Mai erau câteva săptămâni până la petrecerea anunţată cu surle şi trâmbiţe de către mătuşa ei., care a făcut tot posibilul să creeze impresia că o să fie evenimentul anului. Tot oraşul era în fierbere, sau mă rog o parte din oraş, cea care conta. Se făceau pregătiri intense pentru marele eveniment, şi chiar era un mare eveniment pentru orăşelul lor, pentru că din câte a auzit din surse sigure, adică chiar de la mătuşă, care a ţinut să îşi informeze familia, poate chiar dintr-o ascunsă dorinţă de a epata, că o să fie invitaţi chiar din Columbus şi de mai departe, adica câţiva newyorkezi.
Deşi nu era o fiinţa care să pună prea mult accentul pe chestiile astea, de data asta a intrat şi ea în febra pregătirilor , care pentru ea însemna în primul rând o rochie pe măsura evenimentului. Şi unde să-şi găsească ea o rochie mai potrivită decât la croitoreasă
-Maman,astăzi trebuie să mergi cu mine să-mi comand rochia
-Ok Sarah, tot ce sper este că nu o să stăm prea mult acolo, pentru că am de lucru acasă
-bine maman dar ştii că nu mă pot hotărâ aşa repede asupra rochiei, în fond nu-mi fac rochie în fiecare zi
-bine, bine, tot ce vreau e sa nu mă reţii cu orele la croitoreasă
Off, era sigura că maică-sa, o fire foarte practică de felul ei, o să tragă de ea. Ea fiind o fire mai visătoare îşi permitea să viseze cu orice ocazie care i se ivea, şi vizita la croitoreasă ii permitea să viseze, de la alesul materialului până la modelul rochiei, toate chestiile astea o făceau să viseze la o viaţă pe care nu o avea. O viaţă lipsită de griji, nu că acum ar fi avut prea multe, dar vroia mai mult de atat. Să fie admirata, chiar temută., să fie cineva în lumea asta, eventual la New-York.
Au ajuns la croitoreasă unde erau aşteptate
-Buna ziua d-na Milton
-Buna ziua d-na Durham, buna ziua d-şoară Sarah. Veniti de staţi jos. O cafea, un suc?
-Nu mulţumim, nu putem sta prea mult, zise oarecum acră d-na Durham, cu gândul să facă tot ce-i stă în puteri să scurteze vizita
-Atunci vă arăt materialele şi uite aici şi catalogul de modele
Răsfoind catalogul Sarah şi-a oprit privirea asupra unei rochii superbe de seara, era chiar clasică în felul ei, dar nu era mai mult ca sigur pe gustul mamei pentru simplul motiv că avea umerii şi braţele complet dezgolite, lucru care pentru conservatoare mamă era inaccectabil. Asta nu o făcu să dezarmeze, ba chiar dimpotrivă. Peste o oră de la intrarea lor în atelier comanda era făcută. Şi-a ales un material vişiniu imprimat cu nişte frunze care dădeau impresia de broderie, vişiniul o prindea foarte bine, mai mult ca sigur prin alegerea ei o sa fie o adevărată apariţie la petrecere. Şi-ar freca mâinile de mulţumire dar nu vroia ca prin gestul ăsta să o facă pe maică-sa să se răzgândească. Au mulţumit şi cu promisiunea că peste trei zile putea să vină la probă au părăsit atelierul. Fiind o vreme foarte frumoasă Sarah încercă să-şi convingă mama să facă o vizită scurtă la mătuşă, casa matuşii era oarecum în drumul lor. De data asta maman a rămas fermă pe poziţie, avea prea multă treabă acasă, sărbătorile pascale fiind aproape, chiar mai aproape decât petrecerea….

