You are currently browsing the monthly archive for August 2012.
În Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite este prevăzut dreptul la căutarea fericirii. Se numeşte “inalienabil” pentru că, la fel ca şi viaţa şi libertatea, nimeni nu are voie să îl fure. Dar poate fi cedat.
Să renunţi la propriul drept la fericire este o chestie subtilă şi se petrece pe neobservate, cam aşa cum nu poţi băga niciodată de seamă cum le creşte părul prietenilor cu care te vezi zilnic.
Poate să înceapă cu a rămâne acasă în loc să ieşi cu prietenii, ca să nu rămână celălalt “singurel”. Invers, poate să presupună ieşitul în oraş când nu ai poftă decât să citeşti o carte şi să bei un vin, pentru că “nu se cuvine” ca celălalt să meargă singur. Până să te dezmeticeşti, renunţi la o mulţime de bucăţele din tine – la ieşitul cu prietenii (tăi), la mâncarea preferată, la un serial în favoarea altuia, la visele tale incompatibile cu ale lui, la aspiraţii care nu se pot mula perfect pe ale lui. Fără să îţi dai seama, ajungi să trăieşti, în loc de viaţa ta, o viaţă pe care o cer alţii de la tine.
Când am ajuns prima dată în viaţa mea pe scaunul psihologului eram supărată rău. Viaţa mea era tristă, foarte grea, plină de ghinioane, sau cel puţin aşa povesteam eu printre lacrimi. Mă aşezasem destul de comfortabil în situaţia mea de fiinţă năpăstuită şi deja nu mai făceam nimic să ies din situaţie, dar deveneam din ce în ce mai profesionistă în a mă plânge. Problema era că fusesem o persoană foarte veselă şi iată, nu mai eram. Când am fost întrebată ce îmi doresc şi care este scopul meu în terapie, am răspuns:
Să fiu din nou veselă!
Tot timpul?
Tot timpul!
Şi psihologul a dat din cap, fără să zică nimic, aşa cum numai psihologii ştiu a face.
De atunci am înlocuit dreptul la fericire cu dreptul la veselie, sub drapelul căruia am continuat să îmi duc viaţa. De râs am râs, mi-a ieşit foarte bine, cam aşa cum hăhăie necontrolat la stres. De zâmbit am făcut-o cu gura până la urechi, până mi-au obosit obrajii. Şi nici măcar atunci n-am lăsat colţurile în jos, pentru că asta ar fi însemnat că eu sunt supărată. Iar a fi supărată era ceva rău. Era ca şi cum aş fi fost din nou deprimată. Iar asta era ceva rău, pentru că doar hotărâsem o dată şi pentru totdeauna că trebuie să veselă şi punct.
Dacă se întâmpla să fiu tristă intram în panică de-a dreptul, pentru că devia de la “linia de partid”. Supărările pur şi simplu nu mai aveau ce să caute în capul meu – toleranţă zero. Ajunsesem în extrema opusă, în care îmi cedasem dreptul la fericire de dragul afişării veseliei.
Abia recent am reuşit să îmi accept tristeţile aşa cum sunt ele. Nu le răspund de fiecare dată când îmi bat la uşă, dar atunci când e nevoie, pot să le las să intre şi să stea în mine câte un pic. Pot să pun capul în pământ şi să spun că sunt tristă, ştiind că nu va fi mereu aşa. Şi cred că doar acum, când mi-am acordat pe deplin dreptul să fiu tristă din când în când, îmi pot permite să trăiesc fericirea în restul timpului.
Când intru într-o librărie, mă abţin cu greu să nu cumpăr toate cărţile de dezvoltare personală sau despre codependenţă. Parcă trebuie să ştiu neapărat câte ceva şi despre terapia arborelui genealogic, şi despre vindecarea copilului interior, şi despre echilibrul în relaţii, şi despre meditaţie. Parcă îmi vine să nu mă apuc de treabă efectivă până ce nu le-am citit pe toate, pentru că na – ar fi ca şi cum m-aş apuca să montez un tractor înainte să citesc instrucţiunile. Şi apoi, sunt convinsă că tot ce îmi lipseşte ca să încep să mă schimb este să ştiu de fapt EXACT ce am de făcut, nu? NU!
“A citi despre o problemă este ca şi cum ai citi un ghid turistic. Găsim acolo sugestii despre ce trebuie să vizităm, ce să evităm şi alte ponturi. Dar a citi cartea nu este acelaşi lucru cu a călători acolo. La fel este şi în cazul dezvoltării personale. Informaţia este esenţială. Schimbarea este experenţială.
Putem să avem o grămadă de informaţii despre cum să ne definim limitele, dar tot este nevoie de acele situaţii derutante şi dureroase care să ne ajute să ne înţelegem propriile limite. A citi enciclopedii întregi despre ce înseamnă să controlezi sau să ai griijă de gină nu este un înlocuitor pentru ceea ce ne învaţă un fiu dependent de droguri sau o nevastă alcoolică despre ce înseamnă acceptarea şi detaşarea. “
din Melody Beattie, The New Codependency
Asta ca să vedeţi că tot dintr-o carte am aflat-o.
Una dintre plângerile cele mai frecvente ale membrilor noi de la grupul meu de Al-Anon este aceea că nu ştiu să îşi asculte vocea interioară. Cei mai mulţi susţin pur şi simplu că nu o au. Eu sunt, dacă îmi permiteţi un mic paradox, un fel de purtător de cuvânt al lipsei vocei mele interioare. Din punctul meu de vedere, mă înscriu în rândul oamenilor handicapaţi de voce interioară, aşa cum există oameni handicapaţi de o mână sau de un picior.
Sinceră să fiu, nici nu înţeleg prea bine cum stă treaba cu vocea interioară. Adică ar trebui să fie aşa, ca un fel de halucinaţie auditivă? Ca un îngeraş şi un drăcuşor care se ceartă înăuntrul meu? Ca un vacarm poate sau, dimpotrivă, ca o linişte de peisaj montan? Cărţile de self-help nu sunt de nici un ajutor în privinţa asta.
De exemplu, nu pricep de ce am atâtea întrebări şi, când mi le adresez, regăsesc nu un răspuns, ci doar ecoul aceleiaşi întrebări:
– Să plec?
– Să plec????? Mi se răspunde, parcă mai intens şi mai nelinştit.
Mă enervează la culme membrii mai vechi din Al-Anon care zâmbesc cu doar un colţ de gură care ne aud pe noi, lipsiţii de voce interioară. Au învăţat să fie delicaţi, aşa că nu ne râd în faţă. Ne privesc cu privirea aceea senină, de invidiat, la care am impresia că eu nu am să ajung niciodată, şi ne spun ca un disc stricat: “Veţi înţelege”.
Astăzi cred că am dobânit un milimetru de înţelegere.
M-am aşteptat ca vocea mea interioară să fie ca un extraterestru care-mi dezvăluie tehnologii secrete. Dar dacă, în loc de răspunsuri şi informaţii, vocea mea interioară îmi vorbeşte de fapt prin întrebări?
– Să plec?
– Să plec???? Mi se aude vocea…
Poate că răspunsul nu constă în ceva ce să îmi fie şoptit în ureche. Poate că vocea îmi transmite că este treaba mea să fac în aşa fel încât să aflu care este răspunsul la întrebările importante, că este datoria mea faţă de mine “să plec”, măcar să văd ce se întâmplă.
Poate că adevărata mea greşeală a fost să mă aştept ca ceva din mine să facă tot felul de calcule complicate şi să îmi indice soluţia perfectă, un curs al acţiunii care să îmi garanteze că nu am să eşuez. Dar uit mereu că aşa ceva nu există.
Atunci când îmi pun aceeaşi întrebare, la nesfârşit (de vreo şapte-opt ani, în cazul meu), poate că este cazul să recunosc acea întrebare ca un ţipăt al vocii mele interioare. Şi cred că este adevărat, ca la un examen: atunci când înţelegi întrebarea, răspunsul este pe 90% evident.
Bine, recunosc. Devin moale ca o omletă când vine vorba de Jocurile Olimpice. Sunt unul dintre acei spectatori, care, în loc să mănânce seminţe şi să înjure mult, se trezeşte lăcrimând când se ridică un steag pentru medalia de aur, al unui stat care nici măcar nu este al lui, al unui sportiv de care n-a auzit niciodată, pentru un sport de care nu-i pasă, cum ar fi badmintonul sau aruncarea discului sau judo. Mie mi se pare pur şi simplu frumos să reuşeşti.
Anul acesta am urmărit altfel Jocurile Olimpice. Mă uit nu doar pentru spectacol, ci pentru multele lucuri pe care le pot învăţa despre cum se poate trăi o viaţă.
