ora25

Şi aflând că războiul s-a terminat,  ies din muşuroiul de ness, deschid turela borcanului şi privesc spre osicioarele lucrurilor. O pisică roade la zgârciurile unui zid. O  fi fost liftul gândesc şi cu o mână trag animalul, să nu cadă în gol.  Apoi s-ar spune că m-am trezit. Fac un pas în afara transei, mă pregătesc de dormit. Trezia celor patruzeci de zile e foarte greu de dezlipit, lasă clei pe sticla ochiului, intră sub unghii, toarnă mâncărimi şi furnici peste genele rupte-n două; somnul imposibil de sorbit; adorm căzând; iau guri de coşmaruri abrupte cu gust de pietriş şi târziu, foarte târziu, de pământ;  nu tu spălat, nu tu lins, nu tu unt, niciun pârîiaş de somn, niciun legănat, niciun scufundat, nimic fluid; gri şi grunjoasă, oboseala sparge smalţul nopţilor cu dinţi; cuvinte micşorate îmi umblă prin cap două câte două;  şoimii cântă haiho, piticii de pe creier sunt mişto, rezistenţă-pace-şi-cadenţă; între timp zdranga-zdranga linguri în sertarul de linguri, topoare în sertarul de topoare voios răsună din bucătării + un radio, un cocoş şi un raliu. adorm doar între îmbrânceli de somn agresiv şi smucit, apoi mă caţăr în capul oaselor cu coatele înfipte în perne ca nişte rădăcini; şi rămasul aşa, cu nisipul în globi şi-n şanţuri; perdeaua dintre mine şi întuneric ustură.  mi-e somn, mi-e somn şi nu pot să dorm din cauză că mi-e prea somn. mă plimb cu nessul în mână şi repet repet, cineva să stingă lampa şi să mă-nvelească în cortină: vă urez noapte bună, nu, a venit timpul să vă spunem rămas bun şi vise plăcute, nu, somn uşor, să vă fie de bine, glasul roţilor de tren, înger îngeraşul meu, somnoroase păsărele, căţeluş cu părul creţ, de pe-o bună dimineaţa, brăduleţ brăduţ drăguţ, a-nceput de ieri să cadă, acestea au fost ştirile de la ora douăzeci, rămâneţi cu noi, etîcî etîcî, şamîdî şamîdî, frontul atmosferic, gara de nord, bomboane fondante, tot pe loc pe loc pe loc, mai ai o singură variantă, bubid bubor euribor ourobor bucur obor, o oaie, două ouă, trei lei.

*

Da. Când nu avem batiste, folosim mucarniţe.

*

À vos amours!

*

Se dă această fiinţă detestabilă

se priveşte drept în ochi. dacă are. dacă n-are, îi inventezi o pereche de ochi. pe care îi închide de frică şi, când îi închide, se aude un dublu-click; se baricadează sub ei, cauţi repede o flacără pe care s-o arunci înăuntru, pe sub pieptarele chitinoase, îi rupi un cleşte, cleştii desprinşi de fiinţele detestabile sunt fragili, se strivesc în bagaje, te-aşezi lângă ea, lângă restul de ea, oricum pescăruşii sunt destul de departe, undeva pe partea cealaltă a liniei ferate pe care o mână greşit de sigură, ce păcat că era albă, măcar bine că oarbă, a tăiat-o cu foarfeca, ce trusă ce trusă medicală dintr-odată. şi foarfeca aaa, şi oasele scoase din hamuri, şi oasele dizlocate, şi prin nisip după dâre şi gropi, pumnii şi picioarele în ea de imponderabilitate, ce bine era când erai greu şi sub tălpi îţi scârţâiau globurile pisate şi sforicica legată de cleştele tău şi nu cădeam, şi nu nisip forat de degete, nu nisip în care intram până la cot, până la umăr, căutând mai mult ca un zgrepţănat, râcâind pe-ascuns în loc să mă sprijin în clanţă şi clanţa să mă ţină cale de o piruetă, când nu mă dezumflam şi nu zăceam într-o baltă de plastic. se dă această creatură detestabilă, se stă lângă ea, eşti cea mai urâtă din ţară îi spui, pricepe zdravăn, se uită în gol, nu e treaba ei să crâcnească, treaba ei e să-şi inventeze altfel de mâncare, şi nu poate nu poate, şi-i cauţi un pescăruş obosit, dar pescăruşii sunt foarte departe şi dincolo de calea ferată, dacă ai avea pietre ai arunca în ei şi ar cădea cu toţii şi ea ar mânca, şi pescăruşii nu şi-ar mai înfige ciocurile în balenă şi n-ar mai smulge şuviţe şuviţe, şi balena s-ar reface, apoi ar cânta, s-ar reface sau ar cânta sau doar ar cânta pentru că treaba ei e să fie tardivă, treaba trusei medicale, cum treaba pescăruşilor e să nu obosească, nu.

pavat cu intenţii

şi dotat cu indicatoare

Nu te-ngrijora, nu te-ngrijora, am să mă fărâmiţez de îndată. Sunteţi gata să aprindem becul? întreba corul de entomologi, nunu, nununu, nu suntem gata deloc, abia aşteptăm dar nu suntem gata, becul să rămână stins. Nici eu n-aş vrea să dispar, a mai zis unul, vă înţeleg şi-mi pare teribil de rău pentru dumneavoastră dar becul trebuie aprins, fără fărâmiţare nu se poate. Şi-atunci am ieşit repede-repede în stradă, m-am aşezat pe o bancă de unde te puteai încrunta extrem, am strivit câţiva stâlpi între pleoape şi am strâns zăbala în dinţi, aici vor fi urmele lor îmi spuneam, şi dinţii vor fi o cheie iar în strânsoarea asta va apărea o broască. Lăsaţi-mă că mă fărâmiţez singură, nu, veniţi, singură nu se poate, nimeni n-a reuşit. Eu, eu, prima, eu. Atunci mi-au legat sforicele de mătase la o mână şi m-au lăsat. Unul din ei privea în urmă, nu te-ngrijora îi mai spuneam. Mă enerva că eram obligată şi mă enerva că legaseră sforicele şi de bancă, să afle toată lumea că nu-i a mea. Şi mi-a venit ideea să-i mint şi ideea mi s-a înfipt în stomac şi a început să învârtă în el flexuri şi pânze circulare, în timp ce creierii mi se inundau de o bucurie care n-avea să rămână foarte multă vreme lichidă. Am să mă amestec îmi spuneam şi deja auzeam cum valuri, cum leagăn, iar ei tot aşteptau să intru în întuneric, să aprind bec şi să mă fărâmiţez de el, iar eu aşteptam să mă încâlcesc în noduri negre şi verzi şi urât mirositoare şi să fermentez şi să exist în continuare într-o altă stare de agregare şi să vină bolnavii la băi să se dea cu nămol pe picioare, să vină planoarele cu insecticid iar eu să mă dau în sticle şi-n nisip şi-n urechi de oameni.  Apoi am minţit.