase tatonari printre persoanele in care aveam mare incredere; si pentru ca de prea multe ori mintea imi tipase “nu mai pot” in fata unor evenimente atat de descpritiv-banale incat n-ar face subiectul nici macar a unei telenovele de proasta calitate. mult timp, mi-am spus: “ok, daca ma doare gatul incontinuu, fara sa-mi pot explica de ce ma duc la doctor, nu? dar cand sufletul ma doare de atata timp, de ce sa nu fac nimic?”
dincolo de usa n-am gasit nici canapeaua, nici ochelarii atotcunoscatori, ci o fata zambitoare si prietenoasa si doua fotolii comfortabile care m-au ajutat sa imi las rusinea in prag. relatarile au fost oarecum confuze – am povestit amestecat despre mama mea (cu furie), despre tatal meu (cu mai multa duiosie, dar si durere) si am spus simplu ca m-am indragostit. am mai spus ca nu pot sa iau decizii usor, ca deseori opiniile celorlalti conteaza mai mult decat a mea, ca ma simt sfasiata intre senzatii si situatii pe care nu le inteleg bine si ca sunt fericita sau nefericita in functie de o singura persoana. si multe alte lucruri pe care le intelesesem despre mine de-abia recent si pe care m-am simtit datoare sa le intorc pe fata, ca niste carti proaste la un joc de poker, inainte de a incepe jocul.
eu am facut o singura regula, impotriva acelor cuvinte care inundau cartile de self-help pe care le citisem si care nu-mi spuneau nimic-nimic.
“va rog, va rog sa nu-mi vorbiti despre:– iubire de sine– copil interior– planuri de viitorpur si simplu, nu inteleg ce inseamna”
m-a inteles si nu a mentionat nici unul din acesti termeni; de fapt, ca si cum ar fi inteles ca prezenta mea pe fotoliu in prima zi era mai mult o lupta cu mine insami, a vorbit tare putin. in schimb, m-a lasat pe mine sa-mi innec toata rusinea in cuvinte, iar eu am vorbit, vorbit si iar vorbit o ora neintrerupt. la sfarsit, tremuram si eram oarecum mandra de mine. am stiut ca a incepuse ceva.
si da, chiar a inceput.
gandurile rele sunt, cumva, ca o doamna urata care-l are totusi pe “vino-ncoa”. imbracata intr-o rochie larga si generoasa – ajunge sa-i atingi doar in treacat fosnetul rochiei, sa te agati doar un pic de marginea ei, sa nu ai contact cu urganul decat printr-un singur gand… pentru ca de acolo, mai departe nu exista decat un singur drum: cel spre centrul urganului. acolo, gandurile vajie cu din ce in ce mai multa forta si din ce in ce mai sigure pe ele, mai negre, mai apapasatoare, mai storcatoare de subtanta vie. le dai doar un fir din gandirea ta si ele trag cu siguranta aceea insetata a faptului ca stiu ca nu pot sa te rupa, dar te pot chinui la inceput si, tragandu-te spre ele, iti umbresc din ce in ce mai multe ganduri despre tine, iti aburesc oglinda pe care atat de mult te chinui sa o cureti si te duc in mijlocul lor, in mijlocul dansului lor dracesc si crud.
solutia?
solutia este sa gasesti un gand bun, care sa te traga si el cu aceeasi forta de axonii neuronilor tai si se te aduca inapoi pe pajistea insorita pe care dansai.
iar cel mai greu lucru din toate astea este, sa iti aduci aminte ca gandul bun este acolo. in negura urganului, avem mereu impresia ca a disparut totul in jur.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments