Mirobosita din Poate Ieri
30/04/2011 § 15 comentarii
Mirobosita avea un har – unde dădea, unde crăpa. Când pietre tinere şi nepricepute în scrisul pe lacuri erau aruncate în apă pentru a duce mesajul pe celălalt mal, Mirobosita apărea de nicăieri, le arunca cercurile iar dacă vreo piatră entuziastă şi necoaptă întindea un cerc prea larg, Mirobosita îl rupea, oprind inundarea piciorului de pe margine şi poate chiar a întregului receptor. Când sunetele îşi rătăceau raniţele, sau îşi toceau limbile de clopoţei, sau erau pur şi simplu furate de peisaj, Mirobosita apărea din ierburi vezi şi uscate, întinzându-le mănunchiuri de unde, întregi sau gata crăpate, ca sunetul să nu fie nici prea greu nici prea uşor. Când sunetele erau ultralungi iar urechile ultrascurte, Mirobosita era chemată la palat şi după ce cerceta densitatea particulelor de parfum din fiecare salon, crăpa undele pe potriva aerului; în sala de bal crăpa destul de puţine. Cele mai crăpate erau în alcov. În lumea astfel orunduită, nu existau decât frisoane de vânt, Mirobosita crăpa undele seismice şi le dantela cu fisuri iar cutremurele se simţeau doar cu coada ochiului, ca un cearcăn palpitând de nerăbdare. Mirobosita a murit de miroboseală deşi se spune că i s-a tras de la numele de botez şi undele ursitoare din cristelniţă. Trupul ei a fost aşezat sub pleoapa unui ghioc şi depus în crăpătura unei unde de şoc.
Sângiuri
29/04/2011 § 13 comentarii
La cursul de pragmatică am picat de câteva ori. La rând. De câteva ori. La rând. L’énoncé. L’énonciation. La rând. Truth is că în materie de greşeli nu am decât una mare iar aceea a fost utilă. Nepremeditat de utilă. În materie de greşeli mici, focul se înteţeşte, se extinde până spre teritoriul celor mari şi intangibile. Slavă domnului că greşeala cea mare e invulnerabilă. Altfel, mă simt destul de bine. Ştiu offtopic cum miroase sângele când îl porţi cu tine. De aceea poate prefer oamenii chimici, cu cât mai multe hexagoane şi lanţuri de hidrocarburi – alină, alină – e în franceză – de aceea uamenii mici. De aceea când personajul meu preferat – acela care spune totul dintr-un respirando şi apoi cade în burta-i de ceas rusesc, poate chiar doxa – de aceea când personajul meu preferat îmi intră în casă, nu sunt acasă. De aceea când văd un dead link îl iau în braţe, îl duc la margine şi vorbesc cu el, lipindu-i – în loc de monedă – un bambilic pe frunte. Bambilicii rul (z – pluralul n-are nicio importanţă în lumea lui Bambi). De aceea, când ştiu că el, viitorul însuşi-însuşi, mă aşteaptă în data de, la poarta cutare, simt nevoia să mă suflec şi să meditez la o fundă mov; la o fustă mov; la o catifea mov; la aproape orice fel de mov. de aceea… . De aceea când un imbecil rage la piciorul meu, pun degetul pe el şi spun nu eşti şi balconul se mută în lebăda gonflabilă care se scufundă cu mine cu tot. De aceea lebăda gonflabilă nu-i decât o iluzie. De asta voi respinge orice k orice y orice umlaut. Pentru că, jdup-jdup – nova espresie a lui hiphop – deşi undeva în sângele (pe care zis şi miros) , se încheagă teribil de prost – deşi – viaţa e în altă mufă. La examenul de pragmatică n-am picat niciodată, chit că am vrut. ce-i aiaaaaaaa turnuuuuuuuuuuuuuu? turnuuuuuu seveeeer? ce-i aia caaaaraaas??? is it a fish that knows everything but the girl?
ei, da!
29/04/2011 § 15 comentarii
El e prietenul meu. Să vi-l prezint. Nu ştiu ce înseamnă exact, dar trebuie să fie. Pentru că atunci când zic uite zice unde-unde şi cu mina din ochi desenează un rotocol, un rotocol la pătrat, în toată lumea care se întinde pe sârmă. Nu provocaţi o duamnă care tocmai îşi plăteşte două cutii de ness, îi spune el unui domn care vrea să preschimbe o bancnotă adevărată în una falsă. De ziua lalelelor el face sufleu de lalele, lucru pe care nu îl ştiu nici eu măcar, atâta de lipsită de scopuri e ziua lalelelor. Atâta încât să-ţi pese de ea ar fi un lucru aşam vulgar că ar putea dispărea cu bulbi cu tot din calendar. Când dispreţul i se urcă peste nas ca un fular, el spune dada, apoi îşi plimbă dadaul câţiva paşi şi se întoarce după ce l-ul dadaului a dispărut precum un fum. Măi, el e foarte inteligent, dar e nebun, spune dispreţul în urma lui. N-are încotro, se retrage. Câteodată lumea îl întreabă: măi, tu cauţi ceva. Şi-atunci, surpriză, în loc să spună dada, spune: nu, gata, acuma nu. Sigur să nu ne luăm de gânduri şi să nu ni le scuturăm de rever, daţi-vă, farfositelor, garoafele jos, si-gur? Dacă pui degetul pe unde-unde, în loc să pună mina degetului pe degetul tău, îi desenează conturul şi nimic nu mai vede, astfel că i-ai arătat prost, astfel că oricum nu contează, astfel că liniştea de dinaintea întrebării se reinstaurează. Mă duc să văd ce face mecpuiul zice, râzând spre un hol pe care trece un monstru înfiorător. În dreptul monstrului ridică bărbia şi holul devine fără fund, se deschide o zare albastră iar el priveşte în ea cucerit. Monstrul se micşorează şi până ajunge la mine arată ca Balonel cel Boţit. Mecpuiul e copilul nedorit, îl folosim drept momeală când mergem la furat, întru preocuparea câinilor de pază care se-nnebunesc după împărţit. Câteodată, el se uită în stânga, se uită în dreapta, vine repede spre mine, se apleacă umpic, apoi spune: vezi că… ştii tu… aşa, să ştii tu, în caz că. Eu îi spun sigur. Apoi pleacă repede reepede niciunde niciunde. Nu pot să vă zic cum îl cheamă, pentru că habar n-am, amân să-l întreb de la an la an, ştiu că atunci când îşi fixează ochii pe un obiect, urechile şi le fixează spre mine, prin simpla apăsare a unui buton cu dungi roşii, din care una e dreaptă iar alta e curbă. De asemenea, când ascultă nu aude iar când aude nu reţine. Între noi e o diferenţă audio.
De fapt diferenţa e cu totul alta, dar m-a oprit soundcloudul de la încălcarea dreptului de servitute.
Scăluş de apă, am spus
29/04/2011 § 10 comentarii
Când n-am mai ştiut exact la ce foloseau rolurile, m-am dus la primul chioşc şi-am întrebat, dumneavoastră ce rol vă place, era un cunoscut care fuma sprijinit de gărduleţul alb, intra mereu în chioşc când mă vedea, ca un cuc care ştia că trebuie să dea ora exactă de după tejghea, de data asta mi-a zis că nu şi-ar lua şi el, că nu prea se mai fabrică, nu ştiu care-s mai proaspete, mai bine o portocală, atunci m-am întors în ceasul meu, mi-am lăsat să crească o cocoaşă, am umplut-o cu câteva lucruri de care îmi mai aminteam măcar parţial, pe la margini erau toate sticloase, am pudrat-o cu zahăr ore în şir, îmi plăcea să mă uit din balcon cum cădea peste ea ploaia înecăcioasă şi albă ca un cearşaf peste un leş, în timp ce împachetam te vedeam prin binoclul instalat la ieşirea din ceas, dezlegai năvoade scufundate în guri de canal, le goleai de sardine, luai sardinele, le spălai la cişmeaua din copacul cu apă de coloníe, sardinele stătea cu capu-n piept şi plângeau, lacrimile li se prelingeau pe trup în jos, le puneai în borcane şi ele se marinau acolo în micromarea lor, suntem toate nişte some, scânceau. m-am tras de la binoclu, mi-am legat la picioare şiragurile de scarabei din lăbuşlăţos, în timp ce tu încărcai borcanele într-un cărucior şi am plecat amândoi spre bancul cu deşertul şi peştişorul din oază care împlineşte dorinţele pe dos, neavând dorinţe e mai bine să-l laşi pe altul, când am ajuns nu era niciun peştişor, era o baltă, pe margine papură, ăsta nu-i pustiu ţi-am zis, e mai mult mlaştină, e plin de libelule, nu sunt libelule ai răspuns sunt caii-dracului, ai grijă cum vorbeşti, te aud, n-au cum să fie, cel mult cai-de-iaz, ai să vezi, m-ai ameninţat, or să te ia cu ei, apoi deşertând sardinele în baltă ai zis să vedem dacă e sărată şi săracele s-au bucurat doar jumătate de oră apoi au murit, dar nu am intrat să le scot de-acolo, mi se părea că asta voiai, dar nu eram niciun peştişor; apoi din cocoaşa pe care zahărul deja se topise am scos o şa, am pus-o pe prima libelulă, m-am urcat, nodurile din papură se făceau tot mai mici, năvoadele se aruncau peste fluturi.
Mironosiţa
28/04/2011 § 17 comentarii
Pentru că nu descoperise statul în tavă, sub aluatul crescător, primul pătrar la parter, Mironosiţa se lovea de becurile îmbujorate, zbătându-se ca un flutur cap-de-vultur, ca o vulpe polară rămasă încastrată în gheţarul cu colţi de argint, ca o eşarfă de mătasea broaştei, ca vântul încuiat într-un lampion, nu orice fel de, ci nabru, extrem de iritant pentru pale. Spre a se feri cât de cât, îşi trase pe cap un pepene galben de atâta protecţie, îşi lipi nările de alveolele seminţelor plecate, inhală franjurii moi şi îi puse deoparte pentru rolul din Tomorrow Is Another Day That Never Dies Twice, în care urma să joace rolul melodraperiei. Foamea însă i se înşurubase prea adânc în torace şi mult mai multe canafasuri volatile i-ar fi trebuit. Înghiţi cu grăbire o torţă şi scoase pe nări scânteile nemestecate. Porunci să i se aducă obiectul sanitar cu lanţ şi trase apa de toaletă până când aceasta dădu ora exactă ; observând că deja e şase seara, îşi armă pudrierele şi îşi bombardă peruca, savurând cu nesaţ norul liber impus. Un miros de ploaie i se lăsă de sub pleoape până în tălpi. Înfloriturile de pe mocasini se polenizară brusc iar Mironosiţa strănută pe portretul în acuarelă al bunicului său. De la fluxul de aer decomprimat, pipa acestuia se aprinse şi întregul tablou fu scăldat într-un val de cumarină. Mironosiţa îl adulmecă până ce nu mai rămase din el nimic. Disperată de atâta pustietate, deschise sertarul de la maşina de cusut şi scoase din el un globul alb, din timp îngheţat. Înainte de a muri îşi închise ochii cu două lacăte de oţel pentru a savura în cea mai mare taină parfumatul bulgăre de naftalină.
non chien de chien
26/04/2011 § 18 comentarii
credeam că eu mă baricadasem înăuntrul lui fereastra era trandafirie şi dulce la gust din când în când o lingeam făcând-o mai străvezie şi tot mai străvezie şi prin ea la vie chiar se vedea în roz un roz graseiat lemnos ca după foarte multă scorţişoară ce frumos se vedea prin feliuţele de rahat comestibile vitralii creierul îmi stătea între ele încleiat ca un miez de nucă pe partea cealaltă razele de soare lingeau ferestre şi uşi topeau minerale zahăr cristal zahăr ars zahăr de zi zahăr de noapte din când în când mă deschideau cu un fel de cleştişori scoteau bucăţile vechi şi le înlocuiau cu felii proaspete de cozonac şi atunci ştiam că a mai trecut un an dar zadar zahar mirosul nu era al casei era prea multă esenţă de vanilie şi ea se întorcea în păstăile negre ca nişte lungi degete mumificate care vai înviau se descreţeau şi la capete primeau câte-un peţiol injectându-se apoi în orhideea odorata blestemata siamensis pompona şi bufnind în păduri de damfuri de catafalc de invalizi pansaţi în vată de zahăr iar când trebuiau să-mi smulgă ultimele noutăţi din ceafă aduceau o albină care-mi extrăgea lichidul cefalorahidian îmi ţineau o oglindă în faţă şi vedeam cum prin acul albinei trece nectarul şi cum urcă prin ea, ajungând la diferitele gradaţii de pe trupul cu dungi galbene şi negre şi vedeam cum rămâne prinsă aşa ca de o gheară internă, zvâcnea şi murea cam în acelaşi timp în care ar muri un om, ea atât de mică şi totuşi luându-i la fel de mult, iar apoi schimbau diapozitivul, nimeream câteodată o fereastră de cacao asfixiantă inhalam bulgări de praf simţeam cum cad prin micul meu aer propriu al meu dacă închideam nările ca florile peste el murea el înăuntru se făcea perle mă făceam pacienta-matcă baricadată pe dinăuntru în propria cămaşă de forţă şi patrulam prin mine făceam de gardă dar îmi schimbau diapozitivele din nou şi viaţa în roz prin ochiul de rahat marca afrodisiacul sultanului.
ora25 
