You are currently browsing the monthly archive for May 2009.
Din ciclul “cum fac să nu mai fiu codependentă?”…
Mi-a luat mult timp să îmi dau seama că nu pot să nu fiu cum sunt şi că nu este ceva de care “scap”, ci este o parte din mine la fel de reală ca şi plămânii. Iar în cazul plăminilor, atunci când nu funcţionează cum trebuie, nu negi că îi ai ci încerci să găseşti o cale de vindecare sau de a trăi cât mai bine cu astmul tău – de exemplu.
În cazul codependenţilor, calea este să ai “grijă de tine”, înainte de a avea grijă de alţii. În Codependent no More am găsit câteva “concepte” ale grijei faţă de sine şi am să vorbesc despre fiecare în parte.
Primul este Detaşarea.
Detaşarea este, în mod evident, antonimul ataşării, adică acel sentiment că destinul este sudat fără chip de întoarcere de destinul altcuiva. Confundat de multe ori cu iubirea pură. Eu, una, mă simt ataşată în numeroase feluri: simt că este de datoria mea să rezolv problemele atunci când îi apar în cale şi mă simt vinovată dacă nu pot face nimic în privinţa asta; zâmbetele mele sunt direct proporţionale cu zâmbetele lui; simplul gând de a-mi despărţi viaţa de acea persoană mă împinge pe un drum atât de înnegurat încât parcă nu-mi mai rămâne nimic de făcut decât să mă întorc înapoi pe drumul meu dureros.
Ataşarea creează, mai mult decât frică, anxietate. De exemplu, în scrisoarea mea pentru “drog”, nu era vorba de frică (pentru că frica vine şi pleacă), ci de un stare mult mai lichidă, una care se împrăştie şi se aşează ca pâclă pe fiecare fibră din om. O grijă continuă – pentru ceea ce s-a întâmplat, ceea ce se va întâmpla şi, cel mai rău, ceea ce s-ar putea întâmpla.
Şi atunci? Cum arată detaşarea?
Cea mai mare greşeală este în general să credem că detaşarea arată ca indiferenţa. De fapt, este o cale lungă de la obsesia permanentă care ne ţine legaţi de cineva până la indiferenţă. Detaşarea este o eliberare, nu doar pentru noi, ci şi pentru cealaltă persoană. Înseamnă să îi oferi dreptul celuilalt să fie cine este, chiar dacă nu îmi convine cine este. Să facă ce vrea să facă, chiar dacă asta nu este ce aş vrea eu să facă – dar în loc să sufăr, să accept. Înseamnă să nu mă mai simt responsabilă pentru greşelile lui, ci să mă simt responsabilă pentru ceea ce fac sau nu fac eu. Înseamnă să am grijă să fac lucrurile care îmi aduc fericire.
Şi, mai mult decât orice, detaşarea înseamnă să nu îi mai dau voie celuilalt să fie stăpân asupra fericirii mele. De ce să pun în mâinile altcuiva ceva atât de al meu? Cum să nu mă consum permanent că nu sunt fericită, dacă mi-am predat fericirea cu uşurinţa cu care arunc un bănuţ într-o fântână?
Aşa că detaşarea înseamnă, pentru mine, să îmi iau înapoi fericirea în mâinile mele şi să nu-mi mai spun niciodată că este treaba altcuiva. Este cam cel mai important job pe care îl voi avea de făcut vreodată: să fiu managerul fericirii mele.
Rezultatul? În puţinele clipe în care reuşesc să mă detaşez?
Dansez printre nori pufoşi.
Cartea are şi câteva exerciţii, la sfârşit, cum ar fi să scrii o scrisoare obiectului obsesiei tale până ce îţi iese totul din suflet şi să îţi imaginezi plasându-l în mâinile lui Dumnezeu.
Dragul meu,
Mi-e frica. Oamenii aia care au inventat cuvantul “frica” nu stiu cu ce fiara s-au intalnit in cale dar iti spun eu ca nu au gasit cuvantul care trebuie. Am o senzatie ascutita şi perpetuă care misuna constant prin mine ca o colonie de gandaci mirositori. Am ganduri care mi se aseaza pe piept si-mi ingreuneaza plamanii atat de tare incat trebuie sa ma ridic fizic din pat ca sa pot respira. Ceva ca un vartej mi-a inlocuit toate gandurile şi le-a transofrmat în nişte franjuri incoerenţi din care nu mai pot descifra nimic, în inimă simt de parcă ar fi la fiecare bătaie o pasăre care se izbeşte cu capul de geam. Asta ca să-ţi dau definiţia cuvântului din DEX-ul personal.
Sunt cuprinsă de panică până în cea mai mică celulă şi mă gândesc, mă gândesc încontinuu.
Mi-e frică de faptul că nu îţi sunt prietenă, în mod evident. Nu pot (nu sunt în stare) să îţi pun cele mai de bază întrebări precum “ce faci?” / “unde mergi” / “ce-ai mai făcut aseară?” / “cum se mai simte copilul tău? “/ “Ce planuri mai ai?”. Mi-e frică de răspunsuri. Şi mă gândesc că tu, la rândul tău, trebuie să-ţi măsori cuvintele şi răspunsurile ca să nu mă “răneşti”. Dar asta până la urmă nu e aşa mare problemă, pentru că de obicei mi-e frică să pun întrebarea pur şi simplu. Mi-e frică să recunosc faptul că nu îţi sunt acuma o prietenă adevarată, pentru că afirmaţia asta m-ar ridica în aer şi aş rămâne suspendată şi dezorientată pentru că dacă nu îţi sunt prietenă nu mai există altă cutie cu o etichetă pentru mine.
