You are currently browsing the monthly archive for May 2011.
Nu credeam să o zic vreodată: îndoiala îşi are avantajele ei.
Am fost întotdeauna invidioasă pe oamenii care ştiau ce vor, repede, înainte chiar să se termine întrebarea. Ştiţi întrebările cu răspunsuri multiple? Oamenii siguri pe ei nici nu mai aşteaptă să audă opţiunile, ci sunt capabili să indice cu precizie exact răspunsul care li se potriveşte cel mai bine ca pe un gol trimis impecabil de la mijlocul terenului.
Eu nu sunt aşa. Alegerile sunt agonii. Unul dintre primele lucruri pe care am învăţat să le fac pentru a ieşi din codependenţă a fost să mă întreb “ce vreau eu?”, în loc să mă las ghidată de pilotul automat al dorinţelor celorlalţi. Şocul a fost să descopăr că nu ştiu – ori nu ştiu să mă întreb, ori nu ştiu să mă ascult.
Cine nu a stat într-o linişte perfectă pentru a putea pipăi mental tot felul de opţiuni şi variante de alegeri fără a-şi putea da seama pe care dintre ele o preferă nu ştie ce este îndoiala. Este trompeta încă unei bătălii pierdute în lupta de a te descoperi. Este îngrozitoare.
Am ajuns totuşi să o apreciez, citind bloguri şi cărţi de dezvoltare personală. Aici, totul se petrece la imperativ: renunta la etichete! iartă şi vei fi fericit! concentrează-ţi puterea gândului şi toate dorinţele ţi se vor îndeplini!!! disciplinează-ţi mintea să trimită vibraţii pozitive, care se vor materializa! Nu contest credinţele sau ideile din spatele acestor declamaţii, ci doar atmosfera de lipsă de îndoială pe care o promovează.
Terapie prin cristale, exerciţii pentru descuierea emisferei dreapte, vindecare pe calea viselor, metode de descoperire a fiinţei luminoase, descrieri detaliate despre cum trebuie să ierţi – orice este prezentat ca soluţie miraculoasă îmi provoacă alergie.
Poate de aceea şedinţele mele preferate din Al-Anon au loc atunci când cineva îşi povesteşte îndoielile şi problemele. Un cerc de oameni întregi începem să dăm din cap – ne-am recunoscut în problemă, în nelinişti, în tortura domoală a incertitudinii. Şi de-abia atunci, datorită vulnerabilităţii noastre ieşită din ascunzătoare, ne simţim din nou oameni, din nou parte a unui grup şi din nou mai curajoşi.
Până la urmă, cred că îndoiala e ca frica, dacă nu cumva vor fi rude directe: important nu este să nu o simţi sau să te prefaci că nu ar fi acolo, ci să o priveşti în ochi şi să reuşeşti totuşi să treci mai departe.
Sau nu? Nu ştiu. O să vedem.
“Dacă te ridici de o singură dată în plus faţă de câte ori cazi, vei reuşi”, spune un proverb chinezesc.
Noi, codependenţii, cădem de multe ori. De fapt, a trebuit să inventăm un alt sens pentru cuvântul “a cădea” – nu e vorba de genunchi loviţi sau entorse, ci de a “greşi”. Greşim mult, greşim des şi parcă acum este mult mai frustrant, pentru că ne putem da seama că greşim chiar în secunda în care facem acel lucru şi nu ne putem opri.
Nu este foarte diferit, cred, de ceea ce simte un alcoolic care ridică un pahar după câteva luni după ce s-a oprit din băut şi simte, în acel moment, ce înseamnă cu adevărat neputinţa, irelevanţa voinţei, chiar şi în faţa propriei persoane.
Acesta este şi motivul pentru care le numim “căderi”. Într-o cădere, există un moment în care eşti la marginea prăpastiei şi poţi încă decide dacă să faci un pas în faţă sau să rămâi unde eşti. Dar odată ce gravitaţia a pus stăpânire pe tine, nu mai este nimic de făcut. Cazi, cazi, cazi, până ce te loveşti de pământ.
Am ajuns la pământ nu de puţine ori. Uneori simt că răul de-abia începe acolo: începe să mă apese vina, sentimentul de nereuşită, dezamăgirea, frustrările. Din nou? Iar nu am învăţat nimic? Mi-am irosit toţi anii ăştia doar ca să fac aceeaşi greşeală de începător? Chiar nu am să mă mai repar nicioadată?
Eu una, dau vina pe aroganţa mea. După perioade lungi în care îmi merge bine, parcă încep să pun sub semnul întrebării tot ce ştiu despre codependenţă. Poate toate cărţile greşesc, poate că eu sunt mai şmecheră decât toţi doctorii care au cercetat problema asta şi toţi pacienţii care au trecut prin asta. Poate că de data asta chiar am reuşit să mă repar. Poate că poţi să te vindeci din codependenţă aşa cum treci de controlul la paşapoarte: după ce ai trecut de linie eşti în siguranţă, nu se mai poate întâmpla nimic. Poate că am reuşit să păcălesc viaţa.
Nu am păcălit pe nimeni. Am reuşit doar, în cădere, în tristeţe, în depresie să mai adaug ceva la restul oalelor sparte: iluziile mele.
Oricui mă întreabă îi spun că e în regulă să greşeşti. Ştiu asta. Toate sinapsele neuronilor mei ştiu asta. Toate reţetele de a trăi fericit îmi spun asta: nu începi să te simţi mai bine până când nu ai să te accepţi pe tine atunci când te simţi rău. După atâţia ani de trăit “strâmb”, este imposibil să învăţ să trăiesc “drept” deodată – este inevitabil să greşesc.
Desigur, aşa cum oricine care a avut o cădere ştie deja, nu SIMT asta. Simt doar ruşine, neputinţă, frustrare, nerăbdare, iar toate sfaturile pe care le-am dat altora mi se par inutile şi nerelevante. Să mă ridic, auzi… ce ridicol. Mai bine mă duc la culcare !
Miracolul adevărat se întâmplă de-abia a doua zi dimineaţă, când mă trezesc şi mă ridic, la propriu, din pat. Şi de-abia după ce fac asta pot vedea că nu a fost câtuşi de puţin o cădere, ci doar un mic ocol. Cărarea e acolo unde am lăsat-o şi mă grăbesc înapoi să-mi continui drumul.
Ce faci atunci când eşti prins în aceleaşi certuri, aceleaşi schimburi de replici? Ce se întâmplă când nu poţi, sub nici o formă, să îi demonstrezi cuiva că tu ai dreptate? Dar atunci când te chinui să arăţi că ai dreptate iar cealaltă persoană o ţine pe a ei?
Noi folosim foarte des termenul de “detaşare”, dar, la fel ca majoritatea cuvintelor de care ne ciocnim în codependenţă, cuvântul capătă consistenţă doar după ce a fost practicat.
Am găsit recent expresia de “indiferenţă creativă”, un concept asemănător detaşării, propus în Psychology Today pentru re-aprinderea relaţiilor intrate în rutină.
Ca şi detaşarea, “indiferenţa creativă” presupune să te observi, să fii atent la reacţiile tale fără să te laşi purtat de ele. În certuri sau conversaţii repetitive, este uneori suficient să îţi opreşti reacţiile obişnuite şi să îl priveşti pe celălalt ca şi cum ai privi un film.
Articolul explică, în câţiva paşi simpli, cum poate fi obţinută “indiferenţa creativă” în situaţii de zi cu zi, în special în relaţii şi de ce “detaşarea” nu este echivalentă cu a nu-ţi păsa de cealaltă persoană.
Ochii sclipesc, colţurile gurii se arcuiesc singure spre urechi. Dau replici pe care nu ştiu de unde le scot, de parcă aş fi devenit subit mai inteligentă, sunt drăguţă, super-drăguţă, drăguţă ca o bomboană cu caramel. Şi de ce? Pentru că sunt pre-îndrăgostită (adică nu chiar-chiar, ci pe drum spre destinaţie).
Dacă-mi semănaţi câtuşi de puţin, sunteţi nişte persoane adorabile atunci când vă îndrăgostiţi. Râdeţi mai mult şi fără să vreţi, sunteţi spirituale, interesante, deschise şi misterioase în acelaşi timp şi, măcar în momentele de flirt şi totul pare să meargă de minune. Aţi observat cum astrele se aliniază deodată şi totul merge perfect pentru o săptămână – două până la câteva luni?
M-am întrebat deseori ce se întâmplă în acea perioadă de început a unei relaţii în care totul merge bine? Dacă trăsăturile codependenţei mele (nevoia constantă de atenţie, lipsa de încredere în sine, nesiguranţă, lipicieala extremă de cealaltă persoană) îmi cariază atât de tare orice relaţie, de ce totul merge atât de bine la început?
Cu ocazia noilor mele sclipiri din ochi, am ocazia perfectă să aflu răspunsul.
În fazele de început ale unei relaţii, tot ce au de oferit codependenţii este foarte apreciat. Atenţia permanentă pentru celălalt, de exemplu, generozitatea fără limite, capitularea fără ifose în faţa cerinţelor celuilalt sunt toate defecte de care încercăm să ne descotorsim, cu greu, timp de ani buni. Dar în acest context sunt calităţi de apreciat. De-abia în fazele mai târzii ale relaţiei, atunci când celălalt are nevoie de independenţă şi îşi doreşte să fie el însuşi, de-abia atunci toate simptomele codependenţei devin problematice.
Mai mult de-atât, într-o seară în care stăteam întinsă pe pat, incapabilă să nu zâmbesc, m-am oprit să-mi scanez mintea euforică. De ce eram aşa de fericită? Sunt în continuare singură, cariera nu are aripile pe care le visam în urmă cu cinci ani, despre sănătate v-aş spune dar nu m-am verificat de mult timp – cu alte cuvinte, viaţa nu mi se schimbase defel, la nivel practic. Şi totuşi zâmbeam, fix înainte să adorm, de parcă tocmai aş fi câştigat Premiul Nobel.
Adevărul este că zâmbetele şi fercirea provin cu totul din propriile gânduri. Când mi-am privit mintea, am constantat un lucru surprinzător: nu am găsit nici măcar un firicel de gând negativ. Visele, fanteziile, amintirile de peste zi, îmbrăcate într-o auroră de optimism, nu lăsau nici un pic de loc pentru altceva. Nici resentimente, nici gânduri furioase, nici măcar un pic de îndoială – nici o gaură neagră care să-mi înghită toate bucuriile.
Nu tot timpul îmi pare rău că sunt codependentă. Îmi place cine sunt atunci când mă îndrăgostesc şi acum ştiu de ce – pentru că mi se şterg, măcar pentru un timp, toate îndoielile şi toate anxietăţile. Pentru că nu mă mai îndoiesc de mine şi nu mi se face frică, din cinci în cinci minute, de faptul că cineva mă va cunoaşte cu adevărat şi mă va părăsi, speriat de ce vede.
Ar fi frumos să locuiesc în starea asta permanent, dar ştiu că nu e nici posibil, nici sănătos. Sper totuşi să găsesc o modalitate să îmi pot păstra măcar resturi de încredere, optimism şi generozitate, să mă aştepte în interiorul meu şi când mi se va termina euforia.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments