o nouă formă

 nu mai recunosc nimic din ce mi se întâmplă

mi-e dor de varianta mea neșlefuită  de pe la 20

mi-au dispărut din super-puteri

și nu știu pe cine sau ce să dau vina

poate pe confort sau pe faptul că am ieșit

din raza a tot ce cunoșteam

sau pentru că mă transform

și aceste elemente

aceste perspective

îmi sunt total străine

rămâne doar să aștept

ca moleculele să se aștearnă grațios

în forma nouă

să îmi accept noile trăiri

între timp

în deriva emoțională în care mă aflu

stau și privesc

cum vara cu valurile ei extreme de căldură și lentoare

de răzvrătire și întrebări

îmi atinge ușor gleznele- coada pufoasă a unei pisicuțe care se alintă.

bloom

soarele pe piele strălucește

particule de vitamina c activate

spf mineral

iubirea de noaptea trecută

gura ta peste gura mea

n-a articulat nimic

dar a spus tot ce era de spus

nu mai știu cum să fiu

fără tine

e aproape caraghios

cum mă mișc prin mulțimea blurată

fără țintă

cu pași nesiguri 

vreau să mi trimiți mesaj

*fii gata într-o oră

vin să te iau

pune-ți

rochița cu flori

și zâmbetul de copilă*

să uităm de tot

să dăm la o parte

tot ce ne-a rănit

de parcă am înnota în ocean

prin mijlocul deșeurilor

am crea

o cale sigură

de acces

spre o insulă nemarcată încă

2025, sfârșit de Ianuarie.

 Iată, încă o dată,

scrisul e cel care mă salvează. 

Scrisul și vocea fantomatică a lui Agnes Obel în căști,

 briza  polară aproape ireală

pentru insula unde am emigrat, fugind spre

confortul care m-a făcut așa docilă, lipsită de substanță.

Privesc eolienele de pe câmp,

se lovesc de ele tentativele de a simți că aparțin, 

se spulberă iluzia oricărui fel de împlinire, praf de diamant în stratosferă, amânând

catastrofa climatică iminentă încă

un pic.

Toxică și fermecătoare,

nava-mamă  tot mă cheamă,

vrea să  mă legene iar, ani la rând,

în eșec și resemnare.

Pe șinele de tren

care trec prin poienițe diafane, nu am mai fost demult.

Sunt ca o ciupercă întunecată crescută printre crăpăturile asfaltului

de la Cernobâl, fac radiosinteză

cu tot ce se izbește de mine și încearcă să-mi facă rău, chiar dacă mă urâțește.

E Ianuarie, iar o zi magică s-a transformat peste noapte într-un coșmar.

Tai un avocado în două, scot miezul tare, îl arunc la gunoi.

Cineva face asta cu sufletul meu.

Tu te retragi în cochilia ta rece, peștera ta emoțională. 

Eu încerc să par puternică, să-mi găsesc zâmbetul

pe un șervețel cu care-mi șterg

rujul.

Pare așa de departe momentul acela

când

mica făptură

va deveni reală. E doar un nume într-un mesaj salvat pe telefon.

Un punct pe o listă de priorități.

 

ireal

 a trecut atât de mult timp

iluziile vag se conturează într-un apus electric

și tu
eşti atât de ireal încât tind să cred
că ai fost creat special pentru mine

a mai trecut

o iarnă urâtă

a lăsat și asta

câteva urme

le acopăr pe toate

cu spf cu pudră

cu city break-uri

și promisiuni

am o traiectorie clară

în minte

doar aștept cuminte acum să se întâmple

tot ce manifest

tu doar mai rămâi aici

o clipă

sub eclipsa asta totală de soare

am să te țin de mână

prin depresie haos

dezamăgire

nu fug nicăieri

nu mă pierd

nu te pierde

nici tu

de mine

2023

 dimineți leneșe cu soarele pe cer

ca o amintire că trebuie să ieșim afară

din mirosul de citrice și mosc

să călcăm peste cioburile paharelor sparte 

pe strada cu pub-uri și cluburi underground

în noaptea dintre ani

în care nu ne-am pus nicio dorință

pentru că nu vrem să ne creăm așteptări

un an nou cu surprize fără intenție și fără vise

în care lăsăm lucrurile să se întâmple

să lăsăm urme peste tot

prin viețile noastre perfect sincronizate

o dimineață perfectă unde nu trebuie să fim niciunde altundeva

decât unul în brațele celuilalt

prezenți

în moment

pentru că aici este cu adevărat fericirea

â

darko

Trebuie doar să te îndepărtezi puțin uneori,

 să faci un pas

în afara cercului,

să te întorci în oglindă și să vezi cum

tot ce spui se întoarce să te mănânce,

mici termite pe creier

ca pe o brioșă scăpată în iarbă.

Sunt tot mai deconectată

de la tot ce înseamnă bucurie

ca un licurici

care  și-a pierdut lumina

și bâjbâie tremurând

într-o adâncă insomnie.

Numai tu

îți întinzi brațele uneori

în tot întunericul ăsta, decupezi

o ușă spre un tărâm al minunilor,

minuni mici, de muritori,

cu gândaci de bucătărie și bormașina aceea care dă veșnic

găuri în perete.

Tu nu știi, tu doar simți

mlaștina asta, smoala și noroiul

în care mă scufund

cu zâmbetul pe buze,

de care nu vorbesc

de teamă să nu mă înghită mai tare.

E de ajuns,

iubirea mea,

am să mă întorc,

mereu mă întorc,

să te fac să tresari,

să îți arăt că îmi pasă.

tata

despre tine nu am scris niciodată
de parcă tu nu ai vrea să fii scris
de parcă toate cuvintele fug de pe pagină
când vine vorba de tine
 fug şi se aruncă în gol de frică


prea mult timp m-am ascuns
între oasele mici
 ca de peşte

priveşte-mă
cât de înaltă am crescut
acum
când am ieşit din umbra ta

cât de luminos
e haosul
în care mă scufund
fără să cer ajutor
cum se desface anxietatea

cu tentaculele ei metalice

prin creierul meu

ca o rodie 

sunt rodul disciplinei tale nemțești

o fată frumos educată aparent sigură pe sine aparent fericită

acest produs imperfect

oarecum funcțional

care încă își face curaj

să îți spună măcar o dată în față

te iubesc

***

Te-am visat mai demult,
 când încă ne căutam,
și fiecare iubea pe altcineva
iar între noi era o graniță pe care am învins-o într-un final.
Corpul tău nu era al tău,
era al altuia, și nici chipul,
dar te-am recunoscut în vis,
 știam că ești tu,
cel-pentru-totdeauna,
trecut prin multi-galaxii și civilizații,
una mai teribilă ca cealaltă,
cu lideri nebuni și zei pentru tot ce nu înțelegeau,
aveai aceeași tăcere și în mijlocul ei,
o inimă la fel de firavă,
un cub rubik ale cărui culori abia le potriveam.

Te-am visat mai demult și a fost panică,
nu știam cum am să mă descurc
cu toată iubirea asta,
cum am să plătesc,
când te voi găsi, dacă va fi prea târziu sau prea devreme sau dacă vom trece unul pe lângă celălalt ca doi străini printr-o galerie de artă.

Pandemie

Au ieșit oamenii din ascunzători
ca niște mici creaturi dintr-o termitieră
lovită cu piciorul aiurea.
Odată cu ei
și răutatea
ca o umbră halogenă înfășurată
în jurul planetei.

Mică și prostuță,
mi-am zis,
pe sub masca pătată de ruj,
mică și prostuță sunt
crezând
că ceva ne mai poate salva.

Partitura ambulanțelor repetate la nesfârșit
gonind pe străzile înguste
din orășelul conspiraționist
nu-i decât
un urlet pe care
nu îl mai bagă nimeni în seamă.


"Când o să ne ia morții
de pe marginea străzii
cu macaraua ca pe moloz,
atunci am să cred", zice unul
prin news-feed, și are atâtea aprecieri
că nu-i rost de contradicții.

Pe un pat lângă mine,
un om drag abia respiră.
Are o inimă slabă,
un ticait simt

lovindu-se

in palma mea apasand

peste pieptul lui.

Un ticăit și o frică mare, 

când se va termina odată totul, 

se va termina vreodată oare. 

dunno,

 E adevărat, nu mai știu ce e durerea, nu îi mai recunosc strălucirea și 

grația,

sunt o privilegiată,

o râzgâiată mică care  mesteca toată invidia ca pe o gumă veche și

face baloane pe care să vi le spargă zgomotos în față,

am evadat și mă bucur de occident,

cu toate accentele, personajele și aromele lui,

de strada pavată magică pe care filmeaza Spielberg și Ricky Gervais,

de confortul atmosferic,

stabilitatea emoțională,

de felul în care creștem și facem din asta o artă, un bonsai cognitiv.

E adevărat, poate nu veți înțelege,

veți zâmbi odios, fața ca o bucată de hârtie pe care o strângi în pumni,

cum să înțelegi fericirea altuia, cum să te bucuri pentru altcineva când nu

ți-e bine cu tine,

cu alegerile pe care le-ai făcut,

de copiii pe care îi ai și îi iubești dar

pe care în secret îi regreți pentru că ți-au urâțit trupul și relația,

și le dorești tuturor prietenelor nemăritate cu fiecare ocazie  exact același lucru,

e adevărat,

și asta nu te face neapărat o persoană rea,

you are forgiven.

E aproape toamnă iar,

tot orașul s-a îngălbenit,

prieteni dragi s-au despărțit

și noi încă rezistăm,

mă întreb oare cum, oare cum,

și spun merci, oricine ai fi tu acolo sus, merci.

stop cadru

Am obosit, moleculele
nu se mai așază
la fel de grațios
la loc în  reflexia din oglindă,
mexapixelii
în fotografiile instant,
mi-am pierdut puțin din strălucire,
din credibilitate și inocență,
oricât aș curăța
celule acestea moarte în cada plină cu spumă
și săruri parfumate,

am obosit,
recunosc,
și toată iluzia
în care m-am cuibărit
s-a destrămat,
holograma mea prietenoasă
la care vin și mă confesez,
care mă iartă mereu și mă încurajează
s-a blocat,
e doar o proiecție
prin care îmi trec degetele,
o lumină falsă
care nici nu încălzește măcar.

Pe fundal,
de pe holul ca o mașină a timpului
pe care l-am traversat
ani la rând,
care m-a transformat dintr-un pitic
în ceea ce sunt astăzi,
câteva sunete de pași,
un râs molipsitor,
o ușă care se trântește
și care închide
tot ce doare.