-Trailer-

Îl cunoscuse întâmplător la o petrecere a unor apropiaţi ai părinţilor ei. Atunci nici măcar nu o atrase persoana lui Georges. Nu era nu ştiu ce frumuseţe masculină. De ce e sigură că a atras-o la el e faptul că venea din altă parte sau de niciunde, nu era localnic. Eterna vrajă care acţiona asupra fetelor, a întinderilor necunoscute, dincolo de dealurile sau copacii din zare. Fascinaţia altor lumi, chiar a altor civilizaţii. Acum după ani şi ani de atunci zâmbea amar, era obosită, sătula de toate aceste civilizaţii prin care trecuse urmându-l pe Omul ei. Dar era omul ei? Da, era, şi doar pentru faptul că în toţi aceşti ani indiferent de câte „fufe” a auzit că i-ar fi trecut prin pat, el se întorcea întotdeauna la ea. Într-un fel şi ei erau nişte „fufe” ale lumii. Au trecut prin multe ţări, nerămânând prea mult în niciuna. Poate doar la Londra, la insipidul Bourges, în care a crezut ca înnebuneste, mai ales că au mers acolo chiar după ce au plecat din Londra. A compara cele două oraşe era ca şi cum ai compara un elefant cu o furnică, din toate punctele de vedere. Acum privea absentă pe fereastră la un Bucuresti posomorât, şi asta în principal din cauza vremii târzii de toamnă care se instalase de câteva zile. În rest o fascina oraşul mai mult decât ar fi vrut ea să recunoască. Dar obosise, amintirile din copilărie o năpădiră. Sidney orasul ei natal din comitatul Shelby, Ohio, ii trecea prin faţa ochilor minţii. Au trecut 15 ani de atunci, de când l-a părăsit. Era convinsă că oraşul s-a mai schimbat de atunci dar cu cât se gândea mai mult la el cu atât creştea şi dorinţa ei de a se întoarce acolo pe meleagurile natale. Ştia undeva în adâncul sufletului ca alerga dupa nişte himere, nu ar mai fi Sidneyul de acum 15 ani şi nici ea Sarah nu mai e cea de acum 15 ani…

M-am trezit pe la 7 şi ceva. Am profitat de faptul că toată lumea încă dormea şi m-am instalat în cadă, pentru o binefăcătoare baie. Ştiam că după ce o să se trezească toată lumea, baia o să fie cel mai solicitat loc din tot apartamentul. După ce am ieşit din baie, am profitat şi le-am făcut câteva poze în diferite ipostaze, unii dormeau, alţii se mişcau ca fantomele prin casă, meditând la ceva numai de ei ştiut. Într-un târziu ne-am adunat în jurul mesei, am mâncat croissante şi am băut suc de portocale, un mic dejun exact ca-n filme. După ce toata lumea şi-a făcut toaleta, a mâncat, am plecat toţi spre catedrala, ştiam eu că o sa o mai vizitez. Când am ajuns surpriză, era, spre deosebire de ieri, mesa de dimineaţă. Adică slujba de dimineaţă, umblam în vârful picioarelor, vorba vine, dar oricum nu vroiam sa deranjăm, aşa că am făcut cât mai puţină gălăgie. Am ieşit apoi în parcul de lângă, unde ne-am mai făcut nişte poze. Florent a apărut de niciunde dând ca disperatul din mâini, noi fermecaţi de tot ce ne înconjura, am cam uitat şi de nuntă şi mai ales de faptul ca mai trebuia să ne şi pregătim pentru ea. Am prins viteză spre casa lui Florent, de unde ne-am cărat la grădină, unde era prevăzut să mâncăm. Între timp s-au adunat şi restul care au dormit pe la alte case sau hoteluri. Am mâncat, ne-am distrat pe repede înainte, timpul fiind destul de înaintat, şi am decolat spre case ca să ne îmbrăcăm pentru nuntă. Din nou am avut o problemă, de data asta cu fierul de călcat. Dar fiindcă suntem oameni binecrescuţi nu ne-am certat pentru el. O apariţie destul de exotică a fost un văr a lui Sosso din Thailanda, care era la o şcoală militară în Franţa şi a venit îmbrăcat în uniformă. Ne-am îndreptat spre biserică, eu fiind repartizat în maşina lui Thomas, un parizian, împreună cu Shaun şi prietena lui Thomas, cu ei urma să plec şi de la biserică la castel. Slujba religioasă a fost superba, şi aşa cum deja eram obişnuit din zilele precedente, în jurul meu se vorbea în cel puţin trei limbi, în franceză, engleză şi română ca să nu pun la socoteală ca pe alocuri auzeam frânturi de discuţie în cambodgiană, cred. Un moment deosebit a fost când Sosso şi Anka şi-au spus unul altuia dedicaţiile. Ne-am urcat în maşini şi nu ştiu cum dar am fost primii care am ajuns la castel, deşi nu am plecat primii de la biserică. Din nou am socializat pe măsură ce lumea apărea, s-au făcut poze de grup, fără număr. Fiindcă au trecut câteva ore bune de la ultima masă ne cam ghiorăiau maţele, şi parcă nimeni nu se grăbea. Între timp eu am făcut poze la gustări, care erau aranjate de ospătari într-o sală a castelului. Erau o sumedenie de platouri, chiar si platouri-pâine, adică nişte pâini înalte, făcute în cuptor, la care le-a fost tăiat un capac iar din miez s-au făcut nişte sandwich-uri cu somon şi alte chestii. Pe alte platouri erau un fel de scobitori pe care erau brânzeturi, boabe de struguri, sau nişte biluţe de pepene şi multe altele, foarte frumos aranjate. Ca băuturi aveam sucuri, vinuri, punch. Aşa că nu era de mirare că eu prin curte salivam deja cu gândul la ele. După încă vreo oră în care am servit bunătăţile astea, ne-am îndreptat spre sala de mese, aceea pe care o aranjasem cu o zi în urmă. Şi a început nunta ca-n poveşti, pentru multa lume de acolo fiind ceva deosebit si doar pentru faptul ca eram nu mai puţin de opt naţiuni, într-o singură sală. Totul a fost foarte frumos, de la ambianţă şi muzică, până la mâncarea servită. Spre dimineaţă am avut parte de o surpriză plăcută, organizatorii ne-au fotografiat în timpul nunţii, au scos pozele şi au făcut un album, în care spre dimineaţă am scris fiecare câte ceva pentru miri. M-am distrat enorm in momentul în care Marco, un parizian, răsfoind albumul ca să dea de poza lui, a dat de poza mea şi ce am scris, dojenitor mi-a zis că de ce am scris în română iar eu i–am replicat că nu am scris pentru el ci pentru Anka. Obosit, tocmai se lumina de ziuă, m-am retras în cortul meu la culcare. Pentru cei care am rămas şi duminică la castel s-au pregătit corturi. Nu ştiu cât a fost ceasul, dar m-am trezit buimac, cu dureri de cap, şi abia am aşteptat să ajung la cafea. Mama lui Sosso era împreună cu câteva femei în bucătărie, pregatind deja masa pentru noi, cu specific cambodgian. Nu am pierdut ocazia de ai face câteva ipostaze, după care am fotografiat şi mâncarea pusă pe masă. Totul mi-a plăcut foarte mult, doar de bolul cu lapte de cocos şi ce mai era acolo în lapte, nu am avut curajul să mă ating. După amiază ne-am apucat sa strângem tot, mese, scaune. Băuturile şi restul mâncării le-am încărcat în maşini şi în faptul serii eu, Florent, Sosso şi Anka am fost ultimii care am plecat spre Bourges. După ce am descărcat maşinile, pe a lui Florent la el acasă pentru că avea beci, ne-am adunat la Florent acasă toţi şi printre altele am vizionat pozele de la nuntă cu un proiector. Fiindcă pozele din aparatul meu nu erau descărcate în calculator, eu foarte hotărât l-am întrebat pe Florent dacă nu se poate conecta direct la proiector, iar Dani zice, după ce mi-am terminat tirada, că Florent o înţeles tot ce i-am zis, având în vedere ca am vorbit româneşte. Abia în momentul acela mi-am dat seama ca eu vorbeam româneşte cu Florent, a fost comic momentul oricum, he he. Cei care au dormit la Anka au plecat la culcare, şi noi ne-am culcat la rândul nostru pentru ca dimineaţă toată lumea, care era din România, cu excepţia mea, trebuiau să plece la aeroport. Eu mai rămâneam până joi, ce bine de mine….

Acasă toată lumea era trează, unii chiar au dispărut în ceaţă, la cumpărături. Anka se ocupa deja de încărcarea mesei cu de toate. Paul era ocupat deja cu calculatorul, dacă ar fi putut cred ca tasta şi în somn. M-am pus la masă si am luat la întâmplare un borcănel care conţinea ceva galben, am uns pe pâine şi…mâncam, apare Anka din bucătărie şi mi-a spus dojenitoare
– Vali, da ăla e desertul
– Apoi eu sunt de vină ca tu le pui pe masă fără instrucţiuni de folosire. Lasă că tot acolo mărg
Era creme Brulee, o crema dulce-dulce de vanilie. Între timp s-au mai adunat şi alţii pe lângă masă şi ca prin farmec dispărea mâncarea de pe masă, lumea era flamândă, nu glumă. File de somon, croaisante, prosciuto, cremă de ciocolată şi câte alte feluri. Între timp a apărut şi Soso împreună cu Florent de la cumpărături. Soso s-a pus să pregătească ceva cald de mâncare, nu mă întrebaţi ce, ştiu doar că avea baza de ..ouă. Anka ne-a avertizat să mâncăm bine, urma să plecăm la castel, să aranjăm sala de nuntă. În sfârşit ne urnim pe la 11 şi ieşim din oraş. Eu habar nu aveam unde mergem, Anka mi-a spus doar că sunt vreo 40 de km până în satul în care era castelul. La un moment dat ne angajam pe un drum gen A2 sau A1 de la noi, îl intreb pe Florent, că eram cu el în maşină, dacă asta e autostradă. Se uită nedumerit la mine şi-mi spune că nu, e doar un drum obişnuit. Eu de colo îi precizez că la noi drumurile obişnuite sunt cu o bandă pe mers şi de obicei mai sunt dotate şi cu gropile aferente. Probabil nu a realizat cu adevărat tabloul, dar o să se convingă pe propria piele săptămâna viitoare, când o să vină în România. Ajungem şi la castel, şirul de oau-ri care a urmat din partea mea a fost lung. V-am mai spus şi cu alte ocazii cât de mult îmi place să călătoresc în trecut. Eu eram în papuci de casă, bănuind că vom avea mult de umblat cu aranjarea meselor, am fost precaut şi am venit cu papuci de casă, pantofi mei erau noi şi mă jenau un pic. Când eram la poarta castelului îmi vine o idee trăznită şi îl pun pe Florent să mă fotografieze în poarta castelului în papuci, ca şi cum aş fi proprietar şi tocmai ieşisem la o plimbare după somn.
Apare şi bucătarul nunţii împreună cu tatăl lui cu o dubiţă, încărcată cu veselă şi tacâmuri. Mai mult prin semne, ca noi ioc franceză, ne arată ce trebuie să facem, cum să aranjăm mesele, asta după ce am descărcat toate lăzile alea grele din maşină. Bun, şi ne-am apucat de treabă, aveam de aranjat vreo 15 mese de opt persoane. Eu cu aere de “ El Comandante” am început rapid să-i coordonez pe aştialalţi în timp ce aranjam. Faptul ăsta nu a trecut neobservat de bucătar, deşi noi vorbeam mai mult în română. Când am facut o pauza de înfulecat ceva că ne ghiorăiau maţele, bucătarul m-a lăudat. Ce mi-a crescut mie mândria pe metru pătrat, nu vă mai spun. Într-un final am terminat de aranjat si ne-am îndreptat spre Bourges, era în faptul serii deja, urmau să ajungă încă cateva persoane din Romania, şi mai trebuia să aranjam masa şi să pregătim cele necesare pentru distracţia din seara respectivă. Am ajuns acasă la Florent şi după ce am încărcat cele necesare în maşină, am plecat undeva la o curte în oraş, un fel de casă de vacanţă a unor prieteni de-a lui Florent, care stăteau tot în oraş dar la bloc, casa asta o aveau doar ca să iasă la iarbă verde. În timp ce deja câţiva au ajuns şi socializam, eu vorbind foarte zgomotos, de peste gard, un gard viu, se aude o voce
-Au mă, pă Vali
În secunda doi, eu în gândul meu, cine drac vorbeşte româneşte peste gard şi culmea mă mai ştie şi pe nume. Am uitat complet ca trebuiau să ajungă amicii din România. In sfârşit pe la ora 1 noaptea, rupţi de oboseală, după ce am strâns masa şi am spălat vesela, să lăsăm totul în ordine la omul respectiv, ne-am retras spre case, la somn. A doua zi fiind nunta, ne aştepta o zi foarte obositoare şi o noapte la fel

Circulaţia era destul de animată pe autostradă chiar şi la ora aceea. După câţiva zeci de km Florent a intrat pe o deviaţie unde erau mese si bănci şi o toaletă. Ne-am instalat la o masă ca să mâncăm. Lavinia era răcită, indispusă, a stat în maşină nedorind mâncare. Prima masă cu adevărat franceză, salate, brânzeturi, fileu de somon, şuncă. O masă frugală la ceas de seară dar specială prin ambientul deosebit pentru mine. Fiindcă nu ştiam unde o să mai oprim m-am dus la toaletă. Am intrat şi când am ajuns în dreptul vasului de toaletă am rămas câteva secunde blocat, s-a pornit apa. Fiindcă nu sunt nici eu chiar atât de prost pe cât par, mi-am pus cei doi neuroni la treabă si mi-am dat seamă ca toaleta respectivă era dotată cu senzori. Mirarea mea era de fapt că toaleta asta era în mijlocul pustietăţii şi avea asemenea dotări. Am fumat şi o ţigară înainte de a urca în maşină, şi am plecat mai departe. Deşi eram obosit, eram atent la tot ce mă înconjura. Ne apropiam de Paris, cerul undeva în dreapta-faţă stătea mărturie. Am trecut doar prin suburbii, dar chiar şi acolo era ceva ieşit din comun pentru mine. Franţa pentru mine era ca Bucureştiul pentru un ţăran dintr-un cătun, care nu a mai fost plecat de acasă. Nu am încetat nici o clipă să fac comparaţii, eram la ani lumină distanţă de România. Eu mai schimbam câte o vorbă cu Florent, eram pe scaunul din faţă, in schimb cei din spate, adică Paul, Lavinia si Blaja au căzut răpuşi de oboseală. Am ieşit printr-un tunel dintr-o serie mai lungă şi în momentul acela Florent mă atenţionează că părăsim Parisul cu totul. După încă alţi zeci de km parcurşi am oprit undeva într-o benzinărie. Am ieşit doar eu cu Florent din maşină şi am intrat în benzinărie, să ne luăm cafea. Oau, eram ca un copil într-un magazin de jucării. Automatele de cafea erau undeva în dreapta. Parcurgând drumul de la uşă la automate benoclam ochii fascinat la tot ce vedeam în benzinărie. Ne-am luat cafea, 1.50 euro o cafea, nu era scumpă pentru ei şi am ieşit ca să pot fuma. Între timp Paul a ieşit şi el din maşină, ne-am aprins ţigările şi stăteam la poveşti când lângă maşina noastră opreşte altă maşină plina ochi de ţigani. Cel de lângă şofer coboară geamul şi ne-a întrebat în franceză cât e ceasul, ne-am făcut că nu înţelegem. Ţiganul insistent ne arată semnul pentru ceas la mână, i-am arătat la fel că nu avem în dotare aşa ceva. Nu ştiu daca şi-a dat seama că suntem conaţionali, eu deja eram convins de când a coborât geamul ca erau din România, dar a vorbit ceva cu şoferul şi un rânjet idiot i se aşternu pe faţă. L-am ignorat în continuare iar peste câteva secunde noi ne-am urcat în maşină şi am plecat mai departe. În sfârşit pe la ora 2 şi ceva noaptea am ajuns in Bourges, abia aşteptam să mă întâlnesc cu Anka. După îmbraţişările de rigoare ne-am pus iar la masă, apoi la somn, care pe unde a apucat, eram deja vreo 9 persoane în doua camere. Apartamentul lui Anka având bucătărie, living, iar sus în mansardă dormitorul şi baia. La ora şapte, doar după patru ore de somn eu eram treaz, nu mai era chip să dorm. După câteva mişcări neinspirate pe salteaua de camping am reuşit performanţa să-l trezesc pe Florent care nu a mai plecat acasă ci a dormit cu mine pe o saltea. Daca tot nu mai puteam să dorm m-am ridicat, m-am îmbrăcat şi i-am spus lui Florent că eu ies în oraş, singur bineînţeles. Cum necum fără să cunosc nimic în oraş am ajuns fără multe ocolişuri direct la catedrala Saint-Etienne, deşi era vizibilă fiind foarte mare, pentru mine nu a fost decât în momentul in care am ajuns în capătul străzii care ducea la ea. Am ajuns, am intrat şi am rămas blocat, tavanul era undeva la vreo 30 de metri deasupra mea. Mă aşteptam la ceva măreţ încă de afara, dar realitatea era peste aşteptările mele. M-am plimbat preţ de o jumate de oră fără să mă satur în a admira clădirea, gândul meu era la cei care au construit-o. Să porneşti o asemenea construcţie şi să o şi termini pentru mine era un curaj nebun din partea celor care au făcut-o. Oricât de avansaţi şi plini de noi suntem la ora actuală, adevărul este ca cei din trecut ne dau în fiecare zi lecţii. Şi, pe bună dreptate, mă întreb cine e superior: noi care ştim atâtea şi nu se prea vede? sau cei de atunci, care ne-au lăsat moştenire atâtea lucruri frumoase şi lecţii de viaţă pe care le ignoram. Am ieşit din catedrala, am trecut fugitiv şi prin părculeţul de lângă ea şi m-am îndreptat spre casa lui Anka. Ştiam că voi mai reveni şi în alte zile, aveam tot timpul într-o săptămână cât stăteam în Bourges….

De ce mi-a fost frica nu am scapat. o credeam indepartata, undeva intr-un viitor oarecare, incert, nebulos, si totusi… ziua aceea e aproape. Da, duminica 18 iulie o sa citesc la cenaclu Premiilor Lili, textul meu, binenteles. Deci cine vine rog sustinere macar pana termin de citit, cei care nu vin rog tot sustinere de la distanta, da? ))) iata si textul

În sfârşit a început ploaia, căldura exagerată din ultimele săptămâni a lăsat urme adânci în pământ, ce a pus în grădină având mare nevoie de apă, la cei 72 de ani nefiind în stare să ducă atâta apă câtă aveau ele nevoie. Se opri în portiţa de la grădină şi privi mândră cum plantele începeau să-şi revină. Totul era verde în jurul ei, ei da, asta e căsuţa ei şi locul în care şi-a trăit cea mai mare parte din viaţă. Aici pe bătătura asta şi-a crescut cei doi copii, pe Doru si Ana. Prin ochii minţii parca îi vedea şi acum aievea, cum se jucau prin curte, când ieşea din bucătăria de vară alertată de ţipetele Anei şi dădea cu ochii de Doru cu mâinile în codiţele Anei, trăgând cu nădejde de ele. O durea când trebuia să-l pedepsească, îi era drag ca lumina ochilor, poate şi pentru că era copia fidela în miniatură a omului ei, plecat mult prea devreme în lumea celor drepţi. Lumea s-a prăbuşit pentru ea atunci, accidentul acela care-i răpise omul o lăsase cu cele două mogâldeţe care îi dădeau sens vieţii. Anii au trecut cu bune cu rele si copii ei care mai ieri umpleau curtea de viaţă au plecat spre alte zări. A rămas ea singură, prizonieră benevolă a casei, au chemat-o la ei acolo la oraş dar… nu s-a putut despărţi de locul ăsta, o legau prea multe amintiri de casa asta, şi acolo.. ce să facă? La vârsta ei nu o încânta deloc să-şi schimbe viaţa. Oftă adânc şi o luă agale spre bucătărie. Câteva zile a plouat, bucuria de la început s-a transformat încet în îngrijorare, pământul deja era saturat de apă. Norii nu dădeau semne că ar vrea să plece, la televizor vorbeau de codul galben, ce-o mai fi şi ăla, în fiecare an cu o precizie de ceasornic apele îşi făceau de cap şi după fiecare viitura nimeni nu făcea nimic, parcă o ceaţă se punea pe ochii fiecăruia, „bine că am scăpat” zicea toată lumea. Se trezi în mijlocul nopţii cu un sentiment de nelinişte, stătea cu urechile ciulite aşteptând ceva, nici ea nu ştia ce. Un zgomot ciudat îşi făcea loc în urechile ei, nu-l putea asocia cu nimic, când a realizat de la ce venea era prea târziu. A mai apucat să se ridice din pat şi să se urce pe un scaun, nu-şi putea nici ea explica gestul dar acest lucru a salvat-o. În următoarea secundă apa a năvălit în casă măturând totul în cale, clipe de groază pentru ea, a rămas minute în şir pe scaun care din fericire pentru ea a rezistat primului asalt al apei, când furia apei s-a domolit a îndrăznit să coboare de pe scaun, curent nu avea, încercă să-şi amintească unde ţinea lumânările, luă cu mâinile tremurânde cutia de chibrite de pe raftul de deasupra aragazului şi aprinse lumânarea. Dezastrul care o înconjura depăşea cu mult ce şi-a închipuit, nu mai recunoştea nimic din ce o înconjura, propria camera pe care o cunoştea în cele mai mici amănunte parcă incapuse pe mâinile unui uriaş care, amuzat, s-a jucat cu nervii ei, orele rămase din noapte au fost cele mai lungi din viaţa ei. Când s-a crăpat de ziuă a ieşit să vadă ce s-a întâmplat în curte. Acelaşi tablou sinistru s-a înfăţişat înaintea ochilor ei, nu mai exista gard, magazia, sau ce a mai rămas din ea, era aruncată pur şi simplu în grădina vecinului, totul în jur era apocaliptic. Lipsită de orice vlagă nu ştia nici pe ce să pună mâna, se mişca de colo până colo ca o stafie într-un cimitir inexistent, sau chiar era un cimitir, un altfel de cimitir, al vieţii ei, 40 de ani din viaţa ei au fost şterşi în câteva secunde. Pe uliţă vecinii ei de-o viaţă aveau feţele cadaverice, probabil aşa arăta şi ea, prăbuşiţi în ei înşişi. Neputinţa urla în gura mare de-a lungul uliţei, momente de furie surdă se ridicau din fiecare om întâlnit. Doru şi-a făcut apariţia spre seară, tăcut, a privit în jur şi cu gesturi parcă repezite a strâns câteva lucruri pentru mama lui, s-a oprit mut înaintea ei aşteptând parcă ceva. Instictiv a ştiut în momentul acela că viaţa ei în acest loc s-a terminat pentru totdeauna. Plecă, gârbovită de ani şi nu numai, înaintea lui spre oraş aruncând o ultimă privire în urma ei. Ştia că e ultima dată când mai vedea locul acesta, era hotărâtă să nu se mai întoarcă nici măcar pentru 5 minute în acest loc, o să-l pună pe Doru să se ocupe de tot. Sufletul ei era împietrit…

Au fost direcţionaţi spre zona de intrare în ţară a aeroportului. O senzaţie neplăcută a avut în momentul în care a fost nevoit să parcurgă labirintul acela, parca ar fi fost nişte vite care se supuneau unei reguli imposibil de înţeles pentru el, parcurgându-l gândul lui zbură spre alt labirint obligatoriu, deşi senzaţiile erau cu totul diferite. De ce Dumnezeu îi puneau sa facă lucrul ăsta? Erau studiaţi în timp ce parcurgeau traseul ăsta stupid? sau era doar o măsură să nu se bulucească toţi odată spre ghişeul unde le erau verificate actele. În sfârşit ajunse şi el în faţa poliţistei care-i luă buletinul şi apoi l-a introdus în aparatul acela pentru verificare şi gata, era liber sa plece, spre unde? având în vedere că nu a mai fost niciodată în asemenea situaţie habar nu avea încotro să meargă. O parte din cei care erau înaintea lui s-au îndreptat spre banda de bagaje, i-a spus Lucia de ea dar el nu avea treabă acolo fiindcă a venit doar cu o geanta de voiaj la purtător. Alţii s-au dus la un ghişeu, a întrebat si el pe cineva ce e cu ghişeul respectiv, i s-a spus ca acolo se iau bilete de autobuz pentru Paris, ok nici aici nu avea treabă, şi totuşi pe unde se iese? Stând aşa ca boul la poarta nouă, că viţel nu mai era cam de mult, vede cum un perete se mişcă, el credea ca e perete dar era o uşă cu două aripi automată şi persoana pentru care s-a deschis iese. Aha pe aici e ieşirea, şi-a spus în gând. A păşit şi el dincolo în sala mare a aeroportului şi prima surpriză de care a avut parte e ca nu era nici o persoana din cele două care ar fi trebuit să-l aştepte. Oare ce s-a întâmplat de nu erau aici? Ei lasă, oricum măcar o să aibă timp să fumeze o ţigară, după trei ore de zbor simţea o nevoie teribilă pentru o ţigara. A ieşit şi el pe uşa laterală afară din clădire şi cu gesturi repezite pline de nerăbdare şi-a aprins o ţigară, trase, aproape extaziat, primul fum de ţigară. Da, acum putea să analizeze puţin situaţia, creierul lui era din nou funcţional, oare ce s-a întâmplat de nu erau aici. Se gândea la situaţia în care, fiindcă controlorii de trafic din Franţa erau în grevă în ziua respectivă şi până şi decolarea lor a fost pusă sub semnul întrebării până în ultimul moment, cei care trebuiau să-l aştepte să fi plecat înapoi spre Bourges. Asta ar fi fost varianta cea mai urâtă, nici nu vroia să se gândească la ea, deşi dacă ar fi fost aşa Florent ar fi trebuit să stea până avea confirmarea sigură că avionul nu vine, dar totuşi această variantă cădea din start, ei au plecat din Băneasa la ora 4.25, ora Parisului, deci practic nu avea cum să ajungă Florent în Beauvais şi să nu ştie sigur că el este în drum spre Franţa. Ce stupizenii îi trec prin cap, şi totuşi oare ce s-a întâmplat de nu sunt aici? Aprinse a doua ţigară şi el se gândea că nu o să aibă timp să fumeze nici măcar una, uite acum avea tot timpul. Timpul trecea şi pe măsură ce trecea şi îngrijorarea lui lua proporţii, a ieşit de nenumărate ori pe trotuarul de lângă aeroport, nu avea nici măcar numărul lui Anka, dar şi dacă-l avea ce folos, când s-a uitat fugitiv la un aparat de telefon dintr-o cabină l-a apucat subit durerea de cap, mama câte butoane, la ce dracu le-or fi trebuind atâtea, nu era sigur ca ar fi reuşit să formeze vreun număr de pe aparatul ăsta. Sătul deja de aşteptare intră înăuntru şi se îndreptă spre bar de unde ceru într-o engleză aproximativă, măcar în asta se descurca cât de cât, la franceza era pe aproape de punctul 0, o cafea fără zahăr, aşa cum o bea de 20 de ani. S-a făcut ora 9, era de o ora jumate în aeroport şi nimic, nu apărea Paul şi Florent, deja se vedea dormind prin tufişuri, de plecat nu putea pleca de acolo, era singura şansă să dea de el, se gândea şi la varianta de a căuta un hotel mai ieftin şi să ia legătura pe messenger cu Anka să-i spună unde e. Din fericire pe la 9.20 apare Paul în uşa aeroportului, i s-a luat bolovanul de pe inimă. Într-un schimb de replici pe repede înainte până au ajuns la maşină a reuşit să afle că au aşteptat pe Lavinia la Charles de Gaulle la ora 5 şi din cauza traficului nu au reuşit să ajungă la Beauvais mai repede. Anka cu atâtea pe cap a uitat să-i spună ca Lavinia ajunge abia la ora 5. S-au urcat în maşină şi au plecat spre Bourges, Franţa se aşternea înaintea ochilor lui, şi unde mai pui ca era şi noapte, aşa cum îi plăcea lui să călătorească….

Îşi pregătise bagajul. Verifică, a câta oară, dacă avea tot ce-i trebuia, acte, bilet. Era stresat să nu uite ceva acasă tocmai acum când zbura pentru prima dată în viaţa lui. Şi dacă ar fi fost doar asta dar era şi prima lui ieşire din ţară, aşa că acum mai mult ca niciodată nu trebuia sa facă greşeli. În sfârşit luă geanta sport pe umăr şi ieşi pe poarta nerăbdător parcă să înceapă aventura. Şi-a lăsat destul timp, adică a plecat de acasă mai repede cu câteva ore, pentru că voia să caute ceva în Bucureşti. La staţia de metrou Eroilor, acolo unde credea ca va găsi de ce avea nevoie, nu a găsit ce-i trebuia, aşa ca în disperare de cauză a ieşit la suprafaţă sperând că o să găsească în zona respectivă ceva, a trecut de Universitar şi fără ca măcar habar să aibă s-a trezit în faţa zidurilor de la Cotroceni, ha ha, asta era bună , soarta îi purtase paşii ca înainte de a părăsi ţara, chiar dacă numai pentru o săptămână, să ajungă să-i trimită nişte gânduri nu tocmai frumoase locatarului de la Cotroceni chiar de sub zidurile reşedinţei. A făcut stânga împrejur şi a făcut cale întoarsă până la Eroilor, oricum în zona Cotroceniului nu ar fi găsit sub nici o formă ce căuta. Tocmai se urcase în tren când îi sună telefonul, după ce a închis renunţând să mai coboare la Gara de Nord îşi continuă drumul până la Ştefan cel Mare, şi plecând aşa spre niciunde a luat aproape tot bulevardul la pas pe ambele sensuri până aproape la Obor, bineînţeles că nu a găsit ceea ce căuta nici acolo, probabil era o zi proastă pentru ce şi-a propus. Renunţând definitiv în a mai găsi înainte de plecare ce avea nevoie, se îndreptă spre apartamentul prietenei care tocmai l-a sunat, unde la o cafea au mai vorbit preţ de vreo ora pană in momentul în care s-a cam făcut ora la care trebuia sa plece, trebuia sa fie cu 2 ore înainte la Băneasa. Emoţiile atingeau cote alarmante cu cât se apropia de aeroport, o anume frica de ce urmează puse stăpânire pe el. Într-un final se instală în avion curios la tot ce se întâmpla în jurul lui, când a început presurizarea o durere supărătoare de cap l-a apucat şi până la aterizare nu l-a slăbit. Dar revenind la decolare avionul se îndreptă cu motoarele pornite spre capătul pistei, la un moment dat a început turarea motoarelor şi au început să prindă viteză, avea senzaţia ca e într-un tren care prinde viteză şi până să apuce să-şi dea seama erau în aer. Bucureştiul se arătă în toată mărimea lui, îl mai