You are currently browsing the monthly archive for March 2011.
Papusile Matrioska incep cu una mare, care se desface în două, în interiorul căreia se găseste una mai mică, ce la rândul ei se desface în două jumătăţi pentru a lăsa loc altei păpuşi şi apoi una şi mai mică şi tot aşa…
Am să încep invers.
Există în mine o Sara mică. Mi-e foarte uşor să o identific, pentru că este acea parte din mine care se sperie rapid din orice, care aşteaptă cu sufletul la gură următorul dezastru şi căreia i-ar plăcea foarte foarte mult să se poată aşeza în fund şi să plângă în nenumărate ocazii. Pentru că este păpuşa cea mai mică, cea care se ascunde în pântecul tuturor, în general trăiesc cu impresia că vocea ei este cea autentică. Este vocea care vine “cel mai din interior”. Şi, îmi cer scuze că o jignesc, da este foarte vorbăreaţă pe cât de speriată este. Mă tot ţine într-un “vai, nu pot să fac asta” sau “ce o să se întâmple acum?” sau “cum am să pot eu trăi fără…” şi nu ar lua pauză nici măcar un minut să tragă aer în piept şi să tacă.
Există într-un înveliş superior un fel de Sara adolescentă. Sara adolescentă, spre deosebire de adolescenţii normali şi plini de probleme, este cineva care şi-a atins apogeul în şcoală. Nu este o chestie tocmai neobişnuită pentru codependenţi: şcoala este un loc pe care mi-am putut concentra toată energia şi nu am avut nevoie să iau decizii radicale, sau să gestionez relaţii sensibile sau să mă confrunt cu probleme care trebuiau rezolvate. Şcoala e şcoală. Înveţi bine, iei nota zece, nimic mai simplu, control absolut. Ei bine, Sara asta este cea care are impresia că e mai bună decât toţi, că poate orice şi că este inacceptabil să te apuci de ceva dacă nu eşti în stare să faci o treabă de nota zece.
Un strat mai sus, Sara-adultul. Foarte subţire şi în formare. Serioasă, a învăţat să ia fiecare problemă în parte şi să tragă linii foarte fine între “asta pot controla” şi “asta nu pot controla”. Îi place să folosească termeni precum “responsabilitate”, chiar dacă este în contextul “ai spus tu că suni la Pizza, nu am s-o fac eu, ţi-ai asumat responsabilitatea asta”. De multe ori, am impresia că Sara-adultul m-a transformat într-o cucoană ursuză care l-a luat pe “asta nu-i treaba mea” în braţe.
Şi în fine, ultimul strat, pe care am uneori plăcerea şi onoarea să îl întâlnesc câte vreo două-trei secunde o dată la şase luni. Este o versiune reviziută şi îmbunătăţită a mea, nefricoasă, blândă şi înţelegătoare, cu o relaţie specială cu Universul din jur. Este foarte simpatică şi îmi pare rău că nu stă niciodată suficient de mult cât să facem conversaţie, să o pot şi eu întreba chestii cum ar fi “în ce direcţie să o iau”.
Cam asta sunt eu. Mă întreb deoseri cine scrie aici şi cât de fidel reuşeşte să mă descrie pe mine, cea “adevărată”, cea ascunsă până şi de mine însămi. Din păcate, toate păpuşile semnează…
“Nu ştiu”.
Nu ştiu ce vreau, nu ştiu să mă evaluez corect, nu ştiu cum să îmi conduc relaţii sănătoase cu ceilalţi, nu ştiu cum să mă comport “normal”, nu ştiu ce este normalul, nu ştiu ce mi se potriveşte, nu mai ştiu ce iubesc şi ce urăsc, nu ştiu ce se ascunde în mine sau dacă este ceva care e ascus.
Mi-a ajuns aşa, un referen, o justificare a tuturor deciziiilor care stau în loc. Cum să iau o decizie dacă nu ştiu?
Hm, dar poate e ceva putred la mijloc?
De ieri, am decis să transform acest “nu ştiu”, în opusul lui.
Aşa că Habar n-am s-a transformat în “Vreau-să-aflu”, iar aventurile, sper eu, stau să înceapă.
Există oameni pe lângă care încep să funcţionez distorsionat, imediat ce mă apropii de ei. Ca un aparat de radio care pierde semnalul când mă plimb pe lângă el.
Cum vă simţiţi astăzi?
La mulţi ani!
Cred că orice codependent trece printr-o fază de ipohondrie, cu singura diferenţă că nu îi este frică de germeni, de viruşi, de curent, ci de toate defectele psihice pe care şi le poate închipui.
Citesc despre lucrurile prin care trec, acoperită de senzaţia că sunt cel mai “de manual” caz posibil. Apoi aflu termeni noi, cum ar fi “schimbări de dispoziţii” sau “frică de intimitate” şi mi se pare deodată că mă identific cu ele. În felul acesta, lista diagnosticelor pe care mi le aplic singură devine din ce în ce mai lungă şi mai greu de înfruntat. Mă simt adeseori ca o maşină căreia mecanicul, pe măsură ce îi inspectează mai îndeaproape mecanismele, îi tot găseşte defecte până când costul reparaţiilor devine mai mare decât a cumpăra o maşină nouă.
Lista lucrurilor pe care simt că trebuie să le rezolv mă covârşeşte zilnic: relaţia cu mama, gândurile mele negative, lipsa de energie care mă scufundă şi mai adânc într-o stare vegetativă pe care o urăsc, spiritul critic, seriozitatea prea mare, incapacitatea de a accepta părerile celorlaţi şi multe, multe altele. Numai enumerându-le, mă simt depăşită.
Şi ce fac? De cele mai multe ori nimic, mă descurajez. Alteori realizez că inclusiv ipohondria asta, senzaţia că sufăr de toate simptomele posibile, este în sine un simptom şi îl descurajez, aşa cum îmi descurajez fricile.
Astăzi am descurajat-o scriind despre ea. Sper că dacă o arăt cu degetul să i se facă ruşine sub privirile voastre şi să se dizolve repede şi să mă lase în pace, cu o singură problemă de rezolvat pe zi.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments