La începutul anului 1998 am ajuns întâmplător în Salsa You & Me. Pe „tartanul” clubului mi-am etalat pentru prima dată, după mulți ani, abilitățile de „sportiv”. Acolo ne-am cunoscut. Te-am observat într-un colț al sălii. Te încălzeai cu un aer indiferent. Mișcările erau lente și sigure. Aveai ceva din detașarea unei coborâri din aerul rarefiat al „turnului de fildeș”. Probabil că și acesta a fost unul dintre motivele pentru care m-am apropiat de tine. „Alergi?” M-ai privit în ochi ușor surprinsă și apoi ai aprobat discret. Te-am luat de mână, te-am lipit de mine și ți-am arătat proprii mei pași.
Bongo. Bongo. Bongosssss. Ritmul se întinde uniform și implacabil. O simt prin toți porii. E ca o lavă care dintr-o dată se revarsă din pereți. Sub tălpi vibrează…
Nu am știut niciodată să pronunț. Cuvintele!… Cuvintele mi-au ieșit întotdeauna răsturnate. Uneori triste. De multe ori șuierate. Rănind aerul sufocant din jur. Și încărcate. Încărcate de o teamă organică. O teamă prezentă în mine dinainte să învăț să jonglez cu ele. Mi se zbăteau în fraze încercând să iasă și să ajungă până la tine. Dar le înecam în propriul înțeles și le înghițeam ca pe niște pastile de uitare. În fiecare gând rostit, în fiecare gest articulat, ca și când repetam un ritual din care ar fi trebuit să mă vindec. Să mă vindec de mine. De teamă. De tine. De tăcere.
Încerc să îmi reglez respirația. Trag adânc aer în piept. Și secundele pornesc să se numere. Pare. Secundele se strâng pare, ca brațele să nu bată stinghere. Gestul…
Îmi vizualizam mișcările pașilor. Mă jucam. Eram conștient că mă abandonam cu atâta plăcere în propria joacă. Cu raze de soare încălzindu-mi mișcările. Și cu gesturi stângace ascunse printre cuvinte. Mă jucam pe parchetul sălii. Ce strălucea în ferestrele largi și luminoase. Mă oprisem încurcat într-un colț. Într-un colț în care indiferența aluneca printre rânduri. Neștiut. Neinteresat. Pași singuri și stingheri în joacă. Învățam să jonglez cu propriile-mi cuvinte. Și imaginile create din înțelesul lor survolau sala și se amestecau în ritmul silabelor. Silabe sincronizate în tempouri neregulate provocând Tangouri să se nască în Povestiri din Desinence.
Totul a început cu o șoaptă. Timidă. Nerostită. Strivită între buze. Și prăbușită fără rost într-un colț de suflet. Ca o umbră cuibărită de mulți ani într-un peisaj…
Partea I: „Apocalipsa după Georgel”, despre gândurile lui Georgel aici.
„Werner? Unde ești Werner?” Se minunează de frumusețea palatului. În curând va fi al lui. Și trece din cameră în cameră. „Werner? Am o vorbă cu tine. Unde ești?” Aici va face bursa grâului. Va da păpică gratis la toată lumea. În camera asta va face bursa energiei. În colțul de nord-est va face bursa metalelor. Știe el că din colțul ăsta vântul bate mai mereu spre Primăverii. „Werner? Bă, Werner, doar ți-am spus că vin.” Cu toate aceste trei burse, cu Dunărea și cu Marea Neagră, el va stăpâni lumea. Visează la canalul Marea Caspică – Marea Neagră. Visează la un nou drum al mătăsii. Va lega poporul de China. Și el, un Marco Polo divin, va domni peste o mare națiune. „Werner?” Uneori îi mai dă cu virgulă într-o zonă cu neuroni mai răzvrătiți. Dar rezolvă el cumva. Cică… cu cine va construi el toate canalele și toate proiectele lui fabuloase? Cum cu cine? Cu el, cu ea, cu poporul lui iubit. „Werner? Pe unde naiba o fi tânărul ăsta Werner? Iar e plecat în vacanță.” Și încălzirea asta globală. O mizerie. M-am prins eu de când umblam prin clubul ăla de la Roma. Nu mai știi dacă este vară sau iarnă. Nu îmi dau seama dacă Werner este la schi sau la golf.
„Ce? Ce-i în magazia asta? Werneeeeeeeeeeer? Canalie, tu mi-ai furat jumătate din aurul dacilor!!!”
Continuare – Partea II:
Cuvintele. Încerc să îmi aduc aminte cuvintele… În primul rând cuvintele. Sunt șoapte. Timide. Între două respirații ușurate după ce au oprit uimite bătăile inimii la marginea unui…
Tremolo. Un tremolo fuori tempo. Peste tot. În jur. Oriunde respirația încearcă să îmblânzească șoaptele. Degetele se joacă cu aerul pregătind note. Își încălzesc amprentele până când se trezesc în gesturi ce resuscitează atingeri. Și se deschid. Brațele se deschid dirijând din memorie. Dirijând frânturi de chemări stinse printre strune de destin. Umerii se ridică mirați. Și se împing în față. Caută. Se caută printre cuvinte în derivă. Sunt atât de multe și rătăcite printre rânduri. Ajung acolo fără înțelesuri, cu silabele vopsite în culorile uitării. Caută. Caută șoaptele ce se ciocneau a doruri în tremolo.
Gândurile mi se învălmășesc spre tâmpla stângă. Fruntea se înclină ușor spre inerția brațului ce își trimite degetele răsfirate să scuture șuvițele de aerul rarefiat de singurătatea gesturilor.…
Erau serile mele. Doar ale mele. Erau seri de vară când amurgul mă îmbia să cobor pe aleile de lângă lac. Mă dezbrăcam de oboseală cu gesturi lente dezlipindu-mi de pe piele, fâșie cu fâșie, întreaga zgură înecăcioasă a zilei. Apoi îmi adunam în căușul palmelor toate cuvintele irosite. Le storceam până când palmele mele se înroșeau de silabele strivite ce se scurgeau printre degete. Nu aveam nevoie de ele. Erau seri când cuvintele îmi erau străine. Și nu aveam nevoie de ele. Doar le limpezeam și mi le aplicam pe rănile apărute în mine.
Degetele alunecă peste bucata de hârtie într-un gest voluntar. Ca niște tentacule se deschid și se întind într-o lentoare ce fixează dreptunghiul colorat. Mișcarea continuă cu podul palmei…
