ora25

Eram și nu eram eu, în schimb era noapte. Mă trezeam în convulsii, parcă posedată, trunchiul mi se zmucea în față, scuturându-se ca branșat la o linie de înaltă tensiune. Nu pot fi eu, îmi spuneam, din moment ce am părul vopsit în toate culorile curcubeului. Din când în când, în dormitor intra directoarea și controla păturile, urlând panicată – vezi ce faci cu sarcina aia! Se pare că eram pe punctul de a naște înainte de termen și directoarea îmi amintea că e strict interzis. După ce ieșea din cameră, bâjbâiam pe lângă pat, găseam pe pipăite un fular foarte lung și o foarfecă, îl tăiam în bucăți din care îmi făceam feșe pe care mi le înfășuram strâns în jurul genunchiului, ca să nu pierd sarcina. Genunchiul drept era însărcinat. În el se ducea o luptă ca într-un ou eclozat. La un moment dat, între schimbatul de feșe, am văzut osul crăpat și capul unui pui de pasăre care lovea cu ciocul în rotula spartă, încercând să-și facă și mai mult loc. Am împins puiul înăuntru și am tras un nou rând de feșe peste el, îngrozită că aș fi putut să-l scap.

Intrasem în toaleta unei benzinării și examinam eventualele lucruri folositoare din cabină. Am smuls țeava dintre rezervor și veceu, că n-o fi așa de multă lume proastă prin filme, știu oamenii ce fac când smulg țeava aia, nu m-apuc eu acum să reinventez roata. Studiez țeava obținută, bine că nu e din ABS, și încep să decojesc rugina. Încet-încet, tot sfâșiind strat cu strat, îmi dau seama că țin în mână un sul de carton presat și că fiecare foaie presată conține informații, tabele cu date, hărți, desene. Ies din toaletă și benzinăria este înlocuită de parterul unui hotel. La recepție nu e nimeni. Pe scara mare, de marmură, coboară suplinitorul. Pare obosit și resemnat. Hai că n-ai cu cine să te-nțelegi, îmi spune. Mă întreabă ce am găsit, îi arăt, îmi răspunde – da, și eu la fel. Hai să te duc acasă, îmi spune, scoțând cheile mașinii din buzunar. Îmi dau seama că nu prea merge, că stau foarte departe, în alt stat, la alt ocean. E cam departe, îi spun. Știu, îmi spune, dar nici aici nu mai avem ce face.

Astăzi mergem să-i cunoști pe prietenii mei, îmi spunea. Ei nu sunt ca mine. Cred că o să-ți placă de ei. Cred că după ce îmi vei cunoaște prietenii, te vei uita cu alți ochi la mine. Nu m-ar fi deranjat să fie adevărat, dar faptul că localul era pavat cu plăci de marmură albe și negre ca o tablă de șah îmi dădea senzația că ar fi fost mai bine să stau acasă. Ne-am așezat și prietenii lui și-au pus coatele pe masă, și-au aranjat zâmbetele binevoitoare pe fețe, și-au însiropat ochii cu entuziasm și mi-au spus: suntem aici pentru a-ți modifica scârba. Nici măcar n-au zis dacă în sus sau în jos sau altcumva, iar de la primele fraze se așteptau și la primele rezultate și toată noaptea m-am simțit ca o plăcintă la cuptor, pe care gospodinele o încearcă din cinci în cinci minute cu scobitoarea sau cu furculița să vadă dacă s-a copt.

Tu. Pentru mine. Nu exiști. Jurista se uita în sus și îmi spunea chestia asta. Eram puțin încurcată de paradoxul adresării, am răspuns repede – știu. Apoi mi-am oferit în grabă câteva consolări: dar nici nu-mi trebuie, dar pentru tine nu există nimeni oricum, și dacă aș exista, cu ce m-ar încălzi. Înțelegeam că se dorea a fi o jignire dar aveam senzația aia interesantă că-n cazul ăsta pot să fac ce vreau și în același timp încercam să aplic diagnosticul diferențiat – cine există? cineva trebuie să existe și pentru femeia asta! Cine nu sunt eu?

Era seară, vremea era plăcută, umblam pe străzi rememorând persoanele cărora le eram îndatorată. Nu se poate să fie atât de multe, îmi spuneam, mă simțeam tot mai strivită sub ele, fizic, ca sub un bloc dărâmat peste mine, de sub care încercam să mă smulg, târându-mă milimetru cu milimetru, renunțând pentru asta când la o fâșie de piele, când la un os. Nicăieri în tot calvarul ăsta nu apăreau și celelalte persoane.