Mi-e frică de faptul că m-am adus singură aici. Am pe mine însămi o ciudă enormă pentru faptul că te-am întâlnit şi am ajuns în situaţia să nu-mi mai poată ieşi din gât decât “bună” şi “bine, mulţumesc. Tu?”. Mi se sfâşie sufletul când îmi dau seama că nu ai chef tot timpul să ne vedem, dar când totuşi se întâmplă asta nu ştiu să te întâmpin altfel decât cu un şir de tăceri ciudate şi replici stingherite.
Mi-e frică pentru că mă uit în susul şi în josul drumului şi nu văd nici un semn cu “exit here”. Mi-e frică pentru că tot ce vreau este să stau pe loc şi să stea lumea pe loc o dată cu mine şi pentru că sunt ciudată când stau pe loc.
Mi-e frică să nu mă îndepărtez singură de tine, mi-e frică să nu te îndepărtezi inevitabil de mine, mi-e frică să se schimbe totul, mi-e frică să nu fiu în stare să schimb nimic.
Mi-e frică de faptul că orice aş spune, aş spune din postura unei “victime” şi atunci nimic nu mai are valoare. Mi-e frică de faptul că dacă totuşi nu îţi spun nimic ai să simţi asta şi eu am să simt că tu ai să simţi asta şi fiecare cuvânt nespus o să se adune într-un deşert imens de tăcere care o să fie între noi. Mi-e frică de faptul că tot ce scriu aici are aşa un ton apocaliptic şi melodramatic, dar nu ştiu cum să-ţi transmit exact faptul că eu simt apocalipsa în fiecare zi. Mi-e frică de reacţia ta la melodrama mea. Mi-e frică de proporţiile ei în gândurile mele.
Şi cel mai rău dintre toate este că toată frica asta mă ţine închisă ca într-o cutie de conserve, în timp ce în afara mea totul se schimbă.
am auzit expresia “abstinenta senina” la o întâlnire deschisă a Alcoolicilor Anonimi fără să o înţeleg prea bine din prima. din povestile celor prezenti, am priceput pana la urma ca era vorba de o abstintena fara frica, fara obsesii nebunesti, fara o dorinta si o nevoie continua de a primi acel lucru care i-ar face sa se simta instant mai bine. si ce este mai important, este o abstinenta in care alcoolul este prezent peste tot in viata lor, doar ca sunt suficient de puternici sa nu il vrea.
in ultimele doua saptamani am fost si senina, si “abstinenta”, dar din pacate nu pot spune cu mandrie ca am practicat “abstinenta senina”. pur si simplu fost plecata de langa “drogul meu”, adica nevoia aceea de a fi iubita de cineva anume (vorbeam despre care ar fi echivalentul alcoolului în cazul codependenţei, aici).
si a fost bine, nu neg. cer senin, veselie, eu fara priviri pierdute melancolic in nu-stiu-ce zare, eu fara sa trantesc din senin ceva, eu fara sa ma imbufnez, fara sa dau replici acide, eu convinsa de frumusetea vietii…
iar apoi m-am intors si in cateva priviri, cateva minute, cateva replici, cateva evenimente, un gram de viata trait din nou in viata mea cea adevarata si m-am intors ascultatoare in cei patru pereti ai codependentei mele.
abstinenta prin absenta este taaare usoara.
a fi indragostita este cea de-a doua natura a mea. “motorul meu personal”, obisnuiam sa spun in vremuri in care am impresia ca ma acceptam mai mult decat acum. ii spuneam “motor” pentru ca ma facea sa functionez in felul in care imi doream: pentru a impresiona o persoana, eram gata de multe ori sa mut muntii; am avut realizari pe banda rulanta, de dragul altora, asa cum in scoala primara luam 10 pe linie pentru a o face fericita pe mama.
iubirea era energia in tot ceea ce faceam – nu trebuia decat sa “intru in priza” si puteam cuceri lumea, pentru a o putea asterne la picioarele cuiva.
cand nu mi se raspundea la fel, sufeream. dar ramaneam indragostita, pentru ca asta ma ajuta sa supravietuiesc. iar starea de ne-indragostita nici nu avea timp sa se instaleze in mine, pentru ca aparea imediat altcineva, mai intai aparitie, apoi cunostinta, apoi prieten care ma insenina apoi… noul meu brand de baterii.
acum nu mai spun cu atat de multa mandrie ca dragostea este motorul meu, pentru ca mi-am dat seama cat de daunator este sa fac lucrurile pentru altcineva, si nu pentru mine. ceea ce nu ma ajuta foarte mult in a “face” lucrurile pentru mine, ci a nu le mai face deloc.
si ma intreb daca solutia este sa las starea de “neindragostita” sa se instaleze sau, dimpotriva, sa ma “indragostesc” de mine. si daca raspunsul corect este B, de ce imi este atat de muuult mai usor sa ma indragostesc de primul “Problematic” de langa mine decat de persoana din oglinda?
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments