ora25

Munca la pui e cea mai grea muncă. Îţi spun, e mai grea decât munca la piatră. Piatra o iei în braţe şi-o pui într-o cupă de excavator. Piatra nu fuge, nu se zbate, nu te zgârie. Cea mai grea muncă e munca la pui. În plus puiul e umed. Cu cât e mai umed, cu-atât e mai greu. Iar puii hrăniţi cu mâncare umedă sunt extrem de toxici, nu poţi să respiri, îţi spun. La puii hrăniţi cu mâncare uscată, e suportabil, din ăştia puteam să fac şi zece mii pe noapte, dar la puii umezi stai numai cu masca pe figură. O mască e un euro şi ţine cam două săptămâni. Merită. Faţă de 35 de euro cât faci pe-o noapte. Dar au fost cazuri când am stat şi cu două măşti în acelaşi timp. Şi nici aşa nu a fost îndeajuns. Într-o zi m-au scos din cabanonul avicol cu motostivuitorul. Simţeam că nu mai am picioare. Mi se-nmuiaseră de la gaze pentru că puii emanau. În cabanon găseam pe noapte cam la treişcinci-patruşcinci de mortăciuni. Nu, eu n-am omorât niciun pui. La început, ce-i drept, îi puneam mai cu grijă. Îi luam din cabanon şi îi aşezam unul lângă altul în lădiţă. Dar mi-am dat seama că nu terminam. Norma mea era cam de cinci mii – şase mii de pui pe noapte. Dacă o ţineam tot aşa, zburam de-acolo din prima săptămână. Aşa că după ce i-am aranjat în lădiţe vreo două nopţi la rând, am început şi eu să-i arunc de la trei metri. Nu, nu păţeau nimic. Erau moi. Dacă nimereau cu ghearele-n sus, aşa rămâneau, nu puteau să se răsucească, tocmai pentru că erau îngrăşaţi artificial. După ce mi-am intrat în ritm, apucam doi şi doi, îţi spun că douăzeci de kile o dată e greu, toată noaptea să azvârli de colo colo câte douăzeci de kile te rupe de spate. Da, un pui avea cam cinci-şase kile. Erau îngrăşaţi artificial. Şi toţi erau pui de cincizeci de zile. În cincizeci de zile ei ajungeau la cinci kile. N-aveam cum să-i aşez frumos. Dar mai erau în echipă şi încărcători care se pierdeau cu firea. Dacă îi zgâria câte-un pui, îi trăgeau un şut de zbura cinşpe metri. Normal că murea. Dar aveam grijă să scoatem mortăciunile din lădiţă. Mai făceam şi prostii, mai făceam un fotbal, dar eram o echipă extrem de unită. Când am ajuns în spital, în alea două zile de internare m-au vizitat peste o sută de oameni. Pe unii nici nu îi cunoşteam, cine nu putea să vină personal îşi trimitea rudele. Acolo toată lumea era unită. Muncă mai grea decât munca la pui nu există. Hai să zic că poate munca la pui morţi să fie cam tot atâta de grea ca munca la pui vii. Pentru că nu se zbat, nu te zgârie, dar acolo alergi să-i arunci la două lădiţe. Puii jumuliţi sunt într-un bazin. De-acolo pe ăia mai albaştri îi pui în lădiţa de mortăciuni, pe-ăia mai roz în lădiţa de comestibili. Dar nu-ţi dai seama tot timpul care e stricat numai după culoare. Aşa că – n-ai încotro – trebuie să-i miroşi. N-ai voie cu nicio mască pe nicio figură, oricât ţi-ar fi de rău. Oricum, vii sau morţi, puii sunt cei mai grei, este un fapt recunoscut. Cei ce lucrează la pui sunt într-adevăr trataţi cu foarte mult respect.

Se gândește, se gândește
Gheața nu se alipește.

Eu aș vrea să râd ca ea – cât ești de tâmpită zice ea – apoi hahaha, ea deschide toată gura și are maxilarul lat și haul ridică puțin tavanul și afundă puțin podeaua și pereții se distanțează, face haa haa haa, dă capul pe spate, râsul ei nu e pentru tine, nu e nici pentru ea, e pentru coastele ghemuite – fetelor, ce vă-nghesuiți voi așa una în alta – și se aude un sunet de cearșaf sfâșiat – ha, apoi jumătățile de cearșaf sfâșiate în sferturi – ha și ha – iar coastele rămân așa crăcănate de râs, iar printre ele trec mingii și printre ele trec câini și printre ele se aruncă boccele, după ele fugari, ochii se-nvăluie de lacrimile marelui gâdilat, ea uită de ce râde, după ultimul ha corpul ei se comportă de parc-ar fi beat, mintea ei se ascunde rapid, proaspătul hahaha rămâne în aer, inerțial, ca o gogoașă vanilată a cărei prospețime trebuie să o contemplăm spre adulăm, nu vă dezlipiți ochii de pe gogoașă că se usucă, s-o conducem într-un loc frumos, s-o urcăm pe cerul nopții înstelat, dar eu nu râd ca ea, eu mă ascund în burta ei și chiorăi umpic când se lasă liniștea, eu mă-mbrac în ea și în hahaha, ferească dumneseu, dacă m-ar vedea cineva cum m-am deghizat, dacă ar bănui cineva că mă simt mai bine decât în pijamaua de diftină peste care hanoracul de molton peste care pătura socială de mijloc, acum deschid gura cât de tare pot, simt cum îmi păcăne urechile, mi-ar fi imposibil să fac hahaha, ochii mi se strâng de frică în loc să licăre, nu-mi dă nici măcar de-un răget, nu-nțeleg ce fel de mutră e asta, parcă cineva mi-ar fi fixat un depărtător între măsele, un măr și cina e servită! Mă uit la paharul cu gramaj, încălzesc amestecul în bain-marie, trag zece mililitri în seringă, șterg seringa cu șervețelul, iau „Ultimul imperiu” de Brandon Sanderson și îl pun peste gândacul verde multifațetat, oare cu „o plachetă de versuri” aș fi reușit la fel de blând, printr-o simplissimă așezare, fără trosc și fără jap, oare nu i-aș fi simțit șoldurile trecându-i prin omoplați, modificând relieful foilor, împăturesc gândacul în șervețel, mă opresc în pragul sufrageriei și mă întreb – oare unde se aruncă corect: la găleata de gunoi sau la veceu?

George Almosnino

Pe drum am văzut două mirese, una pe treptele eroilor sanitari, una în poarta grădinii botanice și amândouă erau brunete, chiar și taximetristul s-a bucurat, una, hai, a mai înțeles, dar la a doua chiar a explodat de bucurie – iateuiiiiteeeebăitată – poate dacă n-ar fi fost el, am fi ratat-o, preocupați fiind de marea curbă și de toți polițiștii ieșiți din case pentru a ne elibera calea și urmări cu privirea, faptul că am așteptat laolaltă cu alți pacienți ne-a cimentat impresia că nu suntem unici, hm, ne-a liniștit, de-asta am și zis la întoarcere că vrem două beri imediat, una cu alcool, una fără, ca să ne întrebe pe-un glas îngrijorat – aveți de gând așaaa… să le-amestecați? am băut-o pe-aia fără alcool și nu ne-a trecut bucuria, nici mușcătura, în timpul celei de-a doua am adormit, ne dorisem în secret să ne culcăm, aveam nevoie și de o scuză și nu s-a petrecut mare lucru, trebuie s-avem în vedere c-am stat cu sufletul la gură, am stat cu el așa destul de mult, până la urmă ne-a observat cineva, și nu eram în autobuz, în difuzoare nu răsuna textul de călătorie cu – vă rugăm să dați dovadă de solidaritate civică – ni l-a împins la loc ca pe o siguranță sărită apoi ne-am ales un somn și am stat pe el cât am putut, mai târziu retinele au început să se desprindă și să se deprindă, una și alta în același timp, ca și timpanele care s-au oprit din foșnit axându-se pe greieri, făcându-și testul fulgului care cade pe pământ, pe care, ia, cu ce simț îl prinzi mai întâi și mai întâi, e de bucurat, vă zic eu, ni se spune că am orbit și că să nu disperăm, vom naviga foarte bine pe calea undelor, nici măcar nu e adevărat, pentru că am văzut două mirese, acum câteva zile am văzut o muscă, sigur că nu vedem orice, pentru că nici nu ne uităm la orice, am eliminat obstacolele, nu mai vedem niciun vierme, nici măcar unul intestinal, strângem în palmă o pastilă, în cealaltă mână o linguriță, ambele au jucat în Matrix și în Amour, dar acum și-au ieșit din rol, mă uit la mâinile mele atâta de ocupate și, ce să spun, mi se face frică, dacă mi-am pierdut libertatea de a gesticula, așa citise și cretinul într-o carte, apa este caldă, spunea, pot să fac o baie, spuneam, se uita mirat, luam apa caldă și o turnam peste nes, mă îndreptam spre geam, dar el mai repede decât mine spre locul unde-mi sprijineam întotdeauna cana pe pervaz, dar locul ocupat de păhăruțul lui de plastic, luam cana în mână, beam, el ajungea la o concluzie, încântat, ca-n filmele cu criminali stângaci pe care avocatul acuzării îi demască, aruncându-le un pix pe care ei îl prind, desigur, cu mâna vinovată: Asta voiam să văd. Dacă îmi dai paharul la o parte. Special l-am pus în locul în care-ți ții cana. Voiam să văd ce faci. Dacă în subconștientul tău m-ai fi urât, l-ai fi dat la o parte. De ce? întreb. Suntem tâmpiți? N-avem indicii mult mai clare? Subconștientul meu nu pune mâna pe-așa ceva. El însă mulțumit, terminase Ghidul de cultură generală, era firesc ca următoarea lectură să fie Talismanul. Talismanul din Talismania? Nu, celălalt. Ne uităm la mâinile ocupate, nu ne întreabă nimeni câte degete vedem, cum ne cheamă, buchetele mireselor erau destul de urâte dar asta n-ar trebui să conteze, nici stratul gros de fond de ten, nici chipurile modelate din unt de arahide, nici câinele cu ciocuri multe ciocuri mii de ciocuri pe coloana vertebrală, și tot păsăretul lui calcifiat luptând împotriva laserelor și botul lui înfășurat într-o rolă de izolir, când el nici n-avea de gând să țipe după ajutor. Ne era foarte sete sau foarte somn, când am băut, ne era foarte sete, când am adormit, ne era foarte somn.