Mă înhăitasem cu tânărul acela și furam de prin magazine. Nu sunt sigură că fusese ideea lui. La început furam într-o veselie, cam cum se aleargă cei doi pe malul mării și-n urma lor vine și-o Lassie nepotrivit de participativă. Furam și fugeam și zâmbeam lipsiți de griji cu danturile noastre perfecte și mai răsturnam și câte-o lădiță de portocale, dar negustorii nu se supărau, ba chiar se bucurau că aducem așa un vârtej de tinerețe în business-ul lor stradal. Doar că la un moment dat asupra mea s-a abătut un nor negru și mi s-a părut subit că nu e în regulă, că nu suntem nici frumoși, nici amuzanți, ci doar niște ghiolbani care aduc pagube și ghinioane în economia unor amărâți de oameni. Iar norul acela n-a adus și soluția. M-am întunecat brusc și n-am identificat nicio modalitate de a da înapoi, discrepanța dintre impresii era prea mare, așa că am dat fuga la baie, în căutarea unei soluții de criză. Mi-am sprijinit coatele pe marginea chiuvetei și mă pregăteam de monologul în oglindă, dar a intervenit ceva și mai grav. Am dat cu ochii de chipul meu și-am observat că aveam nasul plin de puncte negre. Plin-plin. Puncte negre unul lângă altul, mari și lungi ca niște spini. Și căutam tot felul de benzi speciale, mi le lipeam pe nas și apoi le smulgeam dar spinii ăia negri rămâneau acolo neclintiți și tot lipeam și smulgeam și nasul meu era negru și spinos în continuare. Mai târziu stăteam pe balcon și fumam și deodată a-nceput un huruit de mașinărie infernală, din ce în ce mai aproape, tot mai aproape de urechea mea. Întorc capul și o văd pe colega de la Registratură, conducând un utilaj uriaș, un fel de caracatiță, un fel de macara cu multe brațe și multe scafe, și cu aburi și cu șenile și cu o stropitoare imensă din care curgeau picături mari cât pumnul. Colega mă salută foarte veselă, când e veselă colega de la Registratură, poți fi sigur că se preface, din ce anume, nu știu, nu știu dacă din supărată, din tristă, din nervoasă în veselă, dar când te salută veselă știi că e dușmanul tău. Îmi spune bună, colega, stai bine? hai c-am venit să îți ud copacii! Și râde de fața mea care trebuie să fie surprinsă (chit că nu e). Cu un mic retard condescendent îmi iau totuși fața surprinsă: colega, ce dracu faci aici? am trăit s-o văd și pe-asta! Nu te-ai fi așteptat, nu? îmi răspunde ea râzând. Și își poziționează drăcia aia de stropitoare cu stropi premium peste coroanele corcodușilor. Mă uit în continuare nedumerită, fără să am prezența de spirit de-a o invita la o cafea: dar ăștia nu se udă la rădăcină? că eu așa știam. Nu se mai, că trebuie să-i și spălăm! Ok, spun, are logică. Apoi mă răzgândesc, nu mi se mai pare că se preface, îmi pare cu adevărat veselă, mândră, fericită că operează pe struțo-cămila aia de utilaj. Seara îmi dau seama că trebuie schimbate ceasurile. S-a hotărât la nivel mondial. Timpul trece tot mai repede, gata, nu mai avem ce face cu minutele. Am trecut la ceasurile fără minute și fără minutar. Nu mai sunt de folos. Nici pulsul nu-l mai iei pe minut ci pe oră, iar pe oră bătăile sunt tot între 80 și 120. Nici respirația nu ți-o mai ții cu ochii pe secundar sau pe minutar. Exemple, multe-multe exemple, unele fascinante, altele aparent absurde. Cert e că omenirea deprinde un mod de gândire nou iar ceasurile cu o singură limbă ajută cât de cât. Dispariția subunităților de timp ușurează totul în chip spectaculos. Și, evident, se întâmplă și lucruri care nu s-au mai întâmplat niciodată.

I-au arestat pe Ovofori, strigau copiii, veniți repede să-i vedeți. Și toți ieșeau de prin saloane și alergau pe coridoarele iluminate exagerat, în dușmănie, și eu eram oaaa, i-au arestat pe Ovofori, uimită, în mare știam despre ei că fac rău, că n-ar fi de niciun folos să existe, dar mai știam și că erau de nearestat și din cauza asta îmi părea rău, eram nedumerită, în cazul ăsta ce să mai speri, e nevoie măcar teoretic ca injustiția să fie posibilă, cât de cat acolo, măcar pentru alții, cu altfel de voință, nu știi când vrei să scapi neprins, puterea exemplului contează, și-acum îi arestaseră și alergam și eu să-i văd, și cred că niciun copil nu se bucura, deși părinții tremurau ca la Revoluție și ziceau Slavă Domnului. Dar copiii de ce să se bucure – îi arestaseră pe Ovofori, spaima părinților, personaje interesante măcar din acest unghi. Și am ajuns în fața unui podium pe care cei doi Ovofori stăteau cu fața spre noi, imobilizați nu de poliție, așa cum aș fi crezut, ci de niște infirmieri în halate albe, încât părea că n-avusesem de-a face decât cu doi nebuni care acum urmau să fie ținuți pe tranchilizante. Ovoforii erau mai înalți cu un cap decât infirmierii și nu se zbăteau. Ca formă se asemănau foarte mult cu Alienul lui Giger, atâta că aveau grație, erau albi și păreau fragili ca niște cochilii de melc. Animați erau, dracu știe cum, pentru că întregul lor corp era un exoschelet foarte fin. Dacă n-ar fi fost înălțimea și istoricul ravagiilor, aș fi spus că mă uit la două domnișoare. Am întins mâna, am prins un deget de domnișoară dar imediat i-am simțit falanga sfărâmându-mi-se între degete ca o cojiță de tencuială exfoliată.

Eram la un fel de petrecere, într-un mic palat de pe Schitu Măgureanu. Dans, dans, dans, bași, bași, bași, neoane, neoane, neoane, culori, culori, culori. Mă strecuram cu grijă printre dansatori, mulți dintre ei păreau klingonieni și dive plavalagune. Fusesem prevenită că nu e cel mai sigur loc din lume. Cei cărora le comunicasem intenția mea, nici nu se obosiseră să spună altceva decât – știți… acolo sunt mutanți. Nu nimerisem pe nimeni care să zică măcar de încurajare ceva de genul că mutațiile sunt și ele bune, servesc și ele la ceva, orientează și ele cumva. Nope. Nimic. Însăși intenția mea era suspectă. Acum, aflată în palat, în mijlocul dansului, nu mă simțeam nici ca la mine-acasă, nici ca la discoteca din Căminul Cultural, nici ca-n Club A. Semăna mai degrabă cu Clubul de dans al Sectorului 6, unde nimerisem în copilărie din greșeală, unde mă și înscrisesem din naivitate pe lista de dansatori și unde m-am trezit în mijlocul ringului așa cum venisem din stradă, în salopetă și pardesiu, înconjurată de dansatoare cu sandale aurii, în rochii cu spatele gol, numai paiete, pene și machiaje stridente. Așa mă plimbam și acum printre mutanți, cu gura căscată, fără să pricep prea mult din ce vedeam. Nu s-au manifestat în niciun fel față de mine – nici prietenos, nici ostil – ceea ce poate ar fi trebuit să mă încurajeze. Însă diferențele erau atât de mari și măsura în care le înțelegeam comportamentul era atât de mică, încât simțeam că apropierea lor e dăunătoare pentru mine. M-am strecurat, m-am strecurat, m-am strecurat printre ei, am ajuns într-o aripă de palat pustie, rece, întunecoasă. Deși nu vedeam benzi, cârlige și mașinării specifice, deși nu simțeam niciun miros, știam că mă aflu într-un fost abator. Am înaintat prin sălile întunecoase până când am ajuns în dreptul unor perdele de plastic. M-am oprit în dreptul lor și am întrebat: Is Management here? Un mutant negru, care arăta ca reflexia cuiva într-un lac în care-ai aruncat o piatră, a tras perdelele. În spatele lor, aliniate la perete, erau șapte vase de veceu, dispuse unul în spatele celuilalt, ca și când oricare ocupant, cu excepția ăluia din față, ar fi putut, ba chiar ar fi trebuit, să își sprijine palmele pe umerii celui din față în timp ce și-ar fi făcut nevoile. La un metru jumate în spatele acestui rând, se afla un al optulea veceu, orientat cu fața la coloană. M-am gândit că ăsta e scutit de contact, dar poate că de fapt era rezervat unui mutant cu mâinile foarte lungi. M-am uitat recunoscătoare spre mutantul negru care îmi acordase privilegiul de a arunca o privire prin Sala Tronurilor și l-am întrebat cu sinceritate: totuși, ce e asta? Ăsta e peronul 7/8 mi-a răspuns.

Eram măicuță. Încă zece măicuțe în veșminte negre cu babețici albe stăteau aliniate la zid. Maica Superioară depistase că manifest niște puteri divine, n-am înțeles prea bine dacă sărutul coronavirusului sau îmbrățișarea vindecătoare de herpes, în tot cazul îmi ordona să îmi răsfrâng miracolul peste surorile aliniate. Nu erau ele prea entuziaste, dar se agățau de chestia asta, părea că doar așa li se făcea dreptate. Rezultatul final, că era pozitiv sau negativ, puțin le interesa. Important era că voiau și ele. Trebuia să le împart ceva. Și Maica Superioară mergea înaintea mea și se oprea în dreptul fiecăreia, îndemnându-mă: hai, îmbrățișeaz-o! Și aia făcea un pas în față și eu mă duceam și o îmbrățișam. Dar cu o silă ceva de nedescris. Aproape că mă chinuiam să mimez îmbrățișarea fără să le ating deloc, doar curbându-mi brațele în jurul lor, de parcă ideea era să treacă printre ele ca printr-un cerc. Când le îmbrățișam, întorceam și capul ca lovită de o duhoare insuportabilă. Din când în când îi mai spuneam Maicii Superioare – Moooaaamăă, ce m-a izbit! Nu cred că pot să le termin pe toate! Dar aia stătea acolo de neclintit, hai, lasă văicăreala și execută miracolul. La sfârșit, deși fuseseră numai zece, eram terminată, mi se părea că m-am pătruns de miasmele iadului, căca-m-aș în el de har, asta îmi trebuia mie!