Adrian Niculae – 100% jurnalism

 De la declanşarea protestelor de stradă în Egipt, pe 25 ianuarie, tot soiul de cretini care n-au călcat în viaţa lor prin Cairo, Alexandria sau Aswan, asta ca să nu mai vorbim de „Egiptul profund”  din zone ca Faiyum sau Siwa, aruncă în presa română vorbe despre „faraonul Mubarak” şi „lupta pentru democraţie” , îi compătimesc pe numeroşii egipteni care trăiesc într-o sărăcie lucie şi, în general vorbind, îşi clătesc gura cu tot felul de vorbe de clacă. Totul culminând cu un articol veninos scris de CTP la adresa liderului egiptean, ca răzbunare pentru faptul că, prin ’94, i-ar fi aruncat lui priviri veninoase nişte „securişti de la Ambasada Egiptului” pentru nuş ce articol despre săracii din „Oraşul Mort”. (de fapt Orasul Morţilor, un cimitir vechi din Cairo ale cărui cavouri sunt locuite de săraci).

Înainte de a discuta despre problema de fond, ar fi pacat să trec peste impostura aşa-zis eroică a lui CTP, care scrie, cu referire la excursia lui din 1994: „Cu câteva zile înainte de venirea mea, un american şi doi vest-europeni fuseseră împuşcaţi de la câţiva paşi, în barul hotelului.”  Ghinion însă, atacul de la hotelui Intercontinental Semiramis din Cairo a avut loc în Octombrie 1993, cu luni bune înainte ca CTP să ajungă la Cairo (în nişte condiţii despre care vom mai discuta într-un alt articol). Cu alte cuvinte, în buna tradiţie a „reporterilor de front” care trasmit din locuri de unde nu se aud nici măcar bubuiturile îndepărtate ale artileriei, CTP inventează riscuri care n-au existat, pentru a-şi trece în biografie şi un soi de presupus jurnalism de linia întâi.

 Revenind la subiect, trebuie spus din capul locului că demonizarea tâmpă a lui Hosni Mubarak, acuzat de CTP că ” n-a făcut decât să îngheţe situaţia, lăsând starea ţării să se degradeze pe dedesubt lent şi continuu. Prăpastia dintre clasa superpusă şi mulţimile de nenorociţi a crescut până la insuportabil sub lozinca pe placul Washingtonului „Egiptul e o ţară stabilă”.”  nu are aproape nici o legătură cu realitatea din Egipt. După cum afirmaţia că ” locuitorii sfârşitului de secol XX ai Oraşului Mort erau un fel de spectre învineţite de foame şi boli, având ca unic veşmânt de viaţă şi de moarte o djelaba cenuşie până-n călcâie şi ca hrană zilnică o scovergă de mălai zgrunţuros în care împătureau câteva legume. Ei erau eşantionul reprezentativ pentru cei 40 de milioane de egipteni reduşi în regimul Mubarak la condiţia de suboameni.”  este la fel de mincinoasă ca şi povestea despre „împuşcăturile de acum câteva zile” de la Intercontinental Semiramis.

 Regimul lui Hosni Mubarak nu este unul democratic, şi nici nu avea cum să fie.  Actualul lider egiptean a luat în primire o ţară aflată sub stare de urgenţă din 1967, şi al cărei precedent conducător, Anwar El Sadat, fusese asasinat de islamişti în mijlocul unei parade militare. La acest tablou mai trebuie adăugat doar faptul că Sadat avusese de înfruntat „intifada pâinii”, pe care o poreclise, într-un discurs devenit celebru, „intifada hoţilor”, pentru a înţelege cam în ce sărăcie se zbătea Egiptul în 1981.

 Lucrurile nu stau nici acum foarte grozav din punct de vedere economic, dar a spune că sub Hosni Mubarak situaţia Egiptului s-a degradat continuu sau că locuitorii din Oraşul Morţilor sunt un eşantion reprezentativ al populaţiei ţării înseamnă pur şi simplu a minţi cu neruşinare şi cu intenţie. Populaţia Egiptului aflată sub limita sărăciei era estimată în 2010 la 20% (pentru comparaţie, ultima estimare de acest gen făcută pentru România în 2005 ne situa la 25% !!! ).  În plină criză economică, PIB-ul Egiptului a crescut cu 4.6% în 2009 şi 5.3% în 2010 (în timp ce al României a scăzut cu 7.1% în 2009 şi 1.9% în 2010) , iar rata şomajului în Egipt (9.7%) e doar puţin mai mare decât a noastră (8.2%).

 Polarizarea socială e mai vizibilă în Egipt decât la noi, dar asta se datorează şi faptului că o mare parte a monumentelor celebre ale „ţării faraonilor”, care atrag peste 12 milioane de turişti pe an, se află Citește restul acestei intrări »