Fake news din vremea războiului de independenței americane

 Philip M. Taylor, Munitions of the mind. A History of propaganda from the ancient world to the present day

Fenomenul "fake news" nu e unul nou, răspândirea de știri false fiind o tactica veche din arsenalul propagandei. 

Un exemplu din vremea războiului de independenta a Americii, viitoarele State Unite.(1775-1783)

În lupta lor pentru independență, cele 13 colonii americane hotărâte să iasă de sub suveranitatea britanică și să-și ia soarta în propriile mâini, aveau nevoie de aliați. Și cel mai folositor aliat era Franta, in acel moment singura putere aflată în reală competiție cu Marea Britanie pentru stăpânirea marilor. Așa că americanii au făcut mari eforturi să - și asigure ajutorul Franței.

Personajul care făcea legătură dintre coloniile răsculate și Franța, care funcționa ca ambasador al americanilor la Paris, era celebrul filosof și savant Benjamin Franklin. Cu reputația sa de adevărat savant iluminist, văzut ca un adevărat Voltaire al Americii, era bine primit în saloanele nobilimii franceze si la curtea regala, jucând un rol important în atragerea Franței alături de cauza independenței americane. Pentru cauza sa Franklin a folosit însă și mijloace mai puțin onorabile, lansând ceea ce astazi am numi "fake news".

Se cunoaște mai puțin astăzi că mare parte din trupele trimise de britanici să reprime revoltă coloniilor americane erau de fapt mercenari germani, foarte multi din principatul Hesse. Franklin a ticluit o scrisoare ca fiind trimisă de un prinț hessian către comandantul mercenarilor germani, in care erau descrise crime abominable care ar fi fost făcute de aceste trupe împotriva populației civile din coloniile americane. Scrisoarea a produs mare emoție în cercurile franceze și a contribuit la luarea deciziei Franței de a interveni în război de partea luptatorilor pentru independenta Americii. Abia mai târziu, după război, a fost recunoscută ca un fals. 

Parthenope

 

Parthenope, Italia 2024, regia Paolo Sorrentino,

Nu știam ce să scriu, acum, de sărbători. Cum în mod declarat scriu despre filme, o să scriu despre un film. Nu mai este în cinematografe, dar poate fi vazut online.

Deci... să încep cu „deci”. Când sărbătorile nu au decât gustul nostalgiei, poți să vezi Parthenope. E un film de Paolo Sorrentino. Adică un film despre nimic, pentru că la Sorrentino nu veți găsi vreun înțeles, ci doar plăcuta (sau dureroasa) curgere a timpului în imagini. Ca în viață, cu drame și realizări, care probabil nici nu au vreun înțeles (cu momente comico-absurde incluse, așa cum ni le servește și filmul), cu poveri ascunse în noi (precum profesorul Marotta din film, adică Silvio Orlando, ce actor!) dar mai ales cu momente în care timpul a stat în loc, unde timpul se dilată, ca un cadru lung și pictural dintr-un film de Sorrentino. Adică tot restul. Care contează.

Nouvelle Vague

 Nouvelle Vague, Franța, USA, 2025, regia Richard Linklater, cu Guillaume Marbeck, Zoey Dutch, Aubry Dullin

Pe Richard Linklater îl știți din foarte intimele filme "Înainte de răsărit" și "Înainte de apus". Mă așteptam, în consecință, la un film concentrat pe personaje, pe detaliu, și nu am fost dezamăgit deloc. 

Nouvelle Vague este un omagiu adus curentului cinematografic cu acest nume, când regizorii francezi, in câțiva ani, au schimbat modul de a ne raporta la povestea cinematografica. Numele lui Truffaut,  Jean-Luc Godard, Éric Rohmer, Jacques Rivette, Claude Chabrol, Agnes Varga sunt pomenite cu reverență pentru rolul jucat in istoria filmului.

Filmul Nouvelle Vague redă, cu tentă de prezentare "behind the scenes", istoria producției filmului "À bout de souffle" a lui Godard, film care l-a transformat în vedeta pe Belmondo.

Omagiul nu consta numai în această reconstrucție a unui moment în istoria cinematografiei, ci chiar in modul de realizare a filmului. Nouvelle Vague este un film Nouvelle Vague ca mijloc de expresie.

Și dacă în cadru apare un Alfa Romeo care nu există la data producției filmului, 1960, țineți minte ca lui Godard nu-i  păsa de continuitate, filmul este viața, și așa ne face cu ochiul Linklater. Notă excelentă și pentru actori. 

Nostalgia

O altă bucată de istorie. Mai țineți minte aparatele „walkman” lansate de Sony? Ofereau mobilitate, muzică la purtător, pe vremea castelor audio.

În imagine, un produs din același tip, nu e Sony, ci un produs ieftin (ieftin, dar cât de încântat eram de el pe acea vreme), cu aceeași funcționalitate, de prin 1990. Merge și acum.

