You are currently browsing the monthly archive for March 2013.
Am momente în care mă opresc din orice gândesc şi mă uit în jur. Femeia de lângă mine, tunsă ieri la stilist, cercei asortaţi perfect cu bluza, vorbeşte despre spa-uri. Unde este mai mult spaţiu, dacă este şi saună sau nu, de care anume, cât de bine se face masaj într-o parte sau alta, vorbeşte cu o competenţă perfect articulată. Femeia din faţa mea o ascultă. Întâmplarea face că şi ea a fost la coafor, să îşi schimbe culoarea la păr. Ruginiul o prinde foarte bine. Bărbaţii lor, de o parte şi de alta, vorbesc în cruciş despre aparate foto şi ceva ce se cheamă filtre. Sunt bune pe ceaţă, sau pe ploaie, sau în încăperi, dar pentru încăperi slab luminate ai nevoie de blitz de nu-ştiu-care.
Ei sunt prietenii mei. Dar acum sunt nişte străini dintr-o altă viaţă, care vorbesc despre lucruri dintr-o altă viaţă.
Eu tac. Eu nu pot să vorbesc, pentru că îmi simt gândurile atârnând greu în stomac, înnodate în cel mai mare haos. Încerc să le iau, fir cu fir, să le lipesc cumva de realitatea plutitoare de pe lângă mine, şi nu văd nimic ce s-ar potrivi.
Ultima dată când am vorbit cu tatăl meu îşi pierduse toate actele de identitate şi nu putea să îşi mai ridice pensia; de câteva săptămâni nu ştiu nimic de el. Mama se tânguie la telefon că nu mai suntem prietene, aşa cum eram când aveam eu cinci ani, şi că mereu îi spun că nu am nimic de zis. La locul de muncă, acolo unde îmi petrec jumătate din viaţă, totul merge din bine în mai bine: colegii mei ar avea nevoie cu toţii de câte un psihiatru personal, şefa de un masaj de relaxare în fiecare dimineaţă, iar şefii ei ar beneficia de un curs serios despre cum să nu îţi alungi angajaţii cu mârlănie. Oricum, pe mine nu m-ar putea alunga. Eu stau ţintuită locului de o frică de necunoscut, atât de veche în mine încât ţin minte că de mică îmi era frică să schimb şi grădiniţa. Sunt atât de plictisită să am inima frântă, încât mi-am pierdut instinctul de a mă îndrăgosti.
Nu am nici o legătură cu străinii de lângă mine, cu întâmplările de lângă mine. Uneori am impresia că este pur şi simplu o greşeală, că s-a produs undeva o încurcătură administrativă, că am primit accidental viaţa altcuiva în locul fabuloasei vieţi pe care contam. Poate că o să mi se ceară scuze oficiale şi, pentru a repara greşeala, serviciul de relaţii cu clienţii o să-mi ofere, bonus, 24 de ore de celebritate sau avionul meu personal sau un câştig mai acătării la lotto.
Îmi dau seama că asta nu se va întâmpla, cel puţin nu în viaţa asta.
Mă întreb ce anume am făcut, pe ce cărări anume am luat-o eu să ajung în punctul ăsta. Pentru câteva secunde, îmi este foarte comod să mă prefac că nu ştiu, că eu vin din alt scenariu, că nu am avut nici un rol în ceea ce mi se întâmplă.
Apoi îmi aduc aminte apoi de un slogan preferat din Al-Anon: “Faci la fel, păţeşti la fel”. Şi să nu faci nimic, este tot un fel de a face – presupune să te laşi dus de gravitaţie, în jos, fără să te împotriveşti de fel.
Laşitatea, pesimismul, fricile, împietrirea, lenea, mediocritatea, lăudăroşenia, orgoliul, încăpăţânarea stau toate adunate în stomacul meu şi îşi privesc, cu satisfacţie, opera.
Atunci când aflu că cineva a emis un comentariu răutăcios despre mine şi gândul ăsta îmi tot apare şi-mi dispare din minte ca un ţânţar enervant, aşa ştiu că încă sunt codependentă.
Codependenţa doare cel mai tare acasă – acolo ne ciocnim de alţii, acolo ne certăm, acolo suntem exasperaţi, acolo am face orice să meargă lucrurile mai bine. Dar poate nici locul de muncă nu poate fi neglijat. Ne petrecem acolo între 8 şi 10 ore, adică mai bine de jumătate de zi, iar codependenţa nu o lăsăm cuminte în bucătăria noastră de-acasă. La serviciu este mai subtilă, mai deghizată în alte metehne – cum ar fi dependenţii de muncă, minuţioşii, managerii nesiguri pe ei etc.
Pentru că reprezintă o parte atât de importantă din viaţa noastră, avem talentul de a găsi oameni, situaţii şi relaţii care să ne amintească din ce în ce mai mult de acasă. Şi, chiar dacă lucrurile pot începe foarte bine pentru un codependent la locul de muncă, lucrurile se pot deteriora cu uşurinţă în timp, tocmai pentru că ne ies la iveală toate metehnele din alte relaţii ale noastre.
Există câteva idei toxice pe care tindem să le avem şi care pot otrăvi până şi cel mai plăcut loc de muncă. Ele sunt preluate din The Complete ACOA Sourcebook: Adult Children of Alcoholics at Home, at Work and in Love.
[Copiii adulţi, pentru cei care nu ştiu sau au uitat, sunt acele persoane care au crescut lângă alcoolici sau într-o familie cu probleme, care nu le-a permis să se dezvolte emoţional. Cu alte cuvinte, copiii adulţi au fost codependenţi de mici şi continuă să fie aşa, chiar dacă în viaţa lor nu mai există alcoolici.]
Dacă nu mă înţeleg cu şeful, este din cauza mea : suntem convinşi că am făcut noi ceva greşit, că ne lipseşte nouă ceva, că avem în noi ceva foarte respingător care îl determină pe şef să nu se înţeleagă cu noi. Rareori ne întrebăm dacă am încercat cu adevărat tot ce se putea, şi dacă nu cumva nu ne-ar fi mai bine în altă parte. Poate că şeful nostru ne aduce aminte de o figură autoritară din copilărie?
Dacă nu sunt productiv, nu sunt bun de nimic: pentru că ne considerăm lipsiţi de valoare, tot încercăm să o probăm. Avem impresia că trebuie să contrazicem, prin zel, energie, competenţă, şoapta pe care o auzim mereu interior: “nu eşti bun de nimic”.
Dacă nu sunt potrivit pentru cariera pe care ar trebui să o am, înseamnă că este ceva în neregulă cu mine: de câte ori nu i-am crezut pe ceilalţi când ne-au spus că am fi excelenţi doctori / avocaţi / ingineri. Poate că ne-am şi ales cariera în funcţie de ceea ce ne-au spus, pentru că în opiniile noastre cu siguranţă nu puteam avea încredere. Aşa că ajugem să nu ne mai simţim la locul nostru, dar nici să avem vreo idee despre drumul profesional care ni s-ar potrivi cu adevărat. Şi atunci? Sfatul autorilor este să încercăm, să experimentăm, chiar dacă nu suntem siguri că vom reuşi.
Mi-e teamă să nu afle că sunt incapabil: indiferent de nivelul nostru de profesionalism, avem credinţa secretă că într-o zi cineva ne va descoperi şi ne va demasca, arătându-ne cum suntem de fapt. Nişte incompetenţi. Ba chiar, uneori ne mirăm cum de ceilalţi nu îşi dau seama.
Mi-e teamă să nu îşi dea lumea seama că nu merit să am această slujbă: pentru că suntem obişnuiţi fim acoperiţi de ruşine, să ne considerăm nişte persoane îngrozitoare din cauza a ceea ce s-a întâmplat în familia noastră, avem impresia că nu merităm nimic bun. Sentimentul acesta apare chiar în momentele cele mai bune pentru cariera noastră, când suntem înconjuraţi de oameni care apreciază ceea ce facem, ne respectă şi ne pun în valoare – în faţa lor, ajungem să ne autosabotăm, să insistăm că nu este aşa şi, dacă nici asta nu funcţionează, să îi evităm, jenaţi.
Dacă zic NU, voi fi înlocuit: copiii adulţi acceptă foarte multe, pentru că sunt convişi că orice “nu” le va fi fatal
Orice merge rău este din vina mea, orice merge bine este noroc chior: “oricine ar fi putut să facă asta în locul meu” sau “a fost o nimica toată”, acestea sunt replicile cu care înlăturăm orice laudă pentru un lucru bine făcut. Pe de altă parte, orice nemulţumire a şefilor are cu siguranţă legătură cu noi, chiar dacă nu era responsabilitatea noastră, chiar dacă a greşit de fapt altcineva.
Ar trebui să pot face orice mi se cere: atunci când ni se cere să facem ceva ce nu ar fi în mod normal treaba noastră, noi ne întrebăm “oare pot să fac asta?”. Restul se întreabă “oare este normal să mi se ceară asta?”
Nu pot să îi cer sprijinul şefului meu: asta ar demonstra că nu pot să mă descurc singur, şi, în plus, i-aş mai pune o povară pe umeri, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când le ceream ajutorul părinţilor mei
Ar trebui să pot să repar orice problemă: dacă ceva se întâmplă, din vina noastră sau nu, noi ne oferim să îndreptăm lucrurile. Mai punem nişte bani de la noi, stăm un pic peste program, facem noi un scurt ocol în drumul spre casă. Rezolvăm noi cumva.
Sunt şi eu infestată de credinţele astea. Îmi fac viaţa mai grea în fiecare zi la muncă, dar îmi oferă un motiv bun să îmi tratez codependenţa nu doar în situaţiile unde este evidentă, ci şi acolo unde este subtilă şi poate, nevăzută, să facă stricăciuni.
Pe oriunde îmi întorc capul, aud despre “gândire pozitivă”. Pentru sezonul 2012-2013, gândirea pozitivă este pe mare val, cel puţin în materie de dezvoltare personală. Aproape că nu pot să citesc vreo carte sau să urmăresc vreun site fără să aud: “dacă trimiţi energii pozitive în Univers, Universul îţi va răspunde la fel, înzecit”.
Există cel puţin două serii best-seller care promovează această idee – Legea Atracţiei şi Secretul, cărţi care au cunoscut un succes enorm. Ideea pe care o promovează în multe-multe pagini sună cam aşa: întâmplările din viaţa noastră, bune sau rele, sunt “chemate” de gândurile noastre.
Iniţial ideea m-a revoltat, apoi mi s-a părut de-a dreptul de bun simţ. De exemplu, când sunt nervoasă sau supărată, tind să abordez oamenii mai agresiv. Îi suspectez, îi pun la punct, le răspund la “bună ziua” cu “poate pentru unii…” E normal să mi se răspundă la fel, apoi să se ajungă la certuri sau tensiune, apoi la motive încă şi mai importante de supărare. Atitudinea mea (interioară) a provocat un întreg domino de întâmplări exterioare.
Am simţit pe pielea mea şi ce înseamnă să abordezi lucrurile invers: eşti o persoană plăcută, căutată de ceilalţi, colaborările încep mai uşor şi mai firesc. Celor care zâmbesc li se întâmplă lucruri bune. Şi poate că asta nu este tocmai o întâmplare.
Pot fi folosite aceste idei ca nişte linii de comportament zilnic? Pot deveni o filosofie de viaţă? Eu cred că da, cu două condiţii: să nu fie transformate într-un optimism tâmp, în care refuzi să accepţi lucrurile nu-tocmai-roz din propria viaţă. A doua condiţie ar fi ca, până la urmă, scopul fiecărei persoane să fie sinceritatea cu sine. Tristeţea să fie lăsată să fie tristeţe adevărată. Lacrimile să curgă, dacă este cazul. Furia să fie privită în faţă, dacă există.
Important este ca în tot acest morman de emoţii să existe undeva un mic grăunte luminos de convingere că lucrurile se vor aranja, că va fi bine, iar asta este uneori mai mult decât suficient să readucă optimismul în suflet.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments