Oare în câte feluri mai pot descrie treburile gospodărești care-mi consumă timpul și imaginația? Să gătesc. Să fac curățenie. Să bag la spălat. Doamnele de la curățătoria din spatele magazinului Bega nu știu că rivalizăm la spălat și uscat. Spăl și usuc, usuc și spăl, iar la finalul zilei, de cel puțin 3 ori pe săptămână, capacul de la coș nu se închide, dă pe afară.

Ce scriitor talentat și muncitor a permis acestor oribile activități de prin casă să-l țină departe de potrivirea cuvintelor?! Virginia Woolf? Thomas Mann? Philip Roth? Nu. Nici gând. Nici pomeneală.

Aceste activități casnice sunt otravă, dar și tratament pentru mine. Omoară avântul creativ, dar îmi oferă și scop. Gătesc. Spăl. Fac curat. Sunt utilă copiilor mei. Cineva are nevoie de mine. Scrisul nu are nevoie de mine. Eu am nevoie să scriu.

Mă obsedează și vârsta, cei 42 de ani ai mei pe care îi suprapun adesea cu vârsta părinților mei. Mara împlinește 16 ani. La mine în cap, eu am 16 ani prin intensitatea și claritatea amintirilor. În clasa a IX-a purtam puloverele largi ale lui tata, iar colegele de clasă, cele emancipate, au râs de mine.

După grădiniță, primul an de liceu mi-a marcat într-un mod teribil sufletul. Lumea se dărâma și se construia în jurul meu. La grădiniță, plângeam în brațele educatoarei după mama. Educatoare, o jigodie după caracter, a profitat de durerea mea ca să mă tragă de limbă, să-i povestesc scandalurile din familie, să ducă vorba mai departe în cancelarie și în societatea mică a cartierului din marginea orașului despre papucii mamei aruncați în foc de tata.

La liceu nu m-a luat prin surprindere atacul asupra lumii mele. N-am mai plâns în brațele nimănui. O vară întreagă jelisem după prietenele care mă abandonaseră. Soră mea m-a consolat. Mi-a cumpărat o rochie neagră slip, în care m-am zgâit două luni în oglindă. Cu sprijinul Karamazoavei, sora, așa îmi place s-o numesc, ca să-mi arăt rafinamentul și interesul literar, și cu rochia neagră, am supraviețuit.

Iar în noul an m-am lăsat purtată de vânt. Mi-am reluat relația de prietenie cu fetele fără explicații, fără discuții, mare, mare greșeală. De aceea am devenit o susținătoare înverșunată a certurilor terapeutice. Nu mergi niciodată mai departe fără lămuriri. Rănile nu se închid. Supurează. Elimină puroi. Necrozează ca piciorul Fridei Kahlo.

Un dans în bătaia vântului mi-au fost anii de liceu. Îngrozitor de multe lecții neînvățate. O profesoară de matematică ne compara materia ei cu un lanț unde nu ne permiteam să pierdem nici o za. Uitându-mă în urmă, am pierdut zale peste zale, în matematică și în relații deopotrivă.

O privesc uneori pe Mara cu drag nemăsurat și cu admirație. O iubesc, firește, e fata mea. Sunt programată genetic. Admirația însă? O admir pentru voință, disciplină, seriozitate, mândrie. Sper ca ea să aibă parte în viață de prietene ca mine. Așa merit. Așa merită. Și lumea ei se dărâmă și se construiește în jur în timp ce scriu. Mă bucur și mă întristez. Pentru că știu și nu știu parcursul vieții ei.

Mă confund cu părinții. Mă confund cu fiica mea. Simt că mă înec, că o să mă pierd fără să mă fi găsit cu adevărat vreodată. De ce? Și pentru că mă rup în bucăți rolurile și activitățile casnice.

Punct. Acesta e sfârșitul textului. Rolul se schimbă.

– Mama, am ajuns!

E Mara. Merg să fiu mamă.

Foto: Simona Nutu

FRAGMENT DIN CAPITOLUL BUNICA

Bunica mea nu cred că a privit vreodată cu adevărat cerul: cerul îndepărtat, albastrul cerului, cerul înstelat, cerul-vis sau cerul-privilegiat. Cred că a privit întotdeauna în jos. Să nu deranjeze. Să nu atragă atenția. Să nu stârnească gura lumii. Gura lumii i-a dictat viața. Cum i-a dictat și părinților ei. E corect să afirm că gura lumii i-a format un anumit caracter. Cu acest caracter am crescut eu, nepoata ei preferată, dar căzută în dizgrație imediat ce am atins adolescența. Atunci s-au dezlănțuit toate gurile lumii pe mine: de la părinții ei, de la prietenii și vecinii ei, din jurul mamei mele.

Îmi pare rău de mama că a crescut lângă bunica. În grădina din fața casei, lângă smochinul din colț, a răsărit, într-o primăvară grăbită, o zambilă. Trecusem în clasa a V-a. M-am convins că natura mă consolează cu aer cald, caiși și piersici înfloriți, explozie de narcise, deoarece m-au înspăimântat profesorii de la clasă.

Profesoara de istorie:
– Mara, enumeră triburile migratoare din spațiul danubiano-pontic.
– Migratorii din spațiul danubiano-pontic sunt: goții, vizigoții, ostrogoții, gepizii.
– Stai jos, stai jos!

Ce m-am bucurat de zambilă! În fiecare zi o vizitam. Culegeam orice fir de iarbă care ieșea lângă tulpina ei. În ciuda atenției și îngrijirii, zambila nu a crescut mult de la pământ și nici nu a înflorit. S-a ofilit îmbobocită. În acel bulb ofilit o văd pe mama lângă bunica-smochin, care i-a furat tot soarele.

De aceea, când mi-a venit vremea, m-am împotrivit bunicii. A prins de veste înaintea mea că mă simpatizează Mihnea, copilul vecinilor care locuiesc pe strada cu magazinul Universal.
– Mara, în fiecare zi trece Mihnea cu bicicleta pe strada noastră. Ocolește în drum spre casă doar ca să te vadă pe tine.

Nu i-am răspuns, dar a văzut prin mine și în fâstâceala mea. Îmbujorarea i-a confirmat.
– Să nu ne faci de rușine, auzi?! Mihnea e cu 2 ani mai mare ca tine. Tu încă sugi degetul. I-ai spus băiatului ăluia?

Cât am urât-o în momentul acela! Eram amândouă în bucătărie. Bunica prăjea gogoși, iar eu le acopeream cu zahăr pudră. Am aruncat sita și am ieșit. Am auzit-o mai târziu cum mă pâra la mama. Nici nu intrase bine pe ușă, că a și început să-i explice, amplificând cu gesturi caraghioase și voce gravă, ce viitor sumbru mă așteaptă dacă nu se iau măsuri imediate în educația mea.
– Vrei să te facă de râs? Știi de câte ori a trecut Mihnea, băiatul vecinilor, cu bicicleta pe lângă casa noastră?

Până să termin clasa a V-a, Mihnea abia dacă mai trecea o dată pe săptămână pe strada noastră. O învinovățesc pe bunica pentru abandonul lui. De câte ori să treci pe o stradă cu bicicleta ca să vezi o fată? Am auzit de la Adelina, prietena mea de peste stradă, că Mihnea și-a făcut traseu pe strada Bujorilor. Pe Bujorilor locuiește Ana. Ana e frumoasă, are un păr negru și lung pe care-l poartă mereu pe spate. Vara se îmbracă cu maiou alb și fustă de blugi. Încalță bocanci de piele. Am încercat și eu să port bocancii vara, dar n-am apucat să ies pe ușă cu ei că am auzit-o pe bunică-mea:
– Pe cine ai văzut tu că poartă bocanci vara? Vrei să ne faci de râs?

Foto: Simona Nutu

M-au stins anii.
M-am aprins cu un țipăt undeva la Dunăre.
Am ars. Naștere și creștere.
M-am potolit cu experiența în malul Begăi.
Am mocnit. Renaștere și maturizare.

Vremurile, cerul și pământul mi-au vârât pe gât destinul.
Eu nu cred în destin. Cred că m-am născut cu o cărămidă într-o mână și cu mistria în cealaltă.
M-am zidit din alegeri, refuzuri, încăpățânări, eșecuri.

M-am înecat construindu-mă.
Fără să bag de seamă, am ajuns la vârsta părinților mei.
Când ei erau zei. Când îmi călcau în picioare orice reprezentare despre lume:
cum e, cum ar trebui, cum nu se arată.

Am încercat să cuceresc lumea.
M-am înarmat cu lecturi și un blog. Am atacat.
Lene. Indisciplină. Nervi. Frustrări. Eșec.

Focul pâlpâie în mine. Suflu. Suflu.
Mă sting.
M-au stins anii.
M-am resemnat cenușă și mă împrăștii.
Într-o fată și un băiat.

Foto: Flavius Neamciuc

Bine, bine, dar în ce crezi? Toată lumea crede în ceva.

Mi s-a tot pus întrebarea aceasta în ultimii ani. Oamenii înțelepți și blânzi mi-au adresat-o. Nu se simt amenințați sau ofensați de ateismul meu. Pe ei îi admir. Și pentru ei m-am străduit să răspund.

Nu datorez nimănui nici o explicație. Dumnezeu este o jucărie în mintea fiecăruia dintre noi. Ne jucăm în funcție de inteligență, educație și imaginație. Notez pe marginea subiectului deoarece mă intrigă nevoia ființei umane de a adera și de a face parte dintr-o forță superioară.

Mi s-a potrivit ca o mănușă teoria lui Freud despre credința în Dumnezeu. Copilul se simte protejat și apărat de tată. Copilul devenit adult proiectează un tată ceresc deoarece a descoperit limitele tatălui pământesc. Ce eliberare! Ce aer respirabil!

M-a fascinat conceptul lui Nietzsche despre supraom, ruperea de condiția umană obișnuită. E într-un fel credința lui Dostoievski în omul comun și omul deosebit. Mințile mari luminează în întuneric. Lumini, asta reprezintă gânditorii ca Freud, Nietzsche, Dostoievski.

Consider că mi s-a aprins un bec prima dată când m-am îndoit de toate învățăturile religioase primite în familie. Am crescut la casă. Bunicii au ridicat o casă. Părinții au ridicat o casă. Pentru ei, casa, familia și mașina erau realizări ale vieții. Fiecare casă avea un beci unde se depozitau sticle, borcane, damigene, butoiul de lemn pentru varza murată. Bunicul a construit un beci mic sub bucătăria de iarnă. Ca să intri, trăgeai cu putere de mânerul ușii de lemn. Te izbea aerul cald al beciului neaerisit, plin de ciuperci microscopice. Tata a construit un beci mare sub jumătate din parter. Ca să intri, împingeai uși grele de fier. Te izbea același aer cald. Ca să vezi ceva, bâjbâiai după întrerupător: o explozie de lumină.

Asociez deșteptarea minții cu lumina aprinsă de la beci. Cu informații transformate în cunoștințe ajungi să luminezi întunericul.

E întuneric în lichidul amniotic. E cald, e confortabil, dar lipsește lumina. Omul țipă de durere când trage aer și deschide ochii. De la naștere ni se arată: cunoașterea presupune durere. Adevărul nu e comod. Adevărul doar este.

Creștem lângă părinți și adoptăm reprezentările lor despre lume: lumină și întuneric deopotrivă. Aici m-am împotmolit eu. Unii dintre noi refuzăm să ne acceptăm condiția umană și statutul în societate. De ce unii se simt protejați de pielea lor, iar alții se simt îngropați și limitați? De ce unii își acceptă rolurile în familie, în societate și în lume, iar alții defulează prin ceea ce omenirea a numit generic artă?

Arta ne demonstrează că nu suntem suficienți cu burțile pline și acoperiș deasupra capului. E ceva în noi. E ceva în unii dintre noi. Vrem mai mult. Ce anume? Eu nu știu. Ceva, spun. Ceva acolo, orice, dar nu doar hrană și acoperiș.

Unii l-au numit Dumnezeu. Eu nu.
Spinoza l-a numit substanță. Eu nu.
Unii îl numesc natură. Aici stau și eu.

Natură. Forță. Incontrolabil. Mister. Tot ce observăm în natură conține și mintea noastră. Iar asta este înfiorător: să gândești că ești creator și distrugător deopotrivă. Asta suntem, cred eu.
Creator și distrugător.

Foto: Lorena Dumitrascu

Motan mi s-a așezat în poală și toarce. Rar își exprimă afecțiunea. Am lipsit o săptămână de acasă.

De ani de zile, pentru o săptămână, o stațiune cochetă din Austria ține loc de acasă. Acolo am învățat să schiez. Acolo am căzut și mi-am rupt parțial ligamentul de la piciorul stâng. Acolo a învățat Mara să schieze. Acolo a învățat și Mateiu.

Uneori rămân singură la restaurantul de lângă pârtie. Mă așez lângă foc. Alteori mă așez lângă fereastră. Întotdeauna cu o carte. Anul acesta m-a însoțit Jon Fosse. A fost ca și cum am avut constant un prieten lângă mine care m-a pus la curent cu ce s-a întâmplat de când nu ne-am mai văzut. Vorbărie. Taclale. Glume. Vorbe de duh. Boli. Îngrijorări. Taca-taca taca-taca taca-taca taca-taca taca-taca! N-am rămas singură o clipă.

La fel ca naratorul din Numele celălalt, port acum în mine imagini din stațiune care cer să fie scoase afară. El picta. Eu scriu.

La un moment s-a așezat lângă mine o doamnă blondă. Mi-a atras atenția bătrânețea ei întreținută cu spirit, trup și mulți bani. Își încuraja mereu nepoții care au avut aceeași instructoare ca Mateiu. Îngenunchea cu ușurință. Atât oasele, cât și costumul luxos permiteau lejeritate în mișcare.

Se protejase de frig cu un costum Goldberg, firmă descoperită de mine abia anul trecut. Pe etichetă scrie high luxury. Stațiunea întreagă se înscrie la high luxury. Magazinele sunt pline de haine create special pentru munte. Oamenii bogați au limitele lor. Limita lor se oprește în casele de modă. Îi acuz de vanitate. Contează părerea celorlalți. Dar nu-i acuz de vanitate. Înțeleg dorința de a face impresie. Așa că nu-i acuz de nimic. O imortalizez pe doamna blondă cu costumul Goldberg și geanta Louis Vuitton în aceste rânduri.

Pe drumul de întoarcere m-am gândit la apartamentul meu. Pentru câteva secunde l-am respins. Apoi am intrat pe ușă și am simțit liniște și claritate. Mi-am consolidat sentimentul de acasă cu cărți, tablouri, lenjerii, perne și pisici.

De dimineață am ieșit la plimbare pe malul Begăi, la minus 7 grade. M-a durut capul de la ger. Am pășit cu voință în direcția aleasă. Am intrat într-o cafenea să mă încălzesc și am citit câteva pagini din Tolstoi. În 28 august 1852, Tolstoi nota în jurnal: Am 24 de ani; și n-am realizat încă nimic. Simt că nu zadarnic mă lupt de 8 ani cu îndoiala și pasiunile. Pentru ce sunt oare hărăzit? O va arăta viitorul.

La 19 ianuarie 2026, eu scriu pe blog: Am 42 de ani; și nu am realizat aproape nimic. Simt că zadarnic am luptat cu îndoiala și pasiunile. Pentru ce am fost oare hărăzită? Mi-am consumat viitorul.

Cunosc diferența dintre bine și rău. Să nu ucid. Să nu fur. Conștiința le-a distins cu rapiditate. Vremurile mi-au îngăduit să practic moralitatea cu altă pregătire intelectuală. O spun. Sunt recunoscătoare vremurilor. Nu le resping. Nu mă dezamăgesc. Mă îngrozesc pe alocuri.

E gata textul. Motan s-a lipit de mine. Constat că a îmbătrânit.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cu poezie de Sylvia Plath mi-ar fi plăcut să încep anul.
Love set you going like a fat gold watch. / Iubirea te-a pus în mișcare ca pe un ceas de aur.
Să citesc cu voce tare: în engleză. Să recitesc în gând: în română.

Mi-ar fi plăcut. Nu s-a întâmplat.

Cu iubire carnală am început anul. M-a pus în mișcare după o intervenție în care am adulmecat mirosul de carne arsă al unei proceduri similare cu ale altor femei. Conizație. Procedură ginecologică. Îndepărtarea unei porțiuni din colul uterin. A trecut. În noiembrie am ars. În decembrie am renăscut.

Mi-a plăcut. S-a întâmplat.

Prima zi din 2026 am uitat-o. Mă străduiesc să-mi amintesc. Nu pot. La ce-mi trebuie?

Fantazez cu abandonarea casei, copiilor, partenerului. Ce femeie dizgrațioasă! Ce mamă rea!
Fantazez. Și spun.
– Ce ai, ești nebună?
Poate că sunt.

Se fac 7 zile. A trecut săptămâna. Rămân acasă, lângă copii și partener.

The woman is perfected. / Femeia s-a desăvârșit.

Sylvia Plath / Dunia

Foto: Flavius Neamciuc

Din toate cărțile pregătite pentru lectură în preajma sărbătorilor n-am ales nimic. Fosse am amânat. Habermas am răsfoit. Tolstoi, Jurnal, l-am început. Uneori îmi place să merg împotriva mea. Și o bucurie îmi străbate tot corpul. Un curent îmi trece prin vene, artere și capilare.

Pe prima pagină, Tolstoi menționează o gonoree. M-a bufnit râsul. Mă atrag teribil oamenii care greșesc și se ridică nu deasupra, ci din greșeală.

Lev Tolstoi și-a trăit viața încercând să-și salveze sufletul de păcate. Păcatele au rămas aceleași ca-n 1900. Interpretarea s-a schimbat. Condițiile de viață îmbunătățite au adus odihnă și timp pentru sine. E un concept necunoscut chiar și bunicilor noștri. Tolstoi, în jurnalul lui, notează mereu orele de odihnă. Nobilii de pretutindeni se odihneau. Azi odihna nu mai aparține exclusiv privilegiaților. Oricine poate practica starea de repaus. Din nevoia asta au crescut zeci de mii de guru.

Lupta lui Tolstoi dintre trup și suflet m-a intrigat. Lupta dintre trup și suflet mă intrigă. Nu e necesar un nume, dar acum citesc Jurnal de Lev Tolstoi.

S-a încercat și în familia mea să se cultive frica de păcat și de Dumnezeu. Mereu am întrebat până nu am mai întrebat: De ce? De ce e rău să faci sex? Am priceput destul de repede diferența dintre bine și rău. Să nu ucizi. Să nu furi. Să nu minți. N-am priceput până la cei 42 de ani ai mei de ce e păcat să transpiri cearșafuri cu un bărbat înainte de căsătorie sau cu mai mulți bărbați de-a lungul vieții.

Ce se întâmplă în corpul uman în timpul actului sexual? Pe scurt: neurotransmițătorii și hormonii ne sunt favorabili. Dopamina, noradrenalina, oxitocina, endorfinele, prolactina, vasopresina – cocktailul cărnii –  ne extaziază. Pulsul și tensiunea cresc. Ne simțim vii. Vasele de sânge se dilată. Ne simțim carnea. Creierul activează circuitele de recompensă, motivație, atașament. Ne relaxăm. Durerea dispare. Experimentăm starea de bine.

Nimic rău în felul în care răspunde carnea atât de blamată. Nevoile trupului sunt murdare. Chemările spiritului sunt pure.

Ce e spiritul fără carne? Ce-l susține? N-am fi oameni fără carne: fără plăceri, fără satisfacții, fără iubirea trupului.

În timpul orgasmului oamenii sunt cei mai vulnerabili: goi, expuși, existenți prin sine, esență. E firesc să te înspăimânte o asemenea expunere. De aceea uneori iubirea și ura pentru celălalt se întrepătrund. Nu ne place intrarea fără drept a celuilalt. Ne naștem singuri. Murim singuri. Orgasmul ne accentuează sentimentul de singurătate arătându-ne perfecțiunea lui doi.

Doi e perfect, dar arareori. De cele mai multe ori e luptă. De ce? O să tot întreb până nu o să mai întreb.

Foto: Cristina Siminiceanu

Bunica vine din niște vremuri necunoscute de mine. Am auzit povești. În timpul războiului i-au crescut sânii. I-a venit ciclul. Nu se vorbea atunci despre adolescență. Părinții și bunicii războiului discutau doar despre ceea ce pun pe masă. Foamea. Și-o amintea bunica bine. Oare să-i spun eu povestea bunicii sau să-i dau o voce?

Am decis capitolele romanului. Vor fi sigur 4. Nu sunt sigură de capitolul 5. Ar fi despre tata. Dar ce știu eu despre cum e să fii tată? Să simți și să gândești ca un tată? Să-i dau și lui o voce? Să le dau tuturor o voce?

Mama vine din niște vremuri descreierate. Când ea a tras prima gură de aer pe lumea asta, la Moscova a început Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Pe 14 februarie 1956 speranța și frica s-au împletit cu soarta mea. Soarta mea aparține istoriei. Altfel nu o pot pricepe în nici un fel. Mama a crescut cu frică și speranță. România își purta comunismul cu derută. Nici aceste vremuri nu le-am cunoscut. Oare ce culoare ar avea vocea mamei dacă i-aș da una?

Eu m-am născut la solstițiul de iarnă, cea mai lungă noapte din an. Tot eu m-am mai născut o dată cu un an în urmă. Capitolele 3 și 4 vor fi despre fiice. Capitolul III, Fiica. Capitolul IV, Cealaltă fiică.

Care fiică să scrie povestea familiei? Fiica sau cealaltă fiică? Cât anume o să fie despre oameni și cât anume despre vremuri? Fără o bunică din vremea războiului și fără o mamă din vremea comunismului, fiica și cealaltă fiică ar mai fi avut același parcurs? Mai mult, s-ar fi născut fiica?

Aici îmi stă mintea. Asta e povestea pe care o port în mine și trebuie s-o scot într-un fel sau altul, excelent sau prost. Aș alege excelent. Visez la asta. O să-mi suflec mânecile. O să mă apuc de capitolul Bunica. Propria bunică îmi va servi ca inspirație. A fost o copilă în război. Ciudat! Satisfacție găsesc doar în scris, dar mă sperie acțiunea. Să scriu romanul. De aceea l-am fragmentat. Poate un capitol nu-mi paralizează voința. Un capitol, două capitole, mă încurajez. Pentru cine scriu? Pentru voi, cititorii, firește, dar și din nevoie. Cum să trăiesc fără să scriu? Nu știu. Nu-mi pot imagina. De ce scriu? Pentru faimă și bani, desigur, dar și pentru a respira, a mă simți vie. Cum scriu? Fără un plan, fără notițe, vomit. Aici greșesc. Acțiunea de a scrie seamănă teribil cu travaliul, deloc cu nașterea. După două nașteri naturale, știu exact ce vorbesc. Expulzarea copilului durează maxim 10 minute, dilatarea te convinge de relativismul timpului. Eternitatea vine și se prezintă: Eu sunt Veșnicia. Orele de travaliu par să nu aibă sfârșit. Ah, la asta se referea profa de matematică cu infinitul desenat pe tablă cu linii întrerupte până în margine și cu asigurarea continuității după rama tablei.

O să mă descurc! Mă încurajez. Mă consolez. Mă ambiționez. Eu sunt dumnezeul meu, creație și distrugere.

Să vedem. Capitolul I, Bunica

Bunica vine din niște vremuri necunoscute de mine.

A fost Crăciunul, iar Crăciunul ne întrerupe tuturor programul. Rar m-am apropiat de cărți. Nu am scris nimic. Asta mă nemulțumește. Am participat la serbarea lui Mateiu. Vă spun: are mama un spiriduș superb. Am trecut-o pe Mara vama că să plece în excursie cu școala. Legislația românească susține și întreține suspiciunea că unul dintre părinți ar putea să-și răpească fiul sau fiica. Am făcut cumpărături. Am gătit. Am împodobit bradul. Am schimbat cadouri. Am luat masa în familie. Pe toate le-am făcut și încă puțin.

Acum îmi revin după o răceală. Dispoziția este una jalnică. Mara a plecat cu tatăl ei în Germania. Mateiu doarme pe canapea. Sufrageria pare călcată de hoți – de hoți care au căutat ceva anume, de aceea au răscolit peste tot. M-am văzut nevoită să aleg între a zace pe canapea uitându-mă la un film de Crăciun, a deretica sau a intra pe blog pentru defulare. Asta fac și nu mă amăgesc.

Am scris texte minunate la mine în cap aproape în fiecare seară. Covorului de la casa părinților mei i-am dedicat două seri.

La noi în familie – tata, mamanu, sora mea și cu mine –  la Paște și la Crăciun răsturnam casa cu susul în jos. Curățenia nu era opțională. Aveai de ales între activități: spălat geamuri, șters praful, aspirat etc. Covorul spălat și uscat însemna sfârșitul. Mamanu îl rula, tata ridica mobila, iar eu băgam marginile sub corpurile grele. Se răspândea un miros rece și curat. Simțeam curățenia inseparabilă de organele mele. Frigul și înlăturarea mizeriei cu apă și produse mă duceau până la paroxism. Parcă frigul, ordinea și curățenia, luminițele bradului și mâncărurile alese îmi făceau dintr-o dată viața mai frumoasă și mai suportabilă prin intuirea unei vieți mai bune.

În familia mea – copiii mei, tații copiilor mei, bunicii, frații – casele își păstrează josul și susul. Bradul a străbătut timpul și vremurile. Continuă să-mi facă viața mai frumoasă și mai suportabilă prin aceeași intuiție: că se poate, totuși, mai bine.

Întotdeauna e loc de mai bine și întotdeauna răul reușește să se strecoare. Bolile ne găsesc și ne lovesc. Catastrofele mai rar, dar și ele ne găsesc și ne lovesc. Relațiile cu ceilalți ne îmbolnăvesc și ne vindecă în același timp. Acesta este adevăratul mit al lui Sisif: relațiile dintre noi. Construim și stricăm, stricăm și construim.

Mateiu dă semne ca se trezește. Asta înseamnă sfârșitul timpului pentru scris. Mă întreb, cu gândul la voi toți cei îndrăgiți de mine, cum o fi la voi în suflet?

Foto: Flavius Neamciuc

Recunosc că vârsta devine irelevantă după 40 de ani. E deosebit de importantă la anii lui Mateiu: Am 4 ani și 10 luni, afirmă plin de mândrie. E mega importantă în adolescență: Mara împlinește 16 ani.

La 42 de ani ai mei îmi număr chipurile. Da. Așa e. După ce mi-am pierdut chipul copilăriei, după ce am defilat prin adolescență și după ce am pășit ritmat prin tinerețe, vârsta și-a pierdut forța. Nu mă mai impresionează. În schimb mi-am identificat cel puțin două chipuri distincte.

Un chip am avut înainte de Mara. L-am schimbat fără să prind de veste după ce am născut-o. Fotografiile mi-au dat indicii. Pomeții, buzele, părul s-au reconfigurat diferit pe aceeași față cu care trec prin viață. Un alt chip am de aproape 5 ani încoace –  de 4 ani și 10 luni, ca să fiu exactă. Deosebit de importantă vârsta lui Mateiu. La fel, fotografiile mi-au atras atenția. Pomeții, buzele, părul s-au reconfigurat pentru a doua oară.

Aș fi curioasă să-mi cercetez creierul. Să-l studiez la laborator după fiecare naștere. Pot să-l fotografiez, dar la ce m-ar ajuta? Am așteptat ani de zile să înțeleg lumea. Am așteptat ani de zile să-mi dau seama de mine. Cât bine aleg? Cât rău hrănesc? Câtă corectitudine practic? Câtă demnitate dovedesc?

Un lucru am priceput sigur. Sunt caracter prin educație și autoeducație, și sunt, totodată, produs al vremurilor. Caracterul s-a îmbunătățit și s-a înrăutățit de la condițiile de viață actuale. Gândesc și simt politic. Totul mi se pare intens politizat în aceste zile. Pisicile care dorm încolăcite pe canapea au destin politic. Nici Motan și nici Luna, motanul și pisica, nu s-ar fi alintat pe o canapea italienească prin iarna anului 1900. Rolul, statutul și ierarhia erau impuse, acceptate și practicate diferit în secolul trecut.

Nu pot să nu mă întreb de necesitatea unei revoluții azi. În haos – politic, economic și uman – oricum ne ducem zilele. Să refacem hărțile minții și sufletului uman ține de o nouă etapă în evoluție? Și cum îi alegem pe cei mai capabili și corecți dintre noi să rescrie legile imperfecte, dar funcționale pentru supraviețuire?

Vorbărie goală, vomă literară pentru activitate pe blog înseamnă toate aceste întrebări. Nimic practic, util, funcțional, cu excepția propriului bine. Îmi exersez scrisul cu speranța netăinuită de a scrie, într-o zi, cărți adevărate: literatură. Cărțile adevărate au cititori puțini sau nu au deloc. Atunci ce îi încălzește pe cei care scriu?

Nevoia de a scrie e mai mare decât dorința de a fi citit. Femeile nu pot alege dacă să aibă sau să nu aibă menstruație. Au cu tot ce implică, sângerare, ovarele muncitoare, eliberarea ovulului, producția de progesteron. Nu e întotdeauna plăcut, dar uneori femeilor le sclipesc ochii și exercită o forță de seducție covârșitoare. Nu e întotdeauna plăcut să scrii, dar uneori povestea smulsă din sine pune lumini în priviri. Și viața merită trăită. Mă conving și eu de remarcabilul vieții.

E ceva în noi.
Nedescoperit de știință sau literatură.
Mister.

Foto: Cristina Siminiceanu