„Scrisoare de dor rătăcită-ntr-un scrin de-ani de zile,
Peste galbenele-i file
Uitarea-i zăbranic.”
Nu era într-un scrin. Era într-un album de acum aproape 100 de ani.
Adică în albumul din liceu al mătuşii mele cu ochi albaştri, despre care am mai scris, mai ales pe blogul ăsta, şi care a părăsit lumea noastră acum… ehe!… deja 18 ani.
Azi, ca noutate, vă arăt pozele ei colorate de Gemini.
A fost o femeie frumoasă. În tinereţea ei, înainte de al doilea Război Mondial, a atras privirile lui L, un bărbat urât, pe care pentru început l-a respins, dar care a ştiut cum să insiste ca să-i câştige dragostea.
Până aici, toate bune şi frumoase, numai că L era ofiţer şi, pe vremea aia, ofiţerii nu se puteau căsători decât cu o fată bogată, cu zestre – aşa cum nu era mătuşa mea Titina.
Mama lui L s-a temut că fiul ei o să-şi abandoneze cariera, aşa că s-a străduit să-i despartă. A apelat chiar şi la farmece, dar de reuşit i-a reuşit mutarea lui din Craiova în Bucureşti, unde întâmplarea, sau poate vreun aranjament subtil, a făcut să aibă o aventură cu o fată pe care a lăsat-o gravidă şi pe care onoarea lui de ofiţer l-a obligat s-o ia de nevastă.
Căsătoria n-a durat prea mult, L era legionar (sau doar simpatizant al mişcării – nu ştiu exact, eu una am pus povestea asta cap la cap din crâmpeie auzite de ici, de colo) şi a fost arestat, iar soţia s-a grăbit să divorţeze, ca să nu fie stigmatizată de legătura cu un reacţionar.
Şi Titina, între timp ajunsă şi ea în Bucureşti, a avut un pic de furcă în vremurile de dictatură a proletariatului. A fost făcută membră de partid şi apoi exclusă definitiv, fiindcă a respins avansurile amoroase ale unui ştab din PCR.
De măritat nu s-a măritat niciodată, dar a existat de când mă ştiu un „nenea Săndulache” de care îmi aduc aminte mai ales din vremurile când, pensionar fiind, venea adesea să picteze la acasă la Titina, o femeie extrem harnică şi deseori extrem de… miştocară. 😊
La Titina acasă a venit şi L. N-am idee după câţi ani de detenţie, i-a dat de urmă şi a venit s-o ceară de nevastă. Ea l-a refuzat fără să stea pe gânduri, şi nu fiindcă era un fost puşcăriaş.
Dar scrisoarea pe care am găsit-o de curând între coperta şi prima pagină a albumului din 1931 n-are nicio legătură cu L. E semnată de un oarecare Costel şi sună aşa:
Scumpa mea,
Știu că suferi. Și te doare, nu atât despărțirea, cât gândul că te-ai înșelat în cele ce-ai crezut despre mine. Mă urăști pentru că am fost fals și această ură, mărește durerea.
Suferi, căci vezi că au dreptate cei care au gândit altfel decât tine și-ți reproșezi, cum de n-ai putut vedea adevărul de la început, așa cum vezi că-l cunoști acum: eu un aventurier sentimental, tu victima ce te zbați în tragedia visurilor tale sfărâmate.
Tragedia ta este și a mea; e tragedia sufletelor noastre, atât de nefericit hărăzite. Și cel care suferă mai mult sunt eu.
Îmi construisem un ideal, cu atât mai frumos, cu cât drumul până la el era mai arid, îl cunoști. Succesele, cu care în doi ani, m-am apropiat de himera fericirii mele, mi-au dat speranțe și-am crezut că nimic nu-mi poate opri ascensiunea. Și totuși lutul pe care l-am învins până acum, mă răpune de-acum înainte. Un suflet plin de speranțe și poate cu posibilități, pironit într-un corp anemiat și cuprins de boală; iată tragedia, mizerabila mea tragedie sufletească. Cauzele care m-au adus aici le știi! Am luptat loial contra celor ce-au urzit meschinăria: luptă inegală, pe care am primit-o numai pentru tine. Aș fi putut fi meschin, să le promit ce vroiau, să cochetez și să am totul, dar nu puteam să te mint pe tine: nu m-ai fi crezut.
Am terminat cu tine: am epuizat ultima fărâmă din ceea ce definește pe un om de caracter. De-acum pot fi meschin, pot fi laș, pot promite, pot da speranțe false și-apoi compromise, fără nicio teamă.
De-acum lupt cu arme egale și dintr-un început am succes. Știu că toată Craiova vorbește de ce-am făcut pe aici în ultimul timp. Poate și tu ai aflat. Ceva ți-am spus și eu. Ce-mi pasă mie de ce se vorbește? E destul că pot obține prin procedee mârşave, ce prin loialitate n-am obținut. Sunt victime care poate nu-și ar merita soarta; eu am meritat suferințele de acum?
Când am fost capabil să mă despart de tine pentru a avea libertatea de-a fi cred, laș și poltron, sunt capabil de orice.
Mânia care-a zdrobit simțirea mea, cea mai caldă și curată, nu poate fi de-acum de nimic oprită. Și poate că-mi va aduce izbânda sau mă voi încurca în așa fel încât să nu mai pot scăpa. Cine știe?! Aceasta e dureroasa mea spovedanie. Vezi acum adevărul? Poate îl cunoșteai.
De Crăciun mă voi duce la Sinaia, dacă mă voi simți mai bine; de nu, merg la țară. După specială sper să mă mut. Voi căuta să nu te mai întâlnesc. De uitat nu te voi putea uita niciodată. O revedere m-ar durea extrem de mult.
Păstrează această scrisoare. N-are dată; va fi „actuală” oricând. Ea este apologia, a ce am simțit și voi simți mereu pentru tine.
Poți de-acum face ce vrei; mă poți chiar urî dacă merit aceasta.
Dacă totuși mai ai puțină din acea multă dragoste de care nu mă căiesc că a existat pentru mine, fă în așa fel încât să nu aflu niciodată nimic din ce vei face. Respectă-mi această susceptibilitate.
Și-acum o rugăminte:
Tu, cel puțin, fii convinsă că oricând te voi întâlni, va trece pe lângă tine același suflet chinuit, care va purta neștearsă icoana fetei cu ochi albaștri și durerea amintirilor ce ne leagă.
Un sărut – poate ultimul –de la Costel
Numai două rânduri, răspunde de primire. Nu e prea mare deranj.
Costel
De când datează scrisoarea? Cine a fost Costel? Ce poveste se ascunde în spatele rândurilor lui? Oare el a fost, de fapt, marea iubire a mătuşii mele, care i-a păstrat cu sfinţenie scrisoarea ascunsă într-un album din liceu?
N-o să aflu niciodată.
verojurnal 
Comentarii recente