ora25

M-am dus la doctor, m-a păstrat o vreme pe-un pat, într-o zi m-a despicat cu un bisturiu victorinox (avea şi memory stick) şi mi-a scos din burtă o grămadă de cocoloaşe, ce sunt astea am întrebat, o femeie de serviciu mătura şi cum, la vârsta dumneavoastră e posibil să nu ştiţi, vă bateţi joc de noi, ne ţineţi mopurile peste program, sunt ciorne, şi-atunci mi-am amintit că ghemotocisem nişte însemnări pe undeva dar nu mai ştiam unde, i-adevărat că de la o vreme foşneam ciudat, de parc-aş fi furat, mă aşteptam ca la un moment dat să zornăi, uneori măruntul din buzunar cădea prin descusături în tivul rochiei jenându-mă la glezne cling cling, ce se aude întreba toată lumea, negăsind sursa zgomotului, învârtindu-se în jurul meu şi căzând de-acord că-s nevinovată, cu juma’ de gură doar, jumătatea cealaltă fiind păstrată de rezervă, nişte calici, domnule, aşa îi spuneam vânzătorului care îmi etala cutii de catifea cu bricege, pentru dumneavoastră ar fi mai nimerit aşa ceva, întinzând o cutie lunguiaţă şi înăltuţă în care mă aştepta pe catafalc un victorinox graţios, fără tirbuşon, deşi mie mi-ar fi trebuit, dar cu pensetă, deşi nu mi-ar fi trebuit, uite care-i treaba, domnule, nu pot să-l dezamăgesc, i-l las unui cumpărător delicat, mie daţi-mi fără şurubelniţă, mă descurc şi fără, cu lanternă, da, pentru vizita obligatorie la subsol, nu amânaţi, magazinul se aglomerase brusc, nu intrase nimeni şi totuşi, de după toate uşiţele din pereţi ieşea câte-un cuc, fiecare etalându-şi ora, nu prea ştiţi ce vreţi, spunea vânzătorul, în timp ce eu foarte atentă deja ascultam căutând să aleg cucul cu limba cea mai ascuţită, inoxidabilă şi ea, cu furculiţă, fluier, lanternă, tirbuşon, cleştişor, usb-uri de toate felurile, de făcut cafea, de prăjit pâine, de lustruit ghete, cu spălatul rufelor mă descurcam.

Daţi-vă la o parte am strigat în timp ce-mi luam avânt, daţi-vă la o parte că vreau să-i sar în braţe, masa nu era pusă dar n-avea decât să mănânce cu mine de gât, n-aveam de gând să-i ţin mâinile ocupate, pentru că mă gândisem că n-o să mă prindă, aveam în plan să mă înfig ca un ac într-o ţintă, era simplu, era aşa de mare încât n-aveam cum să nimeresc pe lângă, mi-am luat aşa un avânt că sub călcâiul meu, cât ai clipi, s-a fost săpat o groapă. El tocmai voia să planteze în ea un copac. Tocmai când se apleca ţinând în mână un mănunchi de puieţi,  pădurarul i-a cerut carnetul de sănătate al materialului săditor; atunci m-am năpustit ca vântul, eram un vânt biciuitor. Am întors din zbor foile carnetului până la pedigree-ul cu scrijelituri pe scoarţă, pădurarul a început să mângâie hârtia, să plângă şi să spună că nu crezuse în aşa ceva niciodată, iar eu deja ajunsesem cu bine în furca pieptului. Mai târziu aveam să mă pieptăn cu ea, în timp ce pădurarul avea să plângă pepiniera arsă.

Eu tocmai aflam că nu-mi plăcea alunecarea, căutând să-mi amintesc una singură frumoasă, să nu ţină de apetit, dar nici de păcăliciul măscăriciul, popa prostu căţeluşu nostru, cir pi cip, scuturându-mi capul de pietricele, încălţându-l din nou pentru a descoperi că mă jenează altele, că gândesc cu talpa minţii încârligată, gata gata de-un cârcel, nu-mi place nu-mi place mormăiam, căutând ceva în pavaj, daţi-mi repede o scorbură că hibernez, şi nicio brancardieră, nicio banderolă, niciun ecuson, daţi-mi repede, mirându-mă şi eu de petiţiile pe care le pierdeam, anemiindu-mă pe caldarâm, c-o piatră cubică sub cap, fixându-mă în ea ca-n pernă şi simţind în ceafă colţul enervant al autoconservării, că nu e chiar un rău, că e prea mic ca să-l tac, că nemulţumirea îmi vine mănuşă păpuşă, din degete să pocnim & alte baliverne; eram foarte nehotărâtă, îmi lipseau nişte date, nu ca şi când m-aş fi pregătit de o scădere, îmi lipseau ca şi când mi-ar fi fost dor de ele. Era să strig chestia cu regatul şi calul când am observat că pe cer zbura în cercuri o pasăre foarte atentă, în jurul meu nu era nimeni şi ce-aş fi putut să înţeleg greşit – pasărea desenase fix 12 cercuri pe zi şi presimţeam că urmau încă 12 cercuri pe noapte. Când s-a întunecat, am scos gemuleţul ceasului, am aşezat pe minutar un fir de nisip şi le-am lăsat să parcurgă cadranul. După 12 rotiri m-am trezit. Am bănuit că piatra cubică îşi terminase garda, pentru că sub cap aveam o foarte blândă piatră de râu. Cu ajutorul ei mi-am amintit cuvântul rabdomanţie şi alunecarea căutată cu lumânarea. Din ceară. De albine.

Am prins şi prima dimineaţă de oţel şi nu mi-a părut rău, dimpotrivă, cu cât mă lăsam mai mult în scafă, cu atât mi se ştergeau de pe piele cleştarinele, îmi ieşeau cioburile prin pori, fugeau cu tot cu micile răni de gherghef, nu vă mai trebuie broderie, nu ne mai trebuie broderie, mi-era puţin milă, mă gândeam la blestemul florii de aur şi la milioanele de crizanteme înecate în sânge, dând din petale prin lacul ăla roşu şi gros, cum ghiveci după ghiveci, cum galben după roşu, cum succesor după succesor, cum dimineaţa totul se înnoia, bobocii cu miros amar pocneau după măcel, cum nu tu, el, nu el, altul, chiar şi foşnetul aşchiei fugea din talpă lăsând-o nouă şi neumblată, iar încleştările în sfârşit în sfârşit dădeau omului aliaj, încleştările se omogenizau şi se elasticizau, agăţat de dinţii scafei omul îmi striga – recunoşti că ţi-e silă? recunosc că mi-e silă, recunoşti că ţi-e silă? recunosc că mi-e silă, recunoşti că ţi-e silă? recunosc că mi-e silă, atunci scuipă, spunea. nu! să nu dau pe mine. scuipă de dragul meu, striga, de unde l-ai luat, întrebam, apoi în timp ce degetele îi alunecau de pe dinţii scafei, în timp ce se desprindeau, noroi şi clei în timp ce cădea, scuipam un milion de flăcări, crizanteme nu aveam, dar cu un milion de flăcări am ars ce era de ars, am curăţat până la negru, lucea.

Şi tot descuiam şi tot speram ca din ea să iasă puricii pe care administratora îi punea de cu seară în cutiile de scrisori pentru a-i ataca pe eventualii spărgători, şi tot pliantul voios, cu mânuţele astea două să clădim o lume nouă, noi tot vrând nemaisăturându-ne să clătim, tot cu dor de decolorantul în cutiuţă cu volute roşii, de perlan şi de bucăţoaica de săpun de casă făcut, cum se ştie, din copilaş orfan & câine vagabond, tot vrând să clătim mai ales cu picioarele, tropăind tropăind în ligheanul cu spumă, clătind apoi cu apă de la frigider, căci frig mai ales, să micşorăm sastisirea până când se resoarbe-n fomiţă, tot căutând un băţ; nu ne trebuia cine ştie ce ramură, dar cu mănuşă sau şerveţel n-am fi putut, prea aproape, prea periculos, noi cu un băţ am fi dat la o parte mânuţele cele două ce clădeau o lume nouă, lipindu-se de celelalte lumi ca două gume de mestecat mestecate până la os, vidate de elasticitate, vag cenuşii, vag ridate, două creieruşuri plasticizate. Şi n-aveam, nu găseam, aşa că ne-am făcut curaj, aici foarfecă, dincoace pliant, o lume nouă din care lipseau două mâini, ne-am luat un mare avânt, am sărit prin ele cum prin cercuri de foc peştele de circ, ne-au prins, ne-au luat.