Monthly Archive

Scriam că în ultima relație, ca niciodată, m-am străduit să fac lucrurile de care îmi era frică. Am încercat, cu alte cuvinte, să iubesc mai puțin codependent și mai mult autentic, în armonie cu cine sunt cu adevărat și ce simt cu adevărat.

„Am încercat” înseamnă că nu am reușit mereu.

Dintre toate lucrurile care nu mi-au mers bine, cel mai prost mi-a mers despărțirea. Și, înainte să povestesc despre cum totuși gestionez diferit situația (așa cum am promis aici), vreau să scriu despre cum au mers exact la fel ca alte dăți. Adică prost. De parcă nu aș fi învățat nimic.

În primul rând, mi-a fost frică de despărțire din primul moment. Am simțit-o inevitabilă și am așteptat-o aproape la fiecare conversație. Atunci când trecea câte o conversație în care nu fuseseră pronunțate îngrozitoarele cuvinte, mă simțeam ușoară și fericită, așa cum am scris aici. Dura câteva zile, apoi o luam de la capăt. Eram convinsă că următoarea conversație va fi ultima.

A fost o tortură auto-aplicată și absolut nenecesară. Lucrurile s-ar fi încheiat oricum, probabil în același moment, indiferent dacă îmi era frică de asta sau nu. 

În ultima conversație am fost codependentă 100% și mi-e ciudă pe asta. Aș fi putut să fiu furioasă, tristă, răzbunătoare, ranchiunoasă, sinceră, inurioasă, trădată, geloasă, uimită, șocată, cicălitoare, absurdă, nebună, plângăcioasă, ironică, sarcastică. Dar nu. Am fost „drăguță”. 

Am fost cea mai drăguță și mai înțelegătoare persoană părăsită vreodată în istoria omenirii. I-am urat fericire. I-am zis că nu-i nici o problemă. I-am zis să nu se simtă vinovat. I-am zis că ne vedem acuși, ieșim în oraș și mai bârfim. 

Am fost codependentă pentru că am avut grijă mai mare de sentimentele lui decât de ale mele. Am fost codependentă pentru că cea mai mare grijă a mea a fost să „ies bine” din toată conversația. Am fost codependentă pentru că în interiorul meu urlam de tristețe și ce am scris a fost o minciună. Am fost codependentă pentru că tratam lucrurile ca pe o bătălie și nu voiam să fiu eu cea care „pierde”. Și din codependență, din frica de a nu fi și mai abandonată decât am fost deja, am lăsat relația să atârne în acel fir de ață al lui „ne vedem acuși”. 

Simt acum cum acel fir de ață mi-e transformat în ștreang și petrec cel puțin 50% din gândurile mele întrebându-mă cât de bine sau cât de rău ar fi să-l sun să-i spun să ieșim în oraș să ne vedem.

Și dincolo de toate astea, sufăr. 

Sunt tristă. Plâng. Am inima frântă. 

Știu că nu voi fi mereu așa, că va exista o Sara în viitor, probabil foarte apropiat, care va fi bine-mersi, dar nu reușesc să găsesc scurtătura să ajung acolo.  

Dimpotrivă, fac opusul. Și l-am făcut toată viața mea de codependentă: o iau pe ocoliș. Îmi creez singură motive de a suferi și mai mult și amân momentul în care îmi trece.

Să explic.

În clasa a doisprezecea, am fost într-o relație cu un băiat. Îl chema Dimi, de la Dumitru. A se observa că nu am scris „am iubit” sau „m-am îndrăgostit”. Nu. A fost o relație, punctuată de câteva săruturi mai adânci, aproape zero fluturi în stomac, un Revelion petrecut împreună. Nu aveam nici o intenție să adâncesc în vreun fel relația, îmi făceam calcule deja cam când ar fi fost momentul cel mai potrivit să opresc totul. Oare dacă încheiam relația înainte de Bacalaureat, avea să-mi afecteze notele? Nu știam pe atunci, știu acum – asta se cheamă cinism. 

A spus-o el primul, ca într-un film american: „Totuși noi spre ce ne îndreptăm?” Ne-am despărțit.

Am suferit luni de zile. Am suferit, cel puțin, dublul perioadei în care am fost împreună. Și de fiecare dată când mă surprindeam râzând sau uitând pentru câteva minute că sufăr, mă gândeam la el și mă întrebam chestii prostești precum „de ce nu pot să îl sun să îi spun că mi s-a stricat televizorul? pe cine mai am eu în viață acum?” sau „cui să-i mai zic că am încercat gogoașa cu ciocolată de la chioșcul dinspre liceu și că e bună?” sau „oare cu cine am să-mi mai fac Revelionul de-acum înainte?” sau „uite că este aprinsă lumina la el în apartament, oare ce mai face?” sau „nu s-a uitat deloc la mine pe hol în pauză, oare chiar așa i-a trecut? oare chiar am fost un nimic pentru el?”

Repet: nu simțisem nimic pentru el. Sufeream ca și cum mi-aș fi pierdut iubirea vieții.

Fac același lucru și acum, cincisprezece ani mai târziu. 

Mă gândesc la câte o chestie și îmi zic – asta i-aș fi spus-o și lui. Fac câte un lucru și mă gândesc „ce păcat că nu îi pot povesti”. Îmi readuc în minte sentimentul acela de a fi îmbrățișată și în siguranță și încep să plâng, pentru că mi-e frică să nu îl mai am niciodată în viață. Mă uit pe Internet să văd ce mai face și îmi pare rău instant. El face bine. Eu nu.

Nu am avut o relație care să merite atâta durere. Așa că mi-o inventez. 

Mi-am inventat durere în toate relațiile codependente. Acum sufăr exact la fel, dintr-o suferință auto-aplicată.

Nu înțeleg de ce fac asta, dar măcar mă văd pe mine ce fac. Și simpla observație, chiar și lipsită de înțelegere, mă ajută uneori să fac alte alegeri pentru a suferi decât în trecut. Am să scriu despre asta acuși.