Nu există decât limitele pe care ţi le creezi tu. Există o imagine care face înconjurul lumii, a atletului fără picioare care a alergat în cursa de 400m. Oscar Pistorius este un alergător sud-african, cu ambele picioare amputate, care şi-a dorit, a muncit şi a reuşit să se califice într-una din cele mai dificile probe ale olimpiadei. Exemplul lui de ambiţie este cel mai cunoscut, dar nu este singurul. Trăgătorul cu arcul orb, alergătorul la marton care curăţă toalete, oameni care au înfrânt probabilităţile, opiniile celorlalţi şi orice alte obstacole apărute în faţa lor. Puteţi citi mai multe poveşti inspiraţionale aici.
Dacă este prea uşor, ai greşit bătălia. Cred că sportivii reuşesc nu pentru că este uşor, ci pentru că se luptă din greu. Eu una mă trezesc atât de des plângându-mă despre cât de dificile sunt de făcut lucrurile – şi când spun asta mă refer la cât de greu este să fac sarmale sau cât greu îmi vine să le spun prietenilor ce gânesc. Când ascult poveştile celor de pe podium, nimeni nu vorbeşte despre cât de uşor a fost. Se vorbeşte în schimb despre cât de dimineaţă se trezesc ca să lucreze pentru scopul lor, ce diete dure urmează, cât de greu le-a fost să piardă şi să se ridice din nou, câte sacrificii au făcut încă din copilărie. Nu spun că orice trebuie să fie o bătălie, doar că dificultatea face parte din regulile jocului şi că nu trebuie să îi permitem să ne declare înfrânţi.
Frica de eşec opreşte bucuria încercării. La fiecare sport olimpic, cea mai grea probă mi se pare cea de a te prezenta sub ochii a mii şi zeci de mii de oameni, cu nimic altceva decât ce ştii să faci. Mă gândesc la toate lucrurile pe care am renunţat să le fac de teama ridicolului, a eşuării şi mai ales din frica de a fi compătimită. Mă gândesc la obsesia de a ţine secrete ţelurile mele adevărate, ca să nu trăiesc în văzul tuturor umilirea de a nu le putea îndeplini. Dacă oricare dintre cei prezenţi la Olimpiadă ar fi procedat la fel ca mine, nu ar mai fi ajuns acolo. Au curajul să spună cu voce tare că îşi doresc medalia de aur, iar înaintea încercărilor de care le este frică cer ajutorul publicului. Uneori reuşesc, alteori nu, dar nimeni nu se dizolvă de ruşine aşa cum îmi închipui eu că aş face eu în faţa unei ratări. În cazul eşecului, cei mai mulţi regretă că nu au câştigat, dar nimeni, absolut nici unul dintre ei, nu declară că îi pare rău că a încercat.
Nimic nu se termină până se termină. Lucrurile pot să meargă bine, dar pot să meargă şi rău. Poţi să ai o zi bună sau o zi proastă, poţi să câştigi jumătate din război, apoi să pierzi fulgerător, dar singurul mod prin care eşecul este garantat este să renunţi. Am văzut sportivi plecând de pe ultima poziţie şi ajungând pe prima şi am asistat la meciuri care păreau jucate din primele minute şi întoarse, prin simpla încăpăţânare de a nu renunţa.
Ocupă-te 100% de jumătatea ta. Unii sportivi au Biblia cu ei, alţii trebuie să asculte melodia preferată înainte de probă, alţii poartă aceiaşi papuci pe care i-au avut când au câştigat într-o ediţie precedentă sau au un ritual neschimbat sau meditează cu privirea fixă. Cu toţii ştiu că rezultatul final nu va depinde doar de ei, ci şi tot felul de lucruri în faţa cărora sunt neputincioşi – ceilalţi sportivi, publicul, atmosfera, noroc, energii sau sprijin divin dacă sunt mai spirituali. Ce mai au în comun este că asta nu îi opreşte niciodată să facă tot ce le stă în putere pentru a obţine victoria. Până la urmă, tot ce putem face este să dăm ce e mai bun din noi şi să sperăm că este suficient.
Dacă suntem norocoşi, la fel ca Oscar Pistorius, suficientul nostru poate face istorie pentru alţii. Dacă nu, măcar să putem purta acea conversaţie, să spunem acel NU, să avem curajul să ne arătăm vulnerabilitatea acelei persoane, să spunem acel “Te iubesc” care ne înfricoşează, să începem acel lucru despre care ieri spuneam că îl facem mâine. Asta ar trebui să fie suficient.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments