You are currently browsing the monthly archive for July 2011.
De-abia acum înțeleg zâmbetul terapistei mele în urmă cu trei ani.
– Spune-mi mai multe despre tine.
– În general eu sunt veselă. Veselă și bine-dispusă și îmi place foarte mult că pot să îi fac pe oamenii de lângă mine să se simtă bine, să râdă.
– Tot timpul? sprânceană ridicată
– Nu TOT timpul. Problema e că am uneori așa niște stări, mă apucă un fel de… disperare. Și sunt tristă. Și nașpa, știi? Antisocială. Nu are chef nimeni să stea cu mine atunci când sunt așa.
– Și care este scopul tău? întrebare capcană
– Păi, să fiu mereu Sara aia veselă, asta vreau. Să fiu veselă și să-i fac pe ceilalți să se simtă bine. TOT timpul.
– Zâmbet
Și acum să vă explic.
Trebuie să vă mărturisesc că încă de când am început să – zic eu – îmi tratez codependența am trăit aproape într-o spaimă continuă. Mă schimb vizibil și nu întotdeauna mi se pare că ar fi în bine.
Am zile întregi în care mă uit în urmă, la viața mea cea dinainte, la zâmbetele din fotografii, la toate lucrurile pe care le făceam cu ușurință (pentru alții) și mă întreb dacă nu cumva îmi era mai bine decât acum.
Acum mă simt mai tot timpul ca o zdreanță a persoanei care am fost. Cariera, viața personală, banii – toate stau pe loc, în zilele bune în care nu o iau la vale. Am devenit, pe drumul ăsta al recuperării, o persoană extrem de serioasă și tăcută și am momente în care până și eu mă mir din ce nimicuri pot să mă irit și să răbufnesc.
Nu mă mai grăbesc să îi judec pe alții, dar asta mă face extrem de plictisitoare la țigară, acolo unde se schimbă micile bârfe. Mă uit cu atenție asupra situațiilor și decid cât de mult pot controla eu din situație și acolo unde mi se pare că m-aș agita degeaba mă opresc – și atunci frizez indiferența. Am grijă să nu mă mai voluntariez să duc la bun sfârșit treburile altora și îi las să trăiască pe deplin responsabilitatea lucrurilor la care s-au angajat, iar asta mă face să fiu o foarte morocănoasă colegă.
Închipuiți-vă schimbarea: de la o ființă mereu gata de o tumbă pentru a face cuiva pe plac la o persoană care spune “Nu” și nu se mai aruncă cu capul înainte în orice proiect.
Am prieteni buni care îmi spun că nu mă mai recunosc și de fiecare dată când le aud reproșul din glas îmi vine să mă lepăd de noua mea personalitate ca de o piele bronzată temporar. La ce îmi folosește dacă râd mai puțin? Dacă prietenii mei mă iubesc mai puțin? Dacă simt că trăiesc mai puțin și că toate îmi merg rău? La ce îmi folosește tot efortul ăsta de a-mi învinge codepenența?
Fără să îmi dau seama, primisem răspunsul în fiecare zi din ultimii trei ani. Știți rugăciunea de seninătate?
“Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba
Curajul să schimb ceea ce pot
Și înțelepciunea să le deosebesc.”
Fusesem atât de ocupată să mă descurc bine la capitolul “seninătate” încât uitasem complet de partea de “curaj”. Pentru ce este nevoie de curaj, la urma urmei? Pentru toate lucrurile de mai sus: ai nevoie de curaj să înfrângi dezamăgirea celor care te cunoșteau altfel, să îți înfrângi propria frică de a fi altfel și, mai ales, să riști să pierzi afecțiunea aceea cu greu câștigată din codependență în schimbul dreptului de a fi tu însuți.
Și dacă am de ales între a fi eu însămi – din când în când antipatică, supărată și încruntată – sau a fi o (altă) persoană mereu bine dispusă, atunci am nevoie de imensul curaj de a alege varianta A.
Acesta este lucrul pe care terapista mea îl știa de la prima noastră întâlnire și motivul pentru care a zâmbit când a auzit că vreau să fiu permanent veselă. Era echivalentul cu a munci 24/24 pentru a câștiga iubirea celorlalți.
Astăzi înțeleg și eu și, trei ani mai târziu, îmi permit să zâmbesc.
A man is walking along a cliff and all of a sudden he loses his balance, slips and falls off. Fortunately he has the presence of mind to grab onto the ledge, and is hanging there for dear life. He hangs and hangs and finally he yells out, ‘Is there anybody up there who can help me?’ But there is no answer. He keeps calling and calling, ‘Is there anybody up there who can help me?’ Finally this big bellowing voice calls back, ‘This is God, I can help you, just let go and trust.’ Next thing you hear is, ‘Is there anybody else up there who can help me?’
Sunt bună prietenă cu un băiețel care are sub un an și învață să meargă. Deocamdată, nu se pricepe foarte bine, dar compensează prin entuziasm. După câțiva metri, acoperiți cu repeziciune se prăbușește în brațele mamei, incapabil să se oprească prin forțe proprii. Când cade din picioare, ne privește cu o mutră simpatică și atât de lipsită de orice frustrare sau nervozitate, încât am devenit fana lui numărul unu.
Îmi doresc, din tot sufletul, să îmi tratez propriile căderi ca prietenul meu de un anișor.
Ce înseamnă, de fapt, o “cădere”? Este un termen folosit mult în terapia dependențelor care înseamnă să îți reiei un obicei prost. Prima țigară, după câțiva ani de lăsat de fumat; un pahar, mereu doar acest singur pahar, în cazul alcoolicilor sau, în cazul codependenților să revii la o atitudine mai veche spre care știi că nu e bine să te întorci.
Unul dintre cele mai proaste obiceiuri ale mele era faptul că trebuia să știu. Să știu cu siguranță unde este X, ce face Y, despre ce au vorbit între ei și cum mă afectează asta pe mine. Este adevărat, sunt lucruri pe care le învățăm din copilărie ca să pară că viața conține mai puțin necunoscute – mama se ducea să-l caute pe tate prin crâșme ca să-l vadă cu ochii ei și să știe. Dar codependența este ceva ce a răspândit nevoia asta, ca o molimă, spre alți oameni. Spre iubiți, prieteni, colegi.
Mi-a fost greu să mă împac cu gândul că oamenii decid singuri cât de mult se dezvăluie în fața mea. Mi se părea semn de neprietenie sau chiar dușmănie să nu mi se povestească tot. Așa că, timp de câțiva ani, am luptat împotriva nevoii de a ști tot așa cum alcoolicii se luptă cu nevoia de a bea un pahar.
Let go and let God. Live and let live – două slogane aproape intraductibile în limba română, pe care le-am spus de sute de ori în capul meu ca să mă opresc din a-mi băga nasul unde nu-mi fierbe oala.
“Căderea” am avut-o săptămâna trecută, când a TREBUIT să știu. A fost o experiență atât de ciudată, încât îmi vine aproape să o asociez cu o ieșire din corp, deși nu a fost nici o bucățică de paranormal implicată. Ce ciudat este să fii conștientă că nu trebuie să faci ceva, dar totuși să faci. Cât de străină mi-am părut mie însămi în timp ce mintea mea făcea calcule și croia modalități în care puteam să aflu. Cât de clar s-a văzut urâtul din mine scos la lumina zilei de acolo de unde fusese ascuns atât de mult timp.
Partea cea mai grea la o cădere este fix capacitatea de a te vedea clar în acele momente și de a ști cât de mult greșești. Iar rușinea și vinovăția te copleșesc instant și devii pe loc cel mai aspru judecător al tău.
Și ce este de făcut “după”? Am plâns, o bucată. Mi-am făcut mii de reproșuri că nu am învățat nimic, o altă bucată. Am încercat să mă încurajez, dar totul a sunat atât de fals în capul meu încât am lăsat-o baltă.
Până la urmă, m-am împăcat cu gândul că pot fie să mă opresc pentru totdeauna, fie să mă ridic și să merg mai departe pe drumul pe care l-am început. Până la urmă, ce s-ar întâmpla dacă un copil, atunci când învață să meargă, ar decide după doar câteva căzături că nu va putea păși niciodată pe forțe proprii?
Revenim deci la Pasul 1.
Asta este o insemnare scurta, am sa va semnalizez ca exista un ONG intitulat
Alianta pentru Lupta Impotriva Alcoolismului si Toxicomaniilor si care, printr-un proiect eruopean, pune la dispozitia beneficiarilor sai mai multe servicii printre care:
- centre de tratament in Bucuresti si la Targoviste
- o platforma pentru discutii despre pericolele alcoolismului
- o serie de traininguri pentru personal medical / de consiliere
Sper sa ii ajute pe cei dragi voua.
Nu am fost niciodată la circ, să intru în camera aceea a oglinzilor şi să mă văd schimonosită în toate felurile amuzante sau hidoase. Dar dacă aţi fost vreodată sau aţi văzut efectul acesta în vreun film, atunci să ştiţi că exact aşa mă simt: ca şi cum îmi văd zeci de imagini distorsionate ale propriei persoane şi nu reuşesc să mă văd niciodată pe mine, cea din mijloc.
Cred că felul în care un codependent nu se poate vedea clar pe sine este unul dintre lucrurile cel mai greu de explicat, de înţeles şi de acceptat în toată această experienţă. E ca şi cum am vedea mereu tot felul de imagini ale propriei persoane, fără să reuşim niciodată să spunem care dintre ele este cea adevărată.
Fac tot felul de exerciţii de autocunoaştere şi unul dintre ele mi-a adresat astăzi o întâmplare simplă: “Care crezi că este cea mai vizibilă calitate a ta pentru ceilalţi?” Am răspuns fără să clipesc: disponibilitatea. Sunt gata mereu să ajut, să explic, să îmi las baltă treburile ca să le pot termina pe ale altora.
Pe măsură ce scriam entuziastă răspunsul acesta, mi-am dat seama că de fapt, starea spre care tânjeam era exact opusul – în weekend, în timpul meu liber fac tot ce pot să devin indisponibilă. Nu vreau să ies în oraş, nici să merg la film, nici la cumpărături, nici să port conversaţii prea adânci, ci doar să mă bucur de timpul acesta proaspăt câştigat pentru mine însămi. Să stau şi să mor de plictiseală, dar măcar să fiu eu şi cu mine, fără să ne întrerupă nimeni.
M-am uitat mai atent la cele două răspunsuri, de parcă m-aş fi uitat spre malurile unei prăpăstii. Era evident că nu puteam fi în ambele părţi deodată: ori eram disponibilă, ori nu. Aş putea accepta că uneori sunt într-o parte, alteori mă regăsesc pe cealaltă parte, dar asta nu îmi răspunde la întrebarea simplă: cum sunt când sunt eu însămi?
Nu este oare o nebunie să nu îţi poţi răspunde la o întrebare atât de alb şi negru?
De fapt, poate fi şi mai rău: să ai două răspunsuri deodată şi să nu ştii care este vocea adevărată şi care este vocea falsă. Vedeţi, pe de o parte, bunul simţ îmi spune că sunt o persoană în general de treabă şi deloc retrasă. Pe de altă parte, mai există o voce în mine pe care o ascult de când sunt mică şi care îmi este mai familiară decât cei mai buni prieteni ai mei. Este vocea care îmi însoţeşte toate gândurile şi pe care aş porecli-o “I know better”; pentru că orice mi-ar spune cineva despre mine, mai ales de bine, ea este cea care trage concluzia “las’ că ştiu eu mai bine”. Poate că nu ar trebui să îi dau crezare, dar ne cunoaştem de atât de mult timp, îmi vine greu să cred că m-ar minţi. Şi, în plus, dacă nu este ea vocea mea, atunci de ce nu mai aud nimic altceva în plus?
Cam aşa arată o conversaţie obişnuită din capul meu – o minge de ping-pong între tot felul de versiuni ale mele. Tot citesc despre “eul adevărat” al altor oameni şi nu reuşesc să îmi închipui cum ar fi să ştii răspunsul la toate întrebările despre propria persoană. Şi-mi mai închipui cum ar fi răspuns un codependent la întrebarea din Scrisoarea a Treia:
– Tu eşti, Mircea?
– Păăăi, hmmm, chiar aşa, oare sunt eu însumi sau altcineva?
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments