ora25

„Orice om se uită în oglindă. Măcar cât să se pieptene”.¹

„Oare ce crede fiecare despre chipul lui? Fiecare om trebuie să aibă o părere personală.”²

„Nu cred că ne iubim cu adevărat, dar ne agățăm unul de altul din plictis și descoperim unul la altul o anume simpatie intelectuală rece.”³

„Cât de revoltător să vezi câte o bătrână stearpă care se topește de dragul unui bebeluș și îi acoperă cu sărutări voluptuoase nasul, ochii, mâinile și picioarele și trăncănind într-una pe limba copiilor”.⁴

„Sunt un poet fără versuri”.⁵

„E ceva groaznic, mi se pare, în adaptabilitatea umană”⁶

„Vezi tu, eu sunt din școala cărnii crude”.⁷

„Câte pot afla despre un străin din felul în care râde!”⁸

<sup>1. În timp ce mă pieptăn mă uit la filme. De fapt mă pieptăn exact atunci când găsesc un film la care am chef să mă uit. Pieptănatul mă plictisește enorm, prefer să nu îi aloc un timp autonom. Pieptănatul e popcorn. Uneori sunt nevoită să mă pieptăn în grabă, alteori nu găsesc niciun film care să mă intereseze. În cazurile acestea, mă plimb căutând și mutând diverse lucruri prin casă. Întotdeauna mă pieptăn cu o singură mână. Iar dacă trebuie neapărat să mă pieptăn, atunci, obligatoriu, fac alte lucruri cu cealaltă. Nu-mi permit să-mi dedic tot trupul și sufletul pieptănatului. Lucrul acesta îmi explică de ce împărații politically correct promit mâna de soție și juma de-mpărăție.
2. Părerea mea personală despre propriul meu chip este că se aseamănă izbitor cu un cap de porc, cu singura deosebire că forma nu e nici pe departe atât de aerodinamică. Un cap de porc turtit, pe care râtul se distinge foarte bine, nările fiind dispuse aproape frontal, fiind mult prea puțin umbrite sau înclinate spre gură, cum se întâmplă la majoritatea oamenilor. Ochii sunt mici și depărtați ca la porc, mai aproape de urechi decât de nas, maxilarul puțin mai pronunțat decât la porc, dar destul de aproape de umeri, obrajii aproape ca la porc doar că mai lăsați. Singura trăsătură distinctivă este aerul extrem de posac în comparație cu figura mai degrabă veselă a porcului. 
3. Îmi vine să vomit. Pentru ce să înjosești bunătate de simpatie intelectuală rece, băgând-o ca pe un supozitor în curul unei chestii inexistente? Inexistentă da’ supremă. În altă ordine, da, nu-mi vine în minte nicio chestie intelectuală care să nu izvorască din plictis.
4. Ăhă! În compensație, exact în același timp, un oarecare deținut consemnează: azi ne-a vizitat preotul. Ne-a vorbit despre Bebeluș. Sunt încă viu.
5. Iar eu un fumător fără țigări. Beat that!
6. O maree blândă de renunțări și suferințe m-a menținut la marginea vieții, confirmând un suflet mulțumit de tăcerea intimă a meditației.
7. O formă de dispreț față de carnea preparată. La fel de puternică ca școala verzei crude, comparativ cu școala verzei murate.
8. Nu pot afla decât că îmi place sau îmi displace. Pot, bineînțeles, să îl asemăn cu Moș Crăciun sau cu o coțofană. Vorba ceea, se poate râde scremut. Ce mare căcat ai de aflat dintr-un astfel de râs?</sup>

Era noapte. Nu prea visez noapte. Visam în engleză. Asta mi se mai întâmplă. La trezire, câteva gânduri se dezlipiseră de vis în engleză și pluteau ca niște fosfene prin fața ochilor mei încă închiși. Aveau drept scop recapitularea. Totul începea cu o procesiune-carnaval. Nu prea aveam încredere. Se anunțase un fel de party dat de zei pentru uman. Oamenii erau invitați. Ni se promisese cumva că își vor arăta puterile. Sincer, mă așteptam la un rahat. La niște glumițe extrem de proaste dar totuși pline de umor. Ceva care se vrea admirat pentru felul în care-ți face rău. Am intrat într-o centrifugă mare, construită din lemn. Eu, și alți oameni, mergeam pe role înăuntrul ei, în sens opus rotației. Din sens opus, parcă tot pe role, veneau zeii. Erau niște chestii micuțe, acoperite cu cârpe maro, ceva între o rasă de capucin îmbrăcată la mișto și un yoda dezumflat. Zeii țineau în mână făclii și treceau pe lângă noi țipând și râzând ca niște copiii pe derdeluș. Îmi plăcea jocul ăsta de viteze și îmi spuneam – uite, mă, că totuși s-au ținut de cuvânt, chiar petrec pentru noi, tâmpiții. Mă uitam atentă la ei, încercând să le surprind picioarele sau măcar rolele, de parcă ăsta ar fi fost un lucru extrem de important. Nu vedeam nimic. Cu toate cârpele alea arătau exact ca niște pioni plimbându-se din proprie voință pe centrifuga aia de lemn. Conta că era de lemn, auzeam încontinuu în jurul meu sunetul rolelor umane. La un moment dat, m-am oprit din bucurie și petrecere, deși continuam să vâslesc din picioare – îmi spuneam, băi, de fapt asta și e, s-au întrupat cât de cât în niște forme asemănătoare nouă, ne oferă niște imagini cât de cât antropomorfe pentru a se face cât de cât înțeleși, e un dar tocmai această înfățișare. Apoi centrifuga a început să se întunece și să se desfășoare drept, toată carcasa aia uriașă de lemn începând să semene a tunel. Zeii nu mai treceau pe lângă noi din sens opus, în schimb noi mergeam în continuare pe o bandă de lemn ca benzile menite să scurteze distanța în aeroporturi. În clipa aia, am zis wormhole! În clipa următoare am zis that’s it, it, that’s, that’s, this is it! pentru că banda de lemn se oprise și în capătul ei se produsese deja o mică busculadă. Mă chinuiam să disting prin întuneric, de la distanță, ce naiba se întâmpla în capăt. Pe lângă mine treceau oameni pe role, care se îndreptau spre final. Eu tot spuneam that’s it, până când am găsit ce căutam: that’s it, that’s the evil! Cuvântul evil a plutit mult prin fața mea, ca și când s-ar fi agățat de mine cu disperare. În capătul tunelului, care nu părea înfundat, era un câine lup. Stătea la noi cu spatele. Îi distingeam practic doar silueta încremenită. În fața lui, zeul, unul dintre ei, îmbrăcat în Elvis. Ținea într-o mână un ghem de mațe proaspăt smulse dintr-un pântec. Cum ajungea un om în dreptul lui, cum acest Evil Elvis își înfigea mâna în pelvisul lui și îi smulgea mațele strigând: it takes guts! you have to have a lot of guts! Aici m-am întrebat dacă nu cumva între guts și gods se afla gluma aceea fenomenal de proastă. Eram aproape sigură că ea era. Când am ajuns în faţa evilului, a încercat, bineînţeles, să-mi smulgă intestinele, n-aveam de gând să mă împotrivesc, chiar eram uşor curioasă ce o să se întâmple. Doar că nu reuşea. Îşi tot băga mâna în burta mea dar ea părea dintr-un cauciuc cât de cât maleabil dar prea gros pentru a putea trece pe partea cealaltă. În schimb mă durea de muream. Zeul se tot mira şi se tot străduia, ca un stomatolog bine intenţionat care se munceşte să îţi scoată o măsea cariată, dar niciun rezultat, absolut nimic, eram atât de densă şi de elastică încât nicio presiune şi nicio torsiune nu îmi crăpa naibii corpul. Iar eu îmi doream să se termine odată, pentru că mă dureau suciturile alea lipsite de succes de nu mai puteam. În toiul durerilor am întors, de disperare, capul, să văd dacă nu mai vine nimeni în urma mea, să vină cineva cu o idee, să intervină cumva, mai erau oameni în urmă, dar părea că urma să le ia un veac până să ajungă lângă noi. În schimb, atenţia mi-a fost captată de câinele lup. Era un câine lup din bronz înnegrit şi zgrumţuros, pe burtă avea o mare despicătură, iar pe dinăuntru era gol. Mi se părea cumva că maţele mele ar trebui să intre în acel câine, că ăsta era sensul la care lucram, mai mult eu, decât zeul acela neputincios, care îşi continua mişcările perfect robotic, fără să resimtă vreo dezamăgire că nu reuşeşte să scoată din mine nimic. Iar  câinelui îi tot spuneam câine, în vis el nu era deloc un obiect, era un câine adevărat care aştepta, tot robotic, să fie umplut. Din când în când mă mai uitam la burta mea şi spuneam da, păi aşa e când intervine realitatea, cum să scoţi maţele unui om cu mâna? na, încearcă şi tu să scoţi maţele cuiva cu mâna goală! Când m-am trezit, mă gândeam evil, evil, să nu uit, trebuia să nu uit, eram cumva mulţumită că reţinusem, că adusesem cuvântul ăsta, aşa cum el însuşi insistase, la suprafaţă.

mă tem pentru pana ta
mă tem că aș ține în mână, în loc de telecomandă, peștele de sticlă
mă uit la tezaur folcloric atentă, foarte atentă să nu îmi alunece
mă tem c-aș strânge peștele până ar curge din el toate creioanele,
toate bateriile
toate dorințele
l-aș arunca prin sufragerie ca pe un avion de hârtie.
puternic ar zbura
fără cruțare s-ar înfige
în coada de păun etalată la marginea clopului
voilà, e un clop de firmă!
dar noi am mai discutat despre ce se poate strânge în mână
am mai făcut exerciții de empatie
de la elena farago la kafka am tot avut timp să ne inhibăm
impulsul constrictor.
frumos e portul național, măi, flăcău,
cu riturile lui de împerechere, încrucișare, îmbrățișare
nu poți să dai cu peștele în televizor ca un aruncător de cuțite.
mă uit la purtata fetelor de la căpâlna
purtata, colț cu tocata, lângă second-hand.
soldații aceia și deținuții aceia mergeau unul cu mâna pe umărul celuilalt pentru a:
b.păstra o distanță egală
c.se orienta în caz de orbire
d.își exprima solidaritatea
e.ști că nu sunt nici primii, nici ultimii.
specialistul în incendii răspunde: evacuarea în flux salvează vieți; prin flux se înțelege un șir de oameni unul în spatele celuilalt; e recomandat să punem mâna pe umărul celui din față pentru a fi ghidați;
aceste fete se definesc prin mers
aidoma trenurilor
cum recunoști după mers o fată de la căpâlna? mă întrebam
cum o recunoști din o mie de fete de la căpâlna?
cum știi că e EA?
Ea, Fata! Însăși fata de la căpâlna!

S-ar putea să îmi poarte noroc, am zis, ca atunci când, venind ultima oară de la veterinar cu Motanski, am trecut pe lângă mireasă, o să ne poarte noroc, am zis, apoi Motanski a murit și mi-am amintit că înainte să-l adopt fusese călcat tot de mașina miresei, ce bune sunt miresele în fericirea lor, spuneam, când calcă un motan devin mai superstițioase și îl duc repede la un cabinet, nu mi-a dat prin cap că mireasa de la început e tot una cu mireasa de la sfârșit, așa am zis și acum, cu aceeași tristețe, s-ar putea să îmi poarte noroc, de fapt cu el am început, nehotărâre la început nehotărâre la sfârșit, o lipsă de voință favorabilă atunci și acum, opusă unei voințe nefavorabile atunci și acum, probabilistica spune că la un moment dat a fost posibil, deci va mai fi posibil, doar să nu fie vorba de Big Bang, glaciațiuni, alinieri de planete, și astea-s la fel de posibile ca anotimpurile, îmi trebuie o reluare de ciclu, să reintru pe poarta nehotărârii, a lucrat mai bine decât vizoristele și șobolănițele. Ele sunt treze acum, umplu crăpăturile, se infiltrează. Nici nu e rău. Crăpătura din zid se umple de apă, vine un ger, apa îngheață, frigul face așa niște lucruri să te apere chiar de el. Am revăzut filmul din perspectiva bizară a celui care știe sfârșitul. Am revăzut toți pașii în sus despre care știam dinainte că duc în prăpastie. Bucuriile de pe chipurile celor care nu știau cum urmează să se prăbușească. Eram și eu acolo, dar pe mine nu m-am văzut. Cineva îmi pusese niște pixeli de protecție pe față. Apoi căderea propriu-zisă. Apoi iar o redresare nesperată, apoi fix în mijlocul ăsteia, ca într-un cuib, animație, încolțirea unor grăunțe, mijirea unor mustăți, lucruri făcute pur și simplu din plăcere, dar mai ales un sfâșietor răsfăț tardiv, pofta de viață venită fix în pragul morții, absentă complet până atunci, ba chiar încrederea în viață, la capătul unei vieți negate, netrăite, disprețuite, etc., licărirea ca de început când de fapt ți se destramă până și încrâncenările structurale, până și maniile, până și ideea de inutilitate, până și logica utilitate/inutilitate, taman atunci răsfăț, haos, distracție, concursuri de greșeli urmate de râs și o deschidere de parcă n-ar mai exista consecințe, nici bune, nici rele, nici neutre. Iar după redresarea nesperată, o nouă recădere, mai mâloasă, căci privită cu dezinteres, unde nici revoltă nu mai încape, nici dorință de a-ți mai pipăi simțurile amorțite, paralizie bine găzduită. În mijlocul căreia, ca într-un cuib, alte tâmpenii: gândurile către alții, a ajuta, a face un bine, o uitare de sine, o uitare a mâlului, ca un vârtej, stați așa, că mai am ceva de zis, mâine pornesc o răscoală, mâine vă duc la cofetărie, mâine ne deschidem noi propriul nostru cimitir, de mâine nu mai depindem de nimeni, mâine mâncăm și bem banii de taxe și impozite.

Și toată lumea îmi admira cele două panglici roșii
Cu care legam de la un capăt la altul Fabrica de Glucoză
În sânge
Și admiram admirația aceasta uriașă care-mi lua urma
Și admirațiile acestea oglindite mă ridicau deasupra copacilor
Mergeam ușor pe vârfuri
Atât de tare mă rodeau pantofii
Sper ca în următorul film Cristi Puiu
Să amintească de surorile vitrege ale Cenușăresei
Care își retezau degetul și călcâiul ca să le vină condurul
Mereu mi-a plăcut faza asta în care faci odată harșt! și ai rezolvat ecuația
Ce mare lucru
Lui îi plac basmele.
Uite-o și pe Linda Karatista, spuneau,
Cum își scoate ea piciorul din sabot și împarte dreptatea
În timp ce eu mă aplecam să mai scot o bucățică de călcâi
Pentru ciori.
Am cerut plasturi mari
Farmacista a pufnit nemulțumită – adică cât de mari?
Îi era clar că mă lăcomesc
Fata babii cea cuminte s-ar fi mulțumit cu un plasture mic și ponosit, nu s-ar fi aruncat așa la plasturi opulenți.
A scos de undeva un fel de tapet pânzat: uitați, mare n-am decât așa ceva, dar nu se vinde decât la sul, puteți să-l luați pe ăsta și decupați dumneavoastră cât vreți.