ora25

Şi când frigul şi-a aruncat prima labă în balconul cu plasă de peşti, am zis că nu-i a bună, că uşa pe care o voi trânti drept scut se va preface-n arşice cât de curând, am văzut ţestoasa de ipsos descuamându-se de groază, am văzut şoricelul din genunchi mâncând patul şi am văzut o eclipsă de lumânare, frigul suflându-mi în nas, avea botul ud, i-am şters scuzaţi-mă mucii cu un şerveţel parfumat, apoi am început să tremur ca varga. Să fi tot fost una din salcie negânditoare, una cu gust dulce ca de pui, ca frica şi glonţul, ca frişca. Pe coridor se auzeau tropăind soldaţi and mascaţi. Coliviile zdrăngăneau pe tavane, toată lumea voia jos, cât mai jos – potoliţi-vă astăzi şi mâine am zis – şi şi-au înghiţit bisectoarele şi şi-au aşezat tălpile peste golurile lăsate de micile urechi pe care şi le ciuguleau pe timpul zilei şi care numai noaptea apucau să le crească. Când frigul vă spun a năvălit prin zid, am fost obligată să îl strâng de gât, transformându-mă la timp într-o stradă. Am întortocheat şi am strâns cât am putut apoi am lăsat-o să se umple cu maşini abominabile, cu emisii de carbon şi cu faze lungi, foarte lungi, aproape ca nişte fraze. M-am închinat apoi la ele şi am plecat împreună, înşfăcând un ultim fascicul luminos şi cântând la el ca din fluier, chemându-mi furnicile, încolonare, şi conducându-le spre villa Hansel und Gretel. Am ajuns acolo încă stradă, se circula cu dificultate. Şi-atunci m-am ridicat din bordură ca din nişte picioare crescătoare, am încălcat desculţă drepturile unor refugii cu băncuţe şi panouri duplicitare, şi-am început să depăşesc să depăşesc în fugă toate planurile urbanistice zonale, pentru că trebuia neapărat să ajung în locul în care nu era nimeni.

Şi am ajuns. Era un fum gros ca o pătură, ca o blană, am stat destul de mult să mă gândesc dacă să-l îmbrac mai bine pe dos, dacă să mi-l închei, şi dacă da, cu fundă sau cu nod, cu bumbi de os sau cu fermoare, cu fir de bumbac sau cu aţă chirurgicală; şi tot aşam.

Cum dormeam eu aşam în metrou, neavând prea mult de lucru, mi-am spus că ar trebui să visez ultimul lucru important pe care l-am văzut înainte să închid ochii. Astfel că am început prin a-mi visa cureaua ceasului. La început am lăsat-o să fie şarpe. Din gura ei ieşea la ore fixe câte-o şinşilă albinoasă, zicea repejor chiţchiţ, apoi intra din nou garajul destoinic al reptilei fără picioare, of, această reptilă care fuge ireparabil, lăsându-te pradă celor mai vanilate deserturi. Am observat curând că şarpele avea o structură vertebrală foarte complicată şi că uneori limba de metal pe care o avea la cataramă, intra în găurile pe care le purta pe trup cu mândria sfântului sebastian şi cu acelaşi aer lasciv pe care îl arborează martirii de îndată ce observă un apetisant norişor pufos, umplut cu ciocolată fină şi dornic să se reverse asupra gurilor întredeschise de poftă. Cu toate că limba de metal intra în aceste găuri mărturisitoare stabilind clar că nu e vorba de niciun ourobour, mi s-a părut că şarpele face un ocoliş de poignet şi mi-a venit dintr-o dată să mi-l dau jos ca să văd ce ascunde. Dar dacă nu ascunde decât faptul că vrea să-l dau jos? Pentru a afla, m-am hotărât să-mi descleştez degetele şi să mă uit dacă nu cumva chiar în taina căuşului se află vreun lucru dosit bine. Mi-am spus că mai întotdeauna căuşul – sub aparenţa lui copilăroasă – e plin de relicve compromiţătoare, cum ar fi coji de seminţe, cotoare de mere, gume mestecate până la ultima picătură de înţelepciune, şerveţele mototolite sau nasturi morţi la datorie. Am descleştat degetele. Din miezul lor a ieşit un ou. Şi-acum mă întreb cum l-oi fi ţinut aşa de strâns fără să-l sparg şi fără să-mi dau nici măcar mie de bănuit că îl am acolo.
Apoi visul a căzut în cel mai groaznic coşmar. Şarpele pleca şi exuviile lui rămâneau la încheietura-mi stângă. Privind mai cu atenţie, am observat că de fapt era cureaua ceasului, intolerabil de zdrenţuită. Dar mi-era drag de jumuliturile şi coşcovelile ei. Mă pregăteam chiar să visez ceva frumos, când deodată m-am trezit întrebându-mă cu oroare: dar dacă sunt îmbrăcată în deux-pièces-ul acela frez din poliester? dacă în mâna cealaltă am o servietă iar în piept o broşă din aur în formă de floare, sau în formă de stil (formă de stil = spârcâială de aur foarte interpretabilă, purtată de gagicele cu personalitate). Ce-ar mai căuta la mâna mea cureaua asta şi grosoloană şi roasă de griji. Mi s-au înmuiat genunchii iar când m-am trezit din somn, dintre pleoape mi s-au rostogolit basculante de lacrimi. Şi chiar dacă nu eram chiar într-un costum frez, mi-a fost tare milă de mine gândindu-mă că mi s-ar putea întâmpla cândva un astfel de lucru, oricât de mult aş încerca să mă ţin trează.

HTTP 307