Deanimation
28/02/2011 § 14 comentarii
în silueta neagră începu să curgă sticla ca dintr-un robinet. mai întâi sonoră, apoi înălţându-se deasupra propriei voci, astupându-şi căderea nefinalizată, apoi picioarele umplute până la genunchi, devenind tot mai reci, urcând şi ele până în plex, alergând prin piept, până la chioşcul de ziare cu primele foi despre cutremur şi refresh, picioarele alergând ca după un avion, prinzându-l, ţinându-se de-o aripă şi spărgând un geam, intrând, câte ventilatoare or folosi la filmare, robinetul continuând forajul, picioarele inundându-se până la umeri, şopârlele ridicându-se dintre omoplaţi, negre şi învăţând să vorbească, comunicând între ele prin mici ondulaţii lucioase, cântecelele de grădiniţă ale şopârlelor făcând mici bulbuci pe suprafaţa apei care ajunge în gât, gâlgâlgâl, aici e punctul cel mai clar, în care apa încă mai are suprafaţă, iar luciul ei din gât e luciul apei de fântână, rece negru grav, aplecându-te în propriul gât capeţi întuneric, poţi să cazi în el şi să-ţi faci din fântână sarcofag, poţi să-ţi vezi chipul aşa cum îl vede ochiul fântânii, dar apa urcă până sus şi suprafaţa dispare, apa circulă între sfenoid şi temporal, creierul se înalţă un mm. împins de trunchiul de apă, cele mai fine interstiţii se umplu, sfârâie, pocnesc, fără ca nimic să fiarbă, sfârâie rece, bule de aer minuscule se bat cu apa, o atacă nebune, intră în ea, o găuresc, se afundă în pădure, s-ar zice că dispar. se regăsesc cu altele, se bucură de întâmpinare, se lipesc, explodează, silueta se goleşte subit, apa îi zace la tălpi, aerul o sufocă, apoi o bântuie. sfârşit.
Reader. Book Reader.
27/02/2011 § 8 comentarii
De la o vreme ne-am luat prostul obicei de a citi mai multe cărţi în paralel. E destul de enervant, pentru că mai avem şi pretenţia să ne fie toate la îndemână; şi nu doar în vârful pernelor ci şi în conservele cu ajutorul cărora ne deplasăm de la un pol la altul. Pentru asta, le-am propus fabricanţilor iglunari de trolee şi tramvaie să modifice locurile după modelul următor: 
1,2,3
27/02/2011 § 12 comentarii
Ne-am îmbogăţit
26/02/2011 § 8 comentarii
am primit de la cea mai tăcută vizitatoare a noastră: un film minunat despre fiinţa iglumagică şi iglunecoasă. mulţuuumiim!
Ce mâncăm în seara asta vineţie…
25/02/2011 § 12 comentarii
Cam ce mânca omul pierdut al lui Ramón, un scriitor de care nu ne mai săturăm.
„Aş mânca nişte melci a la portuguesa, mâncare de criminal, căci melcii sunt funebri, sunt animale care se apără lent de îngrozitoarea crimă de a fi vii şi de a nu fi altceva decât melci băloşi şi delicaţi.

Căci grăbindu-te să mori e ca şi cum ai schimba chifle proaspete cu chifle tari”.
Snailboard
24/02/2011 § 16 comentarii
Dragobete’s Day, Piaţa Universităţii
24/02/2011 § 17 comentarii

Era o zi nasoală, de iarnă. Fulgii erau blegi, aproape plouaţi. Sastisit de zilele îndrăgostiţilor, micuţul Tipifuc hotărî să-şi închidă rulota de pompe funebre ambulante şi să pornească o revoltă. Una lucrată strâns, cu ochiuri dese, din fir gros de lână netoarsă. Între sprâncene îi apăruse un rid în formă de broască. Dinţii îi scrâşneau mărunt ca într-o horă bănăţeană. Ar fi mâncat o tocană de scoici din cele în care încă se mai simte cristalul de siliciu. Simţea că poate. Se minţea că poate. Seminţele de scandal îi încolţeau în buzunarele pantalonilor, îngreunându-i mersul. Din ele aveau să se nască fructele mâniei, privind înapoi.
După ce rătăci pe Calea Victoriei o oră întreagă – e calea victoriei, îşi spunea, sunt rătăcit pe calea victoriei, destinul m-a purtat pe calea victoriei, nimic nu e întâmplător, îşi spunea – buzunarele începură să-l lovească la fiecare pas, pătându-i picioarele cu mici vânătăi. Dar ce e vânătaia? Nimic. Tipifuc îşi băgă mâinile-n ele de buzunare şi smulse cu sete zambilele, brânduşele şi lalelele negre care atât de repede-nfloriseră, în ocrotitoarea plimbare prin aerul rece şi umed al urbei. Le smulse şi le aruncă în stradă. După ce merse câţiva metri, se întoarse şi le strivi. -‘ra-ţi ale lumii de corole, spunea, vedeţi voi pe dracu!
Porni mai departe, dar greutatea din buzunare revenea cu fiecare pas. Tipifuc îşi mai băgă o dată astăzi-şi-mâinile şi-şi smulse cu sete bucăţile de corp contondent, strivindu-le imediat de caldarâm.
Din senin, Piaţa se umplu de oameni gata încremeniţi. O femeie strigă îngrozită:
– Haideţi domne, opriţi-l careva, nu vedeţi că se mutilează singur?
– N-am nevoie de ajutor! se răsti sever Tipifuc. Iar mulţimea se împrăştie ofensată.
Rămas din nou singur, Tipifuc se detensionă, zâmbi către cerul mai albastru ca niciodată şi lăsă uriaşul sentiment de triumf să îl învăluie ca într-un giulgiu.