Și, da, caseta este din epocă, muzică Kim Wilde.

De-a dacii și romanii

 Dan Alexe, De-a dacii și romanii. O introducere în istoria limbii și etnogenezii românilor

O carte care în mod sigur a creat controverse. Pentru că Dan Alexe, care oricum a deranjat cu Dacopatia, în această carte iată că săvârșește păcatul, mai grav decât fluieratul în biserică pentru istorigrafia încetățenită în România, acela de a subscrie la teoria imigraționistă în ceea ce privește formarea poporului român. Adică, plecând de la argumente în principal lingvistice, Dan Alexe este de formație lingvist,  trage concluzia că poporul român s-a format undeva în Balcani, într-un areal în contact direct cu poporul albanez, urmând a imigra, într-o perioadă ce urmează a fi stabilită, poate undeva la cumpăna dintre mileniul I și II, întâi în Ardeal, și apoi, ca urmare a invaziei mongolilor și, apoi,  relativul lor reflux de la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, cu încurajerea Regatului Ungar, au colonizat și Țara Românească și Moldova. 

Desigur, fiecare poate accepta, sau nu, demonstrația lui Dan Alexe. O demonstrație foarte bine structurată. Care are și unele erori. De pildă, este susținută originea tracică a zeului Dionisos din panteonul divin antic grec, fără să observe că această teorie nu mai este primită de istorici, după ce numele lui Dionisos a fost identificat în scrierile foarte vechi (1250 î. Hr.) de tip linear B, ceea ce dovedește că este un zeu foarte vechi al elinilor, și puțin probabil să fie un împrumut tracic. Sau, uneori, sare la concluzii, pe baza unor argumente lingvistice, pentru fenomene care ar merita o cerecetare multidisciplinară, pentru ca demonstrația să fie mai convingătoare.

Problema, însă, nu este în conținutul cărții. Problema este că în România problema originii poporului român nu este o discuție istorică, ci una politică. Atât timp cât legăm problema politică a aparteneței istorice a Ardealului de argumente istorice, discuțiile nu vor avea niciodată seninătatea unei dezbateri academice, ci înverșunarea unei lupte politice.

Și numai dacă lucrurile ar fi atât de simple. Căci și bulgarii au amestecat lucrurile în ce privește Ardealul, noroc că nu au (cel puțin până acum) niciun fel de revendicări.

Nostalgia

 

Publicitate la pantofi din România 1967. Ati purta astazi astfel de modele?

(Revista "Cinema" nr. 4 aprilie 1967)

Durere profundă

 

Durere profundă/A Real Pain, USA 2024, regia Jesse Eisenberg, cu Kieran Culkin, Jesse Eisenberg

Nu am mai scris de ceva vreme despre filme. Cu o poveste puternică, doi tineri, veri, cu origini evreiești, din Statele Unite, fac o călătorie în căutarea rădăcinilor în Polonia, de unde provenea familia lor, filmul este în principal ocazia pentru un rol mare pentru Kieran Culkin care a luat și Oscarul pentru acest rol. Personajul său, Benji, este sarea și piperul acestei excursii, este amuzant, pune întrebări incomode, rupe locul comun.

Și totuși... Dincolo de acest personaj spumos este altceva... Rămâne să vedeți. Mai ales pentru jocul lui Culkin, pentru că prezența acestui „altceva” necesită multă artă a actorului. 

Bărbatul cu cele trei morți ale sale

 

Mihai Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morți ale sale

O colecție de memorii, nostalgice, despre copilăria, adolescența și prima tinerețe a unui reputat hispanist, Mihai Cantuniari.

Pentru mine aceste memorii, citite ca un material de studiu despre anii 1960 în România, au fost ocazia de a descoperi cum nici măcar privirea retrospectivă, de la înțelepciunea vârstei mai înaintate, nu ne scoate din bula noastră subiectivă.

Autorul, deși scrie undeva în apropierea vârstei de 60 de ani, pare să nu își dea seama că a făcut parte dintr-o categorie restrânsă extrem de privilegiată: tineretul urban (București, prin excelență urban) al anilor 1960, cu proveniență dintr-o familie de intelectuali. 

Plus bula intelectualului din regimul comunist. Deși probabil vor fi destui care vor contesta ceea ce spun mai departe, eu mi-am format opinia că intelectualul din regimul comunist s-a aflat într-o situație privilegiată. Chiar dacă supus constrângerilor cenzurii pe motive ideologice, chiar dacă răsplata materială nu a fost decât în rare ocazii generoasă, intelectualul din regimul comunist se bucura de un statut de independență de invidiat. Intelectualul era susținut, tot din motive ideologice, prin însăși statutul său de intelectual. În comparație cu intelectualul din lumea concurențială, unde valoarea sa trebuie demonstrată ca utilitate socială permanent, fie și măcar prin integrarea în absconse coterii generatoare de venituri, statutul intelectualului din regimul comunist era una privilegiată, prin comparație.