De vreo 2 zile avea niste dureri foarte mari in partea dreapta la burta, mama lui nu mai stia ce sa faca,la luat si s-au dus la dispensar unde un doctor care prea putin ii pasa de suferintele oamenilor s-a grabit sa-i puna un diagnostic cel putin bizar, dupa parerea „ilustrului” doctor suferea cu ficatul si asta asa la prima lui „vedere” fara analize fara nimic. El avea doar 14 ani, putin probabil sa sufere de ficat.doctorul i-a prescris niste medicamente si acasa. noaptea urmatoare durerile au devenit atroce, toata noaptea s-a rascolit in pat vegheat de mama lui. Dimineata nervoasa si-a luat copilul si a mers din nou la dispensar cerand insistent bilet de trimitere la policlinica. ajungand in Alesd la policlinica cei din policlinica au inceput sa-i faca tot felul de analize,asteptand rezultatele brusc durerea l-a lasat,el fericit nevoie mare statea pe capul mamei sa se intoarca acasa ca nu-l mai doare, ura mirosul de spital care exista si acolo in policlinica. Mama neinduplecata nu a cedat impulsului copilaresc al odraslei. La ora 13 au venit si rezultatele si mergand la doctor sa le vada, acesta puse diagnosticul implacabil avea apendicita cronica(peritonita).Doctorul a dat telefon la spital pentru a-l opera de urgenta, la ora 14 deja era pe masa de operatie, chirurgul i-a spus mamei lui ca daca ar mai fi intarziat pana la ora 18 se putea pregati de inmormantare. Viata lui atarnase de un fir de par si de aroganta unui medic dintr-un dispensar oarecare.

Suferinta se accentuase in ultimii ani, medicamentele din sertar s-au inmultit peste masura ca si bolile de care suferea. pe masura ce anii treceau spitalizarile deveneau tot mai dese, le-a pierdut numarul, mergea si la bai odata pe an dar nu rezolva mare lucru, poate doar o ameliorare de moment. A devenit extrem de irascibil, nimic nu-i mai placea si primii care aveau de suferit erau cei din casa, mai ales fiinta de langa el cu care trecuse prin viata timp de aproape 4 decenii. era si ea bolnava dar egoismul din el era mai tare si boala ei trecea pe plan secund cand era vorba de el. Si intr-o zi de toamna tarzie Ea pleca fara prea multe cuvinte, nu-si revenea din soc, cum l-a putut parasi pe el?!! el trebuia sa plece primul ca era mult mai in varsta ca ea, cu vreo 16 ani, si acum egoismul care puse stapanire pe el in ultimii ani si-a facut simtita prezenta. ce rost mai avea viata fara ea? era gol pe dinauntru, gandul lui era mereu la Ea si la cat suferise in tacere alaturi de el. si a venit si ziua in care foarte linistit s-a lasat pe spate in pat si a plecat si el grabindu-se pe urmele ei, doar au trecut 13 zile de cand ea plecase, a lasat totul in urma, oricum lumea asta nu mai avea parca nici un sens fara Ea, femeia care a fost alaturi de el aproape toata viata

ei astazi sunt si eu acasa toata ziua. pana la ora asta am navigat pe net, am fost la piata de mi-am luat un flacon de lapte si m-a pus naiba sa iau vreo sase vinete, m-am intors acasa am facut baie am pus vinetele sa fiarba ca nu-mi place sa fac fum in casa ca sa le coc, acum chiar cand scriu am o mare dilema, mi-e foarte somn, oboseala de peste saptamana isi spune cuvantul, ce sa fac sa opresc aragazul si sa ma culc sau sa ma chinui cu pardalnicul asta de somn pana fierb vinetele, cred ca ma culc mai degraba si continui dupa ce ma scol ca mai trebuie sa fac si mancare si un pic de curatenie, maine din nou….”Moscova” asa ca iar nu am timp de mine.

Atunci cand nu era mult prea obosit pleca mereu pe traseul devenit obisnuinta. ii place sa se plimbe pe jos daca se poate dupa ce se intuneca, ii da acel sentiment de liniste ancestrala, cobora aproape zilnic si o lua agale spre gara, era o distanta destul de mare incat cu un dus si intors sa fie multumit de cata miscare a facut, chiar si atunci cand lucra adeseori plimbarea de seara era ca si un remediu pentru el, ajungea la gara si de multe ori lua o cafea iesea pe peron si studia pe furis rarii sau multii calatori dupa caz care se aflau in asteptare in gara, cand termina cafeaua o lua incetisor spre casa parca regretand ca nu este si el unul din cei de pe peron cu bagaj langa el pregatit sa plece, spre unde? spre niciunde, nu avea importanta destinatia cat calatoria. aceasta plimbare pe o strada comuna cu nimic mai deosebita ca alta s-a transformat in timp „Corso-ul” lui

A plecat si ultima masina, era deja trecut de opt, atunci cand ar fi trebuit sa puna lacatul si sa plece catre casa, obosit dupa o zi destul de aglomerata si fara prea mult chef se puse sa stranga toate ustensilele imprastiate care pe unde, a dus si cosurile de gunoi umplute peste zi sa le goleasca, s-a dus si la caini sa le puna mancare si apa, a inchis toate halele, instalatia de apa si curentul , a dezlegat caini si punand lacatul si pe poarta a plecat agale pe jos spre oras, dimineata venise cu o masina nu cu biclicleta si acum era nevoit sa mearga pe jos pana acasa pret de o jumate de ora de mers pe jos. extenuat a ajuns si acasa era trecut de 9, s-a pus sa manace ceva cam fara chef fiind si a dat drumul la calculator, il asteptau amici si amicele pe chat, ca in fiecare seara din ultimele luni vorbeau cate in luna si in stele, s-a creat o legatura speciala intre ei, avea sentimentul ca-i cunoaste de cand lumea desi nu s-au vazut niciodata face to face. pe la 11 super obosit si cu regretele de rigoare si-a luat ramas bun de la ei, a mai stat un pic in pat la televizor si a adormit, urma o noua zi pentru el, aceeasi, doar personajele din fata lui se schimbau

Zilele treceau una dupa alta si el tot mai mult adasta langa gardul acela. Se uita in zare atras de ce era dincolo de copacii aceia. „legendele” populare spuneau ca prin padurea de dincolo de gard existau senzori de miscare si orice tentativa de a pasi dincolo de gard era sortita esecului , ar fi aparut cei de dincolo intr-un minut. Intr-o duminica s-a hotarat, a sarit gardul in partea de mai jos unde padurea strajuia valea si era foarte ingusta, a trecut ca o naluca pe versantul celalalt unde a gasit vechile alei ale castelului. mergand de-a lungul aleii atent in toate partile s-a apropiat suficient de mult de liziera padurii incat sa vada Castelul Peles in toata splendoarea lui. Era anul de gratie 1987 cand castelul era interzis oamenilor obisnuiti. dupa 1990 si-ar fi dorit sa viziteze castelul dar nu a mai ajuns de atunci in Sinaia.

PE TOTI CEI MENTIONATI MAI JOS ii gasiti in dreapta in blogroll
tocmai am primit acest premiu de la Lucia Verona http://luciaverona.blogspot.com
conditia e sa-l dau mai departe la alte 10 prieteni din blogosfera
unul este Claudiu Lucaci la care il dau restul ii pun pe rand
al doilea este Dragos [D][S][N]
al treilea premiat este Razvan Marc

In seara aceea eram toti prin sat, seful de post cu primarul de atunci erau pe strazi cu noi,vorbind cu toti sa nu facem nebunii sa nu spargem vitrine si alte cele. De faptul ca am spart la primaria firma aia de sticla cu partidul comunist nu au comentat prea multe, trebuiau sa inteleaga ca ne varsam si noi „furia”in felul asta., cativa mai cu „mintea plecata” au scos vreo doua pancarte din alea de pe marginea drumului cu mesaje insufletitoare la adresa partidului si iubitului conducator, le-au scos cu tot cu betonul din pamant in care erau incastrate si le-au carat asa vreo 100 sau 50 de metri dupa caz de le-au aruncat de pe pod in Crisul Repede, cred ca au stat acolo pana in primavara cand le-au scos din Cris. fiecare si-a varsat naduful adunat in ani de zile impotriva regimului cum au stiut ei. a venit si Craciunul cu impuscarea lor, desi nu stiu daca pentru niste oameni care se declara crestini a fost cea mai buna alegere impuscarea lor intr-o zi de sarbatoare asa mare. nu sunt adeptul oricum a pedepsei cu moartea deci pentru mine indiferent despre cine e vorba si orice ar fi facut nu as condamna pe nimeni la Moarte. privarea de libertate graduala in functie de gravitatea faptei mi se pare mai mult decat suficienta. Dreptul de viata si de moarte din punctul meu de vedere nu-l poate avea nimeni de pe pamant decat D-zeu din cer. si uite asa am intrat intr-o noua era, de Epoca de Aur ne-am cam saturat pana in varful capului, am intrat cu multe sperante de mai bine dupa atat de multa umilinta cata a indurat poporul asta pe vremea lui. sunt dezamagit acum uitandu-ma in urma de ce s-a intamplat dupa revolutie altfel mi-am inchipuit ca vor sta lucrurile, dar indiferent de cate nu-mi convin la ora actuala traim infinit mai bine decat pe vremea lui Ceausescu, chiar si cei care suntem mai saraci daca compari cu ce am trait si cum am trait atunci. din pacate multi nu se raporteaza la nivelul de trai de atunci si la lipsurile impuse de sistem atunci cand zic ca traiesc prost acum, se raporteaza la cei care traiesc mult ma bine acum decat ei. Etatizarea inoculata de sistemul comunist isi face inca simtite efectele chiar si acum dupa 20 de ani in mentalitatea romanilor,ura invatata atunci fata de toti care sunt diferiti de tine ca si pozitie sociala si de avere pana la urma este omniprezenta si acum in capul multor romani

Am ajuns in sfarsit in seara aia acasa, mama fiind ingrozita de dimineata de cand am plecat, m-ar fi tinut numai in casa sa ma stie in siguranta, din pacate am fost nevoit sa merg la Oradea sa-mi fac analizele pentru angajare la mina, tocmai atunci mi-am gasit sa schimb si eu intreprinderea. A „sarit” cu intrebarile pe mine, ce e in Oradea? ce ai  auzit? Bun, a doua zi dimineata m-am dus la sediu exploatarii miniere si mi-am facut angajarea, mi-au dat niste carţulii de protectia muncii sa le studiez acasa si sa merg la lucru dupa Anul Nou, nu-i ardea la nimeni sa se ocupe de protectia mea. ei si uite asa am primit fara sa vreau un mic „concediu” platit in care o puteam „arde” cum vroiam eu. evenimentele s-au succedat cu repeziciune si in 21 decembrie pe la orele amiezii eram la un prieten bun acasa, l-am ajutat la curatenie si cum televizorul nu avea program aveam radio deschis sa mai ascultam si noi  ceva. Brusc s-a intrerupt programul si a urmat anuntul cu caderea lui Ceausescu, de emotie si practic si pentru ca simteam ca nu mai am aer m-am asezat pe un scaun si am inceput sa plang. Nu-mi venea sa cred ca traiesc clipele alea, parca scapasem brusc de un jug purtat in carca atat de mult incat nu-l mai simteam,momentele alea nu o sa le uit niciodata, au fost unele dintre cele mai importante din viata mea, Nu stiu cum au fost altii dar eu am urat comunismul si tot ceea ce reprezenta el,tocmai pentru faptul ca ne-a adus in stadiu de animale. Un popor intreg manat ca o turma unde au vrut stapanii, hranit ca o turma cand si cu ce au vrut stapanii, stateam seara toata familia cu radio in surdina toti gramada cat mai aproape de radio sa ascultam Europa Libera, cu teama ca ar putea auzi vreun vecin prin perete si sa fim parati la „organe”. cei de o varsta cu mine si mai batrani ca mine stiu foarte bine lucrurile astea, cei mai tineri luati aminte sa nu mai ajungeti niciodata macar voi sa traiti asemenea viata. si sa revenim la momentul anuntului, binenteles am lasat totul balta  cu curatenia si am fugit acasa. eu foarte bucuros numai ce il aud pe tata ca zice „mai copile pana acum am avut cu ce si nu prea am avut ce sa cumparam, o sa vina timpuri in care o sa ai ce cumpara dar nu o sa ai cu ce”. El a fost nascut in 1921, a prins trei regimuri cel regal, cel comunist, si patru ani de asa zisa democratie de dupa 89….

Ne-am intalnit in gara dupa ce ne terminasem treburile fiecare prin oras. La televizor nu aflam prea multe, era 18 decembrie si noi aflam doar zvonuri, vorbeam pe peron in cerc restrans privind in jur cu teama de a nu fi auziti de cine nu trebuie. lipsa informatiilor nastea in mintea noastra scene sinistre, nu stiam sigur ce se intampla la Timisoara, doar din auzite si lucrul asta ne facea sa ne gandim la tot ce era mai rau. In Oradea nu se intampla nimic, doar o liniste apasatoare parca venea furtuna. In sfarsit a venit si personalul si ne-am urcat toti intr-un compartiment unde mai vorbind despre Timisoara parca mai lejer decat am facut-o pe peron, am inceput si un joc de carti sa treaca timpul mai usor, pana la Suncuius aveam o ora si jumate de mers. nu stiam noi in momentul ala cum vor evolua lucrurile in urmatoarele zile….