văzuse în diferite filmări pe la televizor dar nimic nu se compara cu faptul propriei experienţe, la un moment dat privirea lui s-a lovit de Palatul Parlamentul, în toata panorama desfăşurată înaintea ochilor lui Parlamentul era cel mai urât lucru pe care-l văzuse într-o imagine de ansamblu, rupea pur şi simplu armonia din zona respectivă. Avionul parcă dădea rateuri, avea senzaţia că nu reuşesc să mai urce, parcă stăteau pe loc, încerca să localizeze ceea ce vedea jos, ar fi vrut să-şi dea seama unde e Ogrezeniul, săptămâni în şir privea avioanele Wizzair care treceau pe deasupra lui, nu a reuşit, de sus toate arătau la fel. La un moment dat în stânga lor au apărut nişte munţi care culmea aveau pe vârf zăpadă. Mai trecând ceva vreme în care a savurat o cafea pilotul i-a anunţat ca tocmai au trecut de Budapesta. Când, cum?!!! că el avea impresia că abia au plecat din Bucureşti. De prin zona aceea nu a mai văzut nimic nici jos, au intrat peste nişte nori, imaginea lor fiind ceva de nedescris, acela fiind unul din momentele lui din viaţă în care s-a simţit cel mai aproape de Dumnezeu, totul în jur era alb şi exceptând pe cei din avion totul era tăcere. Acolo şi-a dat seama cat de mărunţi erau, cu toate lucrurile care ţineau de viaţa lor, parcă aici deasupra norilor îşi pierdea orice însemnătate. Acolo jos nimicnicie, aici sus măreţie. Vocea pilotului anunţa faptul că trebuiau să se pregătească de aterizare, se apropiau de Beauvais. La un moment dat când erau destul de aproape de pământ au depăşit stratul de nori, imaginea care se desfăşura înaintea lui neavând absolut nimic comun cu ceea ce a vazut în Romania, totul era diferit, câmpurile erau cultivate, având ceva deosebit în felul care arătau, ceva geometric. Daca cineva l-ar fi dus adormit şi-l trezea în momentul acela ar fi ştiut din prima că nu se mai afla în România. Fără prea mare tam-tam s-a trezit că erau pe pământ. Călca pentru prima dată pe pământ străin, pentru el era comparabil cu pasul făcut de Amstrong pe lună, era în Franţa…

Prima dată când am mers cu mama la Aleşd, cred că aveam vreo 9 ani, am mers pentru un control la policlinică, în perioada aceea a copilăriei eram bolnăvicios, nu bine scăpam de o răceală sau mai ştiu eu ce şi iar mă lovea vreo boala mai mult sau mai puţin misterioasă. Copilăria mea a fost marcată de internări, injecţii, cu cât mai multe cu atât mai …bine. Ce mi-a rămas atunci în memorie, în mod neplăcut, au fost cârdurile de ciori de prin plopii din oraş, şi nu atât petele negre care erau pe toate crengile cât gălăgia infernală care o făceau. Mă treceau toţi fiorii pe şira spinării când le auzeam. Nu ştiu daca e de vină vreo mentalitate dobândită, sau această teamă este instictivă, dar adevărul este ca mi-e o groază de nu mai pot de aceste vietăţi. Exista ceva macabru in ele, poate e doar o impresie, nimic mai mult, dar astea sunt sentimentele mele vizavi de ele. De cate ori reveneam în oraş, aceleaşi cârduri de ciori, sau poate altele mă întâmpinau. Erau ca şi o marcă înregistrată a oraşului de pe Crişul Repede. Anii treceau unul după altul, eu creşteam, revenind periodic în acel oraş ba pentru o internare, mai scurtă sau mai lungă, în vreun spital din cele trei care erau în oraş. Odată cu vârsta era de aşteptat să-mi mai treacă şi groaza de ele, dar nu s-a întâmplat asta, groaza de ele a rămas constantă şi mă urmăreşte şi astăzi. Ce m-a făcut să scriu despre ele, poate faptul ca astăzi am simţit din nou aceeaşi groază. Am fost în Bolintin Vale, ce credeţi că m-a întâmpinat în centrul oraşului? Bineînţeles că un cârd de ciori făcând ce ştiu ele mai bine, adică croncăneau de mama focului. Ei, sărăcie, şi eu care credeam că doar în Aleşd le place. Şi ştiţi care e culmea, că pe lângă groaza pe care mi-au stârnit-o, am avut astăzi şi momente de aducere aminte a altor vremuri, frumoase pentru mine. O vreme când simţeam grija mamei, uneori aplecată noaptea peste patul meu, din salonul de spital, ştergând grijulie transpiraţia de pe faţa mea, alteori „luptând” cu indiferenţa câte unui medic sau având grijă să-mi ia ce-mi poftea inima, de multe ori fără ca tata să ştie. Şi bineînţeles că mi-am adus aminte de Aleşd, de întâmplări mai mult sau mai puţin distractive legate de acel oraş, în care mult mai târziu am avut şi lucrări de construcţie. Pentru mine, peste timp, Aleşdul a rămas oraşul ciorilor, şi da, astăzi chiar mi-a fost